Flavia Cosma - Poeme din volumul "Sălbăticiuni şi umbre"

Flavia Cosma - Poeme din volumul "Sălbăticiuni şi umbre"

Semnul egalităţii între cuvinte

Între o ploaie murdară
Şi zăpezi lunecoase,
(Poate că raţiunea m-a părăsit fără drept de apel),
Mă regăsesc în umbra pisicilor jucându-se voioase
de-a moartea.
Presimt că dragostea şi-a ferecat
Pe veci porţile.
Lumea se îndreaptă spre un viitor incert
Numai pe baza unui magnetism remanent.
Ce este magnetismul remanent ?
Iscodesc nedumerite
Vrăjitoarele, complotând pe la colţuri.

Mai rămâne să punem
Semnul egalităţii între cuvinte.
Rămân cerşetorii milogi-asasini,
Ochii infometaţi stând la pândă,
Păcatele inocente
De neiertat.

Rămâne Iisus îmbrăcat într-o rochie de beton cu centură,
Răstignit pe peretele înalt al altarului
Şi Sfântul Anton
Luându-se la ceartă cu Sfântul Expedito
În prezenţa altui Sfânt
Al depresiilor profunde.

M-aş ghemui în poala Ta Marie
Dar Tu porţi oricum sute de prunci în braţe
Şi toţi cei ce şi-au găsit prin Tine calea
Privesc în urmă mustrători.

Un ţiuit strident invadează cranii risipite pe drum,
Moartea năprasnică
Îşi leapădă penele pe pragul ferestrei.
Lacrima cade grea
În ce adânc de mare?
Corul de vipere
Şuieră sinistru între două suspine.

Vocea raţiunii

Aşteptare cu hamuri,
Zăbale muşcând limba cailor sălbatici,
Distanţa implacabilă
Ca un perete de sticlă
Gata să se prăbuşească peste noi,
În câteva ore, în câteva zile.

Şi până atunci,
Ne topim unul într-altul
Cu furia orbului
Cu blândeţea şarpelui
Cu aripile moi
Evantaie albastre pe ochi,

În livezile visate
Unde strugurii atârnă
În şiruri ordonate,
Vocea raţiunii
Vesteşte sfârşitul.

Nu mai cred demult în raţiune
Te cred numai pe tine,
Numai ţie îţi cred.
Tu nu ştii nimic
Şi mă priveşti nedumerit aşteptând
Un răspuns de la mine.

Adăposturi

Crengi ţepoase de brazi
Bat insistent la fereastră.
Dumnezeu a vărsat călimara pe cer,
Bolta se preface în smoală,
Vântul şuieră cu voci de balaur,
Motanul sălbatic doarme cu laba lovită
Doborât pe covor.
Nunţile vorace, violente,
Prin zloată şi noroi
Au răvăşit inima pădurii.

Acum, gata!
Toţi pisoiaşii
Sunt la adăpost
În burţile hămesite ale pisicilor chioare, bătrâne
Primăvara încă nenăscută
Trepidează timid sub nămeţi;
Îndărătul perdelelor, amăgite de cioburi sclipitoare de soare,
Florile casei se deschid
În mănunchiuri
Semi-artificiale.
Cuvinte grăbite

Asprimea cuvintelor albastre
Mă pătrunde până la oase.
Cuvintele pe care eu însămi le-am creat,
Le-am transmis, le-am regretat,
Le-aş fi luat înapoi, le-aş fi înghiţit dacă ar fi fost cu putinţă.

Cuvintele plecaseră însă
Grăbite să rezolve
Dureri imposibile ;
Puii nevolniciei se înmulţesc la nesfârşit,
Mă dau afară din trup, sunt obraznici.
Albastrul cuvintelor învineţindu-se cu încetul
Devine negru,
Doliu peste ferestrele sufletului
Mantie peste brazii falnici.

Vuietul uşilor închizându-se
În faţa şi pe urmele mele
Unica lor culoare, cea neagră.

Salt mortal

Corpul meu suferă sub greutatea acestei iubiri.
Din ce în ce mai tulbure,
Din ce în ce mai pură.

Abia izbutesc să-ţi şoptesc
-Mă omori…
Abia izbuteşti să-mi ceri iertare
Sfios ca un copil măsurând silabele
Ca să vadă dacă le poate spune
(şi ce înseamnă ele de fapt)

Îmi place moartea, rostesc,
Omoară-mă cu mâna ta.
Nu, nu, te sperii tu,
Ai spus ceva? Nu te înţeleg.

Timpul aleargă hohotind, blestemând,
Secundele se micşorează şi pier.
Lăsându-ne dragostea în după-amiază
Şi frica pe care-o numim
Excitaţie.

Facem saltul mortal în neant
Cu un efort divin căzând
În genunchi
La picioarele Tatălui.

Teamă străină

Trei mierle ronţăie firmiturile pe care le arunc distrată
pe terasă.
Îmi vine să cred că m-au urmat
Mii de kilometri zburând
Pân-aici.
Valurile oceanului şi bolile Metropolei
Se opresc în aer,
Suspendate
De bara balconului.

Tu, purtându-ţi crucea în spinare,
Te apropii de mine
Cu capul greu de gânduri
Confuze.
Iar eu, jucându-mă cu bile colorate
Mă rog lui Iisus, Cel dea-pururi înveşmântat ca de nuntă,
Şi Mariei Magdalena, femeia de carne şi oase care ne-arată
Pântecul ei transparent
Prin care se văd pruncii crescând.

Cuprinsă de-o teamă străină
Mă zvârcolesc în întuneric
Ascultând păsările somnambule
Cum bat darabana cu ciocul în piatra balconului.

Încet, încet,
Simt că mă vindec.

Paradis terestru

Paradis terestru,
Mere minuscule,
Cireşe necoapte,
Luna mai atârnă pe ramuri.
Scrisoarea ta s-a oprit
În mijlocul oceanului
obosită de jumătatea ei de drum.

Horoscopul zilei spune
Că o duci bine, chiar excepţional.
Cum aşa?
Şi de ce nu mă simt şi eu la fel de bine ca tine?
Castanii aprind lumânări
La căpătâiul viilor şi morţilor.
Vântul, cu ghearele-n teacă
Suflă cuminte.
Am o zgârietură ezoterică în gât
Şi ceva ca o căpuşe
Mă sufocă.

Zaruri rotunde
Bat la poarta destinului.
Le răspunzi tu?
Le răspund eu?
După cum îţi e vrerea
Şi frica.

De vorbă cu Sfânta Fecioară

Copiii stau de vorbă
Cu Sfânta Fecioară.
Sufletele mici se deschid în faţa Ei fără frică
Ca şi al meu pe vremuri,
Când o copilă fiind,
Mă ascundeam sub pături
(încălţată)
De furia adulţilor.
În întunericul alb, mirosind a cearceafuri şi cremă de ghete,
Te-am invocat Marie
Şi ai venit.
Pactul ticluit în acea noapte
Mă obliga să rămân singură
Toată viaţa
În timp ce Tu promiteai să mă păzeşti.
Atunci mi se părea ceva uşor de-ndeplinit.
Nu ştiam ce spun,
Ignoram legile fizicii.
La marginea timpului
Înfruntam gravitatea.

Fără urmă

Animalul sălbatic, mai puţin sălbatic acum,
Îşi lasă capul să cadă în palmele mele.
Într-un somn-nesomn îşi uită de griji
Închide ochii, relaxându-şi urechile ciulite.
Inima lui mică
Nu mai tresare la orice foşnet
De frunze căzând,
Sau la răpăitul rece al ploii.

Urmează un moment egal cu veşnicia,
Când toate se rostesc prin bătăile inimii.
Apoi, scuturându-se ca de-o povară,
El pleacă ondulându-şi trupul lunecos
De-a lungul şi de-a latul drumului.
Toamna îl înghite
Fără urmă.