-
TEXTUALITATEA EPIGRAMELOR ŞI SATIRELOR
-
Cronică literară de Florentin SMARANDACHE
-
-
-
Citind volumul „EPIGRAME ŞI SATIRE”, autor Adriana RĂDUCAN, editat
în 2014, Editura „Sitech”, Craiova, mi-am propus să ofer doar o privire
de ansamblu asupra textelor.
-
În general, scrierea epigramelor pare facilă la prima vedere şi
complicată pentru cei care cunosc că între actul textualizării şi actul
receptării textului trebuie să existe o relaţionare reciprocă. Adriana
Răducan surprinde în aceste epigrame, scrise toate sub formă de catrene,
slăbiciunile omeneşti în diferite ipostaze, dorind parcă să probeze că
epigrama poate însemna un prag estetic ce subsumează trei modalităţi de
literalitate: sintactică, pragmatică şi semantică. Scriitoarea foloseşte
un limbaj cotidian care, utilizat fără vădite intenţii, apare amestecat
cu un limbaj de comunicare general, reuşind să topească în acelaşi timp
mesajul în sine al epigramei şi ironia finală.
-
Ispitele omeneşti sunt creionate cu îndrăzneală, predomină tonul
sarcastic, ideile sunt nuanţate subtil, temele diverse presupunând
dibăcie şi dispoziţii sufleteşti ocazionale. Există în epigramele
Adrianei Răducan o joacă de-a ironia, vizând credulitatea, ungherele
ascunse ale sufletului uman, care pendulează între speranţă şi situaţia
reală de netăgăduit:
-
„Visase în mandatul lui / Să schimbe-n bine ţara, / Banu-i ochiul
dracului/ Şi iarna nu-i ca vara”/ - „Unui şef de stat”.
-
Civilizaţia şi conştiinţa de sine fac obiectul unor reflexii fugare,
omul fiind într-o polemică cu sine pe tot parcursul vieţii:
-
„Georgel cam lunecos din fire, / Ţinea nespus la armonie,/ Severa Ţuţi
îl robise cu-o privire, / Familia? Aşa a fost să fie!” - „Hazard”.
-
Orgoliile apar suficient conturate, ultimul vers al epigramelor fiind un
semn pentru civilizaţie, o libertate a cugetului mereu treaz, o
permanentă confruntare cu viaţa:
-
„O scrupulozitate în exprimare avea,/ Vocaţia franceză o picura în
toate,/ De-atâta închipuire în jur nu mai vedea,/ Se antrenase la datul
mult din coate.” - Vocaţia franceză”.
-
Ca o ipostază de lucru, nu doar axiomatic vorbind, avansez ideea că
epigrama, chiar dacă este scrisă sub formă de catren, pentru că poate fi
şi mai întinsă, are capacitatea să transpună subtilitatea poetică în
puţine cuvinte. Axa selecţiei în jurul mesajelor este diversă, disputa
în jurul adevărului are întâietate. Schema metrică se bazează pe
opoziţia binară între silabele accentuate şi neaccentuate, iar funcţia
referenţială a comunicării este prevalentă.
-
O sursă a expresivităţii este asigurată de interferenţa registrelor
stilistice, prezente atât în epigrame, cât şi în satire. Închei într-o
notă optimistă, prezumând că experienţa lui nea Lisandru din satira cu
acelaşi nume, ar fi un avertisment al naturii umane, care alunecă-n
păcat la orice vârstă, chiar şi atunci când consideri că „arhanghelii”
sunt obosiţi şi plictisiţi de zădărnicia clipelor:
-
„Aflase de la Tache întâmplător,/ Ce se ducea cam la o săptămână,/ Că se
socoteşte şi el un trecător,/ Prin viaţa ei de-un an şi-o lună./
Lisandru de pictură se-apucase,/ Cânta din fluier, trebuşoare multe,/
Pentru Simina făcea ce nu visase/ Şi câte toate doar de el ştiute”/
-„Lui Nea Lisandru”.
-
Textele satirelor se modulează la nivelul diferitelor paliere:
fonetic, gramatical, lexical, interpretativ. Volumul „Epigrame şi
Satire” promovează acel divertisment necesar cititorului, motiv ce mă
îndreptăţeşte să pledez că ideile fulgurante şi concentrate înseamnă
profunda asumare a unor varii realităţi.
-
Sursa: Adriana Răducan, 2017