-
O lacrimă într-o mare de culori
-
Cronică de Ionuț Caragea despre romanul
lui Daniel Corbu
- "Januvia"
-
Pe Daniel Corbu l-am cunoscut la Iaşi în urmă cu un deceniu (iată ce
repede trec anii!), cu ocazia debutului meu editorial. Atunci am
intrat în posesia volumului său de poeme „Manualul bunului
singuratic”, în care îl vedeam pe poet în ipostaza unui
condamnat la poezie pe viaţă, în spaţiul dintre patru pereţi, locul
claustrării sale sufleteşti. Luam parte prin acea lectură
la apocalipsa fiecărei zile, într-o odisee interioară,
lucidă, în care imaginaţia se împletea cu aspectele crude ale
realităţii înconjurătoare. Moartea, singurătatea şi deznădejdea erau
temele predilecte, dar cea mai evidentă era singurătatea, ea având,
uneori, „mireasma unui Dumnezeu fericit”.
-
Această singurătate este şi cheia care învârte mecanismele primului
său roman intitulat „Januvia” (Ed. Princeps Multimedia, 2017).
Personajul principal, Eduard Bazon, de 63 de ani, născut într-un sat
de munte din România, este un pictor reputat care emigrează mai
întâi în Franţa, apoi în Australia, la Melbourne. El alege o insulă
pustie din Pacific, Januvia, care are doar 530 metri lungime şi 185
metri lăţime, cu scopul de a-şi pune „întrebări, într-o singurătate
mai pură, lipsită de zgomotele din jur şi de inerentele
platitudini”. Această aventură pare a fi o replică la romanul
„Robinson Crusoe” sau la filme precum „Cast away”, „The Lightkeepers”
sau serialul „Lost”, dar tabloul insular are o încărcătură
filozofică şi sentimentală mult mai profundă.
-
Eduard Bazon alege „Januvia” ca loc al ascezei şi pentru faptul că
soţia sa, Rose Marie, dispare într-un accident stupid de avion,
undeva între Thailanda şi Noua Guinee. Nepotul său Toby este cel
care îl ajută să cumpere această insulă de la o cântăreaţă aflată pe
moarte şi tot el îl ajută, împreună cu câţiva meşteri, să
construiască un pavilion pe acel petec de pământ, încât să poată
trăi acolo în condiţii decente. Pavilionul se află la doar 8 metri
deasupra nivelului oceanului, dar valurile nu-l pot distruge fiindcă
este protejat de o stâncă. Este dotat cu curent electric, eoliene şi
cuprinde un salon, o bucătărie, o baie şi o magazie; deci se poate
spune că pictorul nu este rupt total de civilizaţie. Mai ales că
Toby îl vizitează din când în când cu elicopterul pentru a-l
aproviziona cu alimente, cu pânze şi acuarele sau cu alte lucruri de
trebuinţă. Eduard Bazon are chiar şi o şalupă cu care face croaziere
în largul oceanului sau în jurul insulei. Şalupa se numeşte tot Rose
Marie, în amintirea iubirii vieţii sale.
-
Oare câţi dintre noi nu şi-au dorit să se refugieze, la un moment
dat, pe o asemenea insulă, departe de haosul lumii? Fiecare am avea
propriile noastre motivaţii, dar pentru împlinirea acestui vis ne-ar
lipsi în primul rând banii (insula Januvia costă 850 000 de dolari).
Se pare că Daniel Corbu s-a gândit la o soluţie de compromis,
imaginându-şi o astfel de izolare prin intermediul personajului
Eduard Bazon, căruia îi împrumută o vârstă apropiată de a sa şi
cunoştinţe literare avansate. De ce vrea autorul să se deghizeze în
acest fel? Deoarece, în opinia mea, el încearcă prin acest roman o
nouă strategie de comunicare cu cititorul inteligent şi sensibil,
provocându-l să caute şi să descopere mesajul din spatele cuvintelor
dintr-o altă perspectivă. Dedublarea în pictor este o modalitate
prin care autorul reuşeşte să dea mai multă culoare cuvintelor,
atrăgându-l pe cititor într-un peisaj mult mai cald şi mult mai
relaxant decât cel întâlnit în unele poezii în care poetul îşi
afişează angoasele şi neîmplinirile. Definiţiile aforistice
implementate în roman au în ochii cititorului un anumit sens care
poate fi asociat cu o anumită culoare. Dar să nu uităm că acea
culoare se formează din combinaţii de culori primare şi nonculori.
Un pic de sânge, un pic de mare şi cer, un pic de soare, un pic de
întuneric, un pic de puritate.
-
Iubirea oamenilor este adeseori o oază de singurătate în vacarmul
durerii, iar Daniel Corbu ştie acest lucru şi caută un remediu prin
Januvia (concidenţă sau nu, numele insulei este şi numele unui
medicament). El ştie că adevăratul pictor
al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii
închişi pe pânza imaculată a sufletului, iar pictura este ca şi
poezia: o lacrimă într-o mare de culori. El trebuie, în acest sens,
să-şi facă un proces al conştiinţei şi să relaţioneze în continuare
cu oamenii, chiar dacă aceştia pot fi precum şerpii veninoşi.
Nu m-ar mira ca relaţia dintre Eduard Bazon şi şerpii care mişună pe
insulă să fie chiar relaţia dintre scriitor şi cititorii/semenii
lui. Pictorul admiră frumuseţea insulei şi se fereşte de şerpii care
vor să-l muşte la orice pas, dar nu-i ucide fiindcă ei fac parte din
marea lucrare a creatorului, o lucrare în care toate elementele sunt
în echilibru. Aceşti şerpi care se hrănesc la un moment dat cu sute
de păsări călătoare care fac popas pe insulă, ne arată că-n viaţă,
de multe ori, foamea cuiva este moartea altcuiva, iar cine este mai
puternic supravieţuieşte. Totuşi, dacă ştii să te strecori printre
aceşti prădători periculoşi, folosindu-ţi agilitatea şi inteligenţa
(pictorul foloseşte planta Margosa şi extractul ei pentru a ţine
şerpii la distanţă), poţi ajunge să descoperi adevărate comori ale
sufletului, aşa cum şi Eduard Bazon găseşte o comoară în peştera
aflată pe insulă, o comoară în preajma căreia se află rămăşiţele
unui naufragiat. Parsifal, şarpele mai mare cu care pictorul are
nenumărate întâlniri în zona pavilionului, poate fi
asociat cu un alter-ego care îl ajută pe
om să se autocunoască. Şarpele este hrănit, este întâmpinat cu
muzică şi prietenie, ceea ce denotă că în adevărata cunoaştere şi
înţelepciune nu este loc pentru viclenie. Aici e învăţătura: să-l
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar pentru a ajunge la
această iubire, trebuie să lupţi cu Răul din tine, cu bestia care-şi
apără teritoriul. Nu este întâmplătoare secvenţa în care Parsifal
înghite pe de-a-ntregul un şarpe mai mic. O imagine plină de
învăţăminte. Totodată, putem spune că singurătatea leneveşte ca un
şarpe la focul inimii, cu burta plină de amintiri…
-
Retragerea pe Januvia este şi un bun prilej pentru incursiuni în
trecut. Eduard Bazon îşi aminteşte de anii petrecuţi la Paris
împreună cu François, Olive şi ceilalţi prieteni din domeniul artei,
dar şi de prima întâlnire cu Rose Marie de care ajunge să se
îndrăgostească. El alege asceza pe Januvia şi pentru obţinerea mult
râvnitei revelaţii. O revelaţie care îi face cu ochiul într-o zi,
când chipul unui bătrân se iveşte dintre nori, dar dispare după
numai câteva clipe, adâncind şi mai tare misterul. În rest, viaţa pe
insulă are aceleaşi coordonate. Pictorul reuşeşte să creeze tablouri
deosebite pe care Toby le vinde în cadrul unor expoziţii
internaţionale, iar în momentele de respiro îşi aminteşte de
stagiile de primitivism ale lui Olive din Malaezia şi Vanatua, mai
exact de contactul pe care prietenul său l-a avut cu membrii
tribului Umaia. Experienţa lui Olive şi călătoria lui Eduard
împreună cu fosta sa soţie pe una dintre insulele Tonga par a avea
un efect puternic
asupra subconştientului personajului principal care
ajunge să trăiască în mai multe lumi deodată…
-
În viaţa lui Eduard Bazon apare din nou numele Rose Marie, de data
aceasta fiind vorba de venirea pe lume a fetiţei lui Toby şi a
soţiei lui, Cora. Vestea bună adusă de Toby este însoţită şi de o
scrisoare pe care pictorul o primeşte de la bunul său prieten
François. Eduard îi răspunde lui François printr-o altă scrisoare în
care îi povesteşte despre noua sa viaţă şi noile sale picturi,
motivându-şi totodată decizia de a se izola. Eduard se apucă de
grădinărit, combinând activitatea fizică cu lectura, scrisul,
pictura, rugăciunile, ascultarea muzicii simfonice şi tehnicile de
meditaţie Yoga învăţate de la maestrul tibetan Dagupta. Tablourile
sale ajung să fie din ce în ce mai căutate, mai ales scenele din
Paradis, aducându-i banii necesari pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor de pe insulă. Visele sale încep din nou să se amestece
cu amintirile şi cu timpul prezent, iar lumea şamanică a triburilor
din Pacific capătă din ce în ce mai multă importanţă în odiseea
interioară a povestitorului-scriitor.
Dintre evenimentele importante pe care le trăieşte Eduard Bazon în
următorii ani pe Januvia vom aminti: atacul unor petrecăreţi de pe
yahtul Dracula şi intervenţia salvatoare a lui Parsifal care-l muşcă
pe unul dintre atacatori; viziunea unei siluete asemănătoare cu
Einstein care înaintează pe puntea construită în Valea şerpilor;
întâlnirea unui cadavru aflat pe o barcă la câteva sute de kilometri
de insulă; vizita lui Toby, Cora, Rose-Marie, Olive, François şi
Wilhelm pe insulă, pentru a celebra aniversarea pictorului. Aceştia
din urmă încearcă să-l convingă pe Eduard să se întoarcă la
Melbourne sau la Paris, dar fără succes.
-
După cinci ani de asceză, pictorul îşi împlineşte destinul,
dispărând fără urmă din lumea materială. Urmează discursul
studentului Einstein care îi demonstrează profesorului său existenţa
lui Dumnezeu, iar în epilog, Toby ne reaminteşte, pe scurt, viaţa
lui Eduard Bazon, unchiul său care a lăsat în urmă o grămadă de
picturi fabuloase, dar şi un manuscris în care îşi descrie ultimii
ani petrecuţi pe Januvia.
-
Romanul lui Daniel Corbu este, fără îndoială, o mare reuşită. Însă
trebuie examinat cu minuţiozitate, pentru a i
se descoperi
proprietăţile ascunse. Este surprinzător cum a reuşit autorul să se
integreze perfect într-un cadru atât de străin şi atât de departe de
Ozana cea frumos curgătoare. Un mare câştig pentru literatura
română, să sperăm că traducerea romanului va avea un succes
răsunător.
-
-

sursa:
Ionuț Caragea, 2018