« Revista ASLRQ
Florin Meşca - Marea visăreală
 
 

Preambul – CÂND VISELE ÎNCEP SĂ PRINDĂ CONTUR

 Motto: Să fii visător... poate fi şi ăsta un mod de viaţă.

  

            Dimineaţă ternă... ritualul intimist de la primele ore mă obligă la specularităţi învălmăşite deodată, în doar câteva minute de bărbiereală... habar n-am de ce.

O asociere matinală cu jocurile inconsecvenţelor, penibilului şi, încă, mai câte.

Cum Dumnezeu, mai de fiece dată când dau cu ochii de virtualitatea mea, mă străfulgeră, ca într-un big bang, aproape tot ce-am trăit în peste cinci sute treizeci şi ceva de mii de alte minute – ba mai pun şi de la mine – cum ar fi trebuit trăite destulele ratări, nu ştiu... s-ar putea ca bangul să fie uimitoarea soluţie pentru tot... mai ales dimineaţa.

Două imagini: una de suflet, alta de facto... ordinea lor nu a existat cu adevărat niciodată în mintea mea. Un punct pentru penibil, sau pentru sufletul etern?!... răspuns, tip „zebră“: da. Simplu. Am observat că imaginea din oglindă îmi zâmbeşte sau mi se strâmbă, în strânsă legătura cu lamele de ras – că de-o vreme sunt mai multe – care alunecă sau se-m-piedică pe spaţiul acela alungit, numit, cel puţin, la mine, de obicei, faţă. Dacă l-aş numi chip, atunci s-ar explica de ce relieful mimic din faţa mea rezonează cu filmul exploziv, care, oricât mi-aş dori să fie altfel, are mereu mai multe tăiuşuri... de la chip la închipuire, nu-i decât un pas... de la faţă la înfăţare, la fel... dar ce diferentă... pe de o parte fantezia, pe de alta, practica simplă... chiar ruşinos de simplă. Ca o socoteală primară...

Am 60 de ani. Împliniţi. Mulţi, puţini, asta e... Depinde din ce unghi privesc. Din profil, parcă-i mai bine. Profilul meu, evident. În acest profil rapid, nu mă mai bucur de vioiciunea din urmă cu ceva timp, dar nici apăsat de ani nu mă simt. Cât despre păr... el a albit de multă vreme, aşa că nu ar putea fi interpretat ca un semn al vârstei... înaintate?! Unde mai pui, că podoaba capilară a rămas la locul ei, cu firele-i componente la fel de numeroase, puternice şi lungi. Hălăciugă, atunci când mai uit drumul frizerului. Ei, şi ce dacă sunt albe? Părul grizonat, chiar cel alb, la o anumită vârstă (atunci când începe să te îngrijoreze numărul anilor contorizaţi în buletin) îţi poate conferi o oarecare prestanţă, deloc de neglijat în relaţia cu semenii, mai ales cu... semenele). Aşa se vede pe faţă, după o simplă rectificare de lamă. Simplu. Aş vrea să spun „pur“ şi simplu... dar pare imposibil... Zâmbesc. În mintea mea, de faţă proaspătă (adică, proaspăt-rasă) zâmbesc la fel ca acum patruzeci de ani. Măi să fie! Chiar aşa...

Îmi amintesc cum, în primii ani ai studenţiei, pe când eram un tânăr timid (dar cu un mare şi... justificat apetit la fete), o superbă domnişoară, colegă de la o altă facultate gălăţeană, m-a abordat pe culoarele universităţii şi mi-a declarat, cu nonşalanţă, că era o mare admiratoare a mea. Adică... mă plăcea şi... mi-a cerut prietenia. Eu, cum obişnuiam s-o acord cu mare uşurinţă şi fără prea multe precepte morale,  i-am acordat-o imediat! Şi ei. Încântat nevoie-mare de aşa succes neaşteptat, de aşa pleaşcă picată din cer, m-am şi grăbit să fructific ocazia şi, sâmbăta ce-a urmat, am invitat-o la o petrecere intimă, într-un grup restrâns (şi discret) de prieteni. Acceptul – instantaneu! Cadrul era pregătit, muzica, băuturile şi jocurile de lumini la fel, iar eu, eu, norocosul, m-am îmbăiat, m-am bărbierit, m-am parfumat, mi-am aranjat pletele de care eram mândru peste poate şi, cu cea mai faină cămaşă ce posedam pe mine, m-am dus la întâlnire. Fata a venit, zâmbitoare şi la timp, m-a sărutat pasional pe gură şi, la fel de nonşalant ca atunci când mi-a cerut „prietenia” – aşa cum „traduceam”, pe vremea aceea, relationship-ul – mi-a mărturisit:

- Florin, te rog să mă ierţi dar, a intervenit ceva şi...

- Şi ce? – am replicat eu surprins şi cu o îngrijorare crescândă, intuind cam ce ar putea urma după nesuferitele puncte de suspensie.

- Tu îl cunoşti pe actorul X de la Teatrul Leonard?

Îl cunoşteam. Nu frecventam eu prea des Muzicalul, dar respectivului actor îi remarcasem adeseori alura pe străzile Galaţiului. Îl remarcasem pentru că nu aveam cum să nu-i admir prestanţa, eleganţa mersului pe bulevardul Republicii (revenită acum la denumirea-i iniţială şi cu rezonanţe nobile: Domnească), principala arteră de promenadă a oraşului, atunci când drumurile noastre se intersectau pe când eu ieşeam de la cursuri, iar el de la teatru. Era un tip înalt, cu spatele drept, cu un chip plăcut şi cu părul grizonat. Un bărbat frumos, chiar încântător, ce se făcea remarcat fără niciun efort! Mai era şi actor! Actor la Teatrul Muzical! În sistemul meu de valori, subiectul era bine plasat/potenţat! Aş adăuga şi motivele subiective ale acestei preţuiri, nefireşti, pentru bărbatul tânăr ce eram: omul îmi semăna şi la înălţime, şi la alură, şi la păr (al lui grizonat, al meu cu un început de albire), doar că era mai mare ca ani. Nu mult, dar semnificativ. Eu – student, el – actor ajuns la maturitate. Admirându-l atunci, într-un semiautomatism adonian, îl vedeam pe cel care speram să devin când voi atinge vârsta lui. Descoperisem un model de maturizare convenabil aspiraţiilor mele masculine.

- Îl cunosc... – îngăimai eu pierdut, îngrijorat la maximum de cele mai sumbre bănuieli.

- Ştii, dragule, sunt îndrăgostită lulea de el. Cînd îl văd trecând pe stradă cu alura aia boemă... mă pierd toată! Îl iubesc, Florin, îl iubesc nebuneşte de mulţi ani şi, în fine, a acceptat să ne întâlnim!

- Adică...

- Da, sau... mai bine zis, nu, nu mai pot ieşi cu tine! Te rog să mă ierţi şi să nu-mi porţi ranchiună! Este iubirea vieţii mele!

Şi fata, admiratoarea mea de pe culoarele universităţii, mi-a dăruit un ultim sărut pasional şi m-a părăsit fugind ca o căprioară. M-a părăsit sau, altfel spus, a renunţat la studentul şic, aşa cum aveam impresia că aş fi fost, cu începutul meu de albire, în favoarea boemului actor trecut binişor, cu grizonanţa lui pe deplin afişată. Aşa arăta, deci, iubirea supremă pentru frumoasa studentă! Acesta era modelul! Studentul primise o primă şi utilă lecţie de viaţă, ca aspirant bezmetic la statutul de cuceritor.

Anii au trecut şi nu pot spune că nu m-am bucurat de oarece succese amoroase. Modelul (grizonant) a funcţionat şi pentru mine şi, trebuie să recunosc, am profitat din plin de aceast atu/semn distinctiv, reacţionând entuziast la toate complimentele purtătoarelor de nuri. Şi... nu au fost puţine. Doar că nu am putut să nu mă întreb, adeseori, în momentele de meditaţie asupra vieţii: de ce oare, fetele/femeile îşi îndreaptă atenţia, în general, asupra extremelor: tineri  ̶  pentru femeile coapte şi vârstnicii  ̶  pentru tinerele fete? Care le este chemarea lăuntrică?

Pentru vârstele fragede, răspunsul pare simplu de enunţat: fetele vor să cunoască bărbatul, bărbatul care să le iniţieze în ale dragostei, bărbatul ca simbol al puterii şi protecţiei. Bărbatul are musculatura formată, nu-i un slăbănog deşirat şi, în plus, este  încrezător, nu timid. Este clar: bărbatul este preferabil puştiului! Aceasta a fost şi alegerea admiratoarei mele şi puştiul şi-a acceptat lecţia.

Îngrijorătoare devin răspunsurile în alt caz: al femeilor tinere (sau mai puţin tinere) care se însoţesc cu bărbaţii mai vârstă, atât de în vârstă, încât i-aş cataloga ca bătrâni. Sau, s-o spun de-a dreptul, atât de bătrâni, încât le-ar putea fi părinţi sau chiar bunici! Care ar fi mobilul unei astfel de alegeri? De iniţiere în ale amorului nu mai poate fi vorba – ea a avut loc demult. De putere... ce putere mai poate caracteriza un bătrân? De musculatură – în general, nu se mai poate vorbi. Carnea pe ei – flască. Frumuseţea fizică – de ce frumuseţe vorbim cu carnea flască atârnând pe ei? Potenţa sexuală? În scădere galopantă şi aceasta. Atunci, ce? De unde provine atracţia? De la interesul material? Nu m-ar mira, gândindu-mă la mulţimea de pseudovedete de sex feminin ce au acaparat televiziunile comerciale cu goliciunea lor şi nici pe departe cu materia cenuşie din dotare (a se înţelege inteligenţă, nu... cenuşă!). Este evident că fetele se dezbracă la T.V. pe bani mulţi. Şi dacă o fac pentru bani, de ce n-ar accepta şi un moşneag bogat alături? Abia într-o astfel de fericită conjunctură ar merita să-şi utilizeze neuronii – câţi sunt – în pragmaticul scop de a-l despuia mai repede pe bătrân de (nu de haine – Doamne fereşte!)... de bani: pentru bijuterii, ceva cârpiţe de firmă (când să le mai îmbrace, dacă dezbrăcatul rămâne preocuparea principală?!), o maşinuţă acolo, o... căsuţă şi, aşa, ca o recompensă minoră, câte-o vacanţă pe Riviera franceză. Bineînţeles, esenţială rămâne alimentarea contului personal din bancă, pentru siguranţa femeii.

Aş mai îndrăzni o presupunere-întrebare sau întrebare-presupunere, cum vreţi s-o luaţi: să iasă cu totul din discuţie atracţia dintre spirite? Hm! Dar, parcă prea mare e diferenţa de vârstă. De ce să nu se caute între ele spiritele de vârste apropiate?!

 

 MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI – Pregătirea

 

Am divagat. Revin. Am 60 de ani. Împliniţi. Copiii pe stradă îmi spun nene. Când intru pe scara blocului, mi se dă întâietate. Cu tramvaiul nu am mai circulat de multă vreme ca să observ dacă mă bucur de acelaşi avantaj (avantaj?!) al vârstei şi mi se oferă locul. Iar eu, eu mă mir! Continui să mă mir! Inconştient, mă consider egalul tânărului ce-mi face loc, a adolescentei ce se dă la o parte din faţa apariţiei respectabile şi încadrate de un păr alb, alb... Avea dreptate mama când, mucalită, îmi spunea: - Fă bine şi te mai uită prin buletin, Florinel, mamă! Pe de o parte, făcea apel la raţiune şi mă ciupea a trezire la realitate şi a accepta că s-au aşternut anii peste mine, asemenea prafului pe o mobilă veche; pe de alta, mă alinta cu apelativul Florinel căci – deh! – pentru mama, tot copil rămâneam. Mama!

Întreaga această expunere a debutat – în mintea mea – de la o întrebare cu iz de revizie generală, ce s-a dovedit a fi a naibii de sensibilă, ceva de genul:

Bine, bine, ai ajuns la 60 de ani – şi da, e adevărat, ai albit de-a binelea! – dar... ce ai realizat în viaţa aceasta, ce ai lăsat în urmă?

Chiar, pare o întrebare cu un răspuns greu de dat.

Ce ai lăsat în urmă, bătrâne? – mă sâcâie iar şi iar, conştiinţa, apăsând, la modul cel mai ironic posibil, ultimul cuvânt: bătrâne”. Antipatic, nesuferit cuvânt! Ce am lăsat, ce am lăsat?... – îmi tot storc creierii, în căutarea găsirii liniştii spiritului: ... dar visele, noianul de vise ce m-au însoţit întreaga viaţă şi care mi-au determinat deciziile mai mult sau mai puţin inspirate? Trag puternic aer în piept. Redevin liniştit. Şi încrezător. Cred că am găsit rezolvarea dilemei. Da, mi s-au împlinit atâtea vise...

Oare? – mă zgândăre suspicioasă conştiinţa.

Păi, ce? Nu am reuşit la facultate şi nu mi-am construit o carieră? Nu m-am căsătorit şi, din fructul iubirii nu a rezultat un copil? Nu am o casă, o maşină?...

Eşti convins de ceea ce spui? – mă agasă, insidios, aceeaşi voce. Şi continuă, la foc automat, fără a acorda vreo şansă gândurilor să spumeze din malaxorul mental şi a ordonării ideilor. Ia mai gândeşte-te: te-ai iubit cu femeia visurilor tale? Ai urmat cariera pe care chiar ţi-o doreai?

Ei, nu chiar...

Casa, maşina te-au satisfăcut pe deplin?

Recunosc: dacă aş fi avut parte de o casă mai confortabilă şi o maşină mai bengoasă... Aici, cu gândul la valenţele unui astfel de vis împlinit... mi-am bâţâit un pic trupul pe fesele înmuiate de ani, asemenea unui copil răsfăţat ce şi-a atins scopul: primise acadeaua.

Tu nu vezi câţi de dacă” au încăput în bâlbâiala ta? – mă luă din nou în răspăr vocea interioară. Şi, toate acestea, doar dacă ne referim la cele lumeşti! – punctă necruţător aceeaşi voce.

Vocea. Vocea asta incontrolabilă a conştiinţei. Ce să fac, unde să fug? Dar se poate fugi de propriul sine? Băgatul capului în nisip sau punerea pernei pe cap nici nu te scapă, nici nu te absolvă de responsa-bilităţile propriilor gânduri şi fapte. Ele te urmează peste tot, devin una cu tine.

Ce să fac? Ce să faaaac? – strigam derutat în surdină, căutând înfrigurat un punct de sprijin în spaţiu. Doar atât îmi trebuia: un punct de sprijin de care să mă agăţ, un reper faţă de care să mă orientez. Un reper moral. Da, da, asta era: reperul moral reprezenta cheia tuturor dilemelor vieţii!

Să nu disperi! – mă scutură persoana aceea ce sălăşluia pitită undeva, în fiinţa mea. Nu ştiu de ce, dar părea prietenoasă, chiar dacă to-nu-i era imperativ, ca de... judecător.

Judecător?! Hm! Şi răbufnii, ţâfnos: Cum să nu disper, dacă mă pui la zidul infamiei, ca pe ultimul om? – ripostai cu curaj, cu impertinenţă chiar, „judecătorului” dinăuntru. Şi pentru ce? Eram aşa de liniştit până acum!...

Calmează-te! Linişteşte-ţi creierii şi nu te mai ambala! Ți-a mai rămas timp pentru discuţii! Uite, chiar vreau să te ajut!

Bine, mă calmez... Şi, luându-mi seama: Avem vreme de discuţii?! Fie, mă supun, dar, te rog, ia-mă uşor cu întrebările: să le luăm în ordine, nu de-a valma, ca să pot înţelege şi eu ce se întâmplă cu mine, să nu dau răspunsuri... pripite.

Devenisem curios, nu numai interesat. „Judecătorul” reuşise să restabilească ordinea înainte chiar de a face ordine! Ceva scăpa raţiunii mele dar, oare, Vocea, Vocea Interioară raţiunii i se adresa?

Să te aştepţi la întrebări incomode şi să te pregăteşti de răspunsuri dureroase! – mă avertiză partenerul interior.

Nu mai eram de multă vreme în posesia replicilor tăioase – mă găseam cu spatele la un zid invizibil şi aşteptam răpăiala întrebărilor din chestionar. Oare... erau cu mai multe variante de răspuns? Şi – foarte important! – la câte erori aveam dreptul? Dar aveam acest drept? Devenisem chiar curios: am avut vreodată drept la erori în cursul celor 60 de ani petrecuţi pe suprafaţa Terrei? Cu răbdare, urma să aflu. Răbdarea ca răbdarea (nici nu era punctul meu forte), dar ce verdict putea să mă aştepte la final?

Începem! – îmi tăie avalanşa frământărilor, Vocea. Primul vis judecat: pe Mara ai considerat-o mereu ca fiind marea iubire a vieţii tale. Ai dezvoltat o adevărată pasiune pentru ea, dar... doar ai sărutat-o şi îmbrăţişat-o de câteva ori. Eşti convins că te-a trădat, că ţi-a trădat iubirea. Şi acum întrebarea (ăsta nu mai era judecător, ci un adevărat procuror: tăia în carne vie sau, altfel spus, ştia să întoarcă cuţitul în inima omului): consideri că ai făcut tot ce se putea face pentru a o cuceri pe deplin? Pentru a vă împlini prin iubire şi a te căsători cu ea, aşa cum ţi-a fost dorinţa, aşa cum îţi cerea imperativ... visul? 

ţintuise încă de la prima întrebare. Ce să răspund, când un nod în gât (unul implantat de demult) îmi bloca vorbele? Amintiri dureroase năvăleau peste mine, aidoma valurilor înspumate ce răscolesc nisipul la mal, inima bătea cu putere de-mi zgâlţâia tot trupul, iar lacrimile... da, lacrimi cristaline îşi găseau drumul în cădere liberă prin şanţurile săpate de vreme pe obrajii ce-şi pierduseră parcă, dintr-odată, elasticitatea, lăsând în urmă o pulbere fină, invizibilă, sălcie. Mă simţeam dezgolit în faţa propriei conştiinţe şi... mă ruşinam. Trăiam aceeaşi senzaţie pe care o încercam uneori când, noaptea, în timpul celorlalte vise, cele eterice, mă vedeam ieşind din casă, complet gol şi plimbându-mă prin mulţime, aparent detaşat, dar neştiind cum să evadez mai repede de sub privirile reprobatoare ale semenilor. Ale unor semeni pudibonzi şi cărora eu, cel din eter, le descifram cu claritate păcatele ascunse cu făţărnicie. Cât despre Mara... întrebările acestea mi le pusesem şi eu de nenumărate ori şi crezusem că le-am găsit răspunsurile potrivite dar, acum... acum nu mai eram sigur de nimic. Făcusem, oare, într-adevăr, tot ce se putea face la timpul respectiv? Da, aceasta chiar era o temă de analizat. Cu înţelepciunea de  acum,  nu sub influenţa entuziasmului juvenil.  Un răspuns afirmativ mi-ar fi anulat dilema, autojudecarea şi regretele. Dar... să vedem ce-o ieşi!

 

Faceţi întotdeauna tot ce vă stă în putere!

 

O lege însuşită, după care mă conduc. A patra, din Cele Patru Legăminte ale lui Don Miguel Ruiz. Am dormit cu cartea aceasta sub pernă şi legămintele aflate în ea,  au devenit reguli de viaţă pentru mine.  Dar... le-am respectat eu, întrutotul şi întotdeauna? Faceţi întotdeauna tot ce vă stă în putere! – revine, legea, ca un laitmotiv.

 

Stând strâmb şi judecând drept, n-aş putea spune că nu mi-am jucat toate atu-urile. În tinereţe am iubit aşa cum doar tinerii, excitaţi de toate impulsurile senzuale posibile, o fac. Nici eu nu am făcut abstracţie şi, pentru Mara, am dezvoltat o mare pasiune. Una mai mult sau mai puţin inocentă. Plecând de la simţuri, de la senzualitate. E o poveste aici... o poveste ce trebuie disecată şi înţeleasă şi din altă perspectivă. Pentru că Mara mi-a fost mult mai mult decât o simplă iubită şi... acest subtil aspect era obligatoriu a-l scoate în evidenţă. Dintr-odată, ştiam cum să abordez problema. Îmi luai avânt:

Păi, cum să încep? Cu Mara... a fost cam aşa...

Nu, nu, nu vreau un răspuns superficial. Începe cu începutul! – îmi comandă Vocea-Conştiinţă-Procuror-Avocat-Judecător.

Bine, atunci va tebui să-mi aduc şi  prietenii în acest vis.

Adu-i! Doar aşa visul tău va fi complet devoalat.

Şi Vocea tăcu.

                            

Capitolul I. MARA – VISUL MARII IUBIRI

 

            Prietenii mei. Eram patru buni prieteni, nedespărţiţi în perioada liceului: Mario, Duduş, Nacu şi... subsemnatul, adică Flory. Bine, toate aceste nume reprezentau, de fapt, nişte porecle ce ne fuseseră atribuite de rude sau prieteni şi pe care noi ni le asumaserăm în modul cel mai firesc din lume. Dacă pentru Mario şi pentru mine poreclele erau apropiate de numele reale (Marian, respectiv Florin), pe Duduş îl chema, în realitate, Ion (mamă-sa l-a alintat aşa încă de când urla în leagăn: - Duduluş, mamă, taci la mama, Duduşel, Duduş, dragul mamii şi... Duduş i-a rămas numele), iar numele lui Nacu era... Deomid!

            Mario, un brunet prin excelenţă – la pigment, leit tată-său – pot spune că era cel mai apropiat sufletului meu, deoarece avea o calitate suplimentară ce îl făcea unic: era verişorul Marei, marea iubire a adolescenţei mele! Lui mă confesam cel mai mult. Iar frumoasa Mara...

            Pe linie muzicală, reprezentantul nostru era Duduş: el cocheta cu succes cu muzica folk şi doar lipsa de şansă l-a împiedicat să se alăture marilor interpreţi ai genului anilor ‘70.

            Nacu... un fel de schelet îmbrăcat şi cu bicicleta pe ochi, cu o figură cât se poate de expresivă, ieşea în evidenţă prin spontaneitate, mai ales cu ocazia petrecerilor comune. Avea un mare talent la spunerea bancurilor, era zgomotos şi, astfel, capta uşor atenţia tuturor. Mai ales a fetelor! Cu pupilele ochilor săi negri dilatate de dioptriile ochelarilor şi cu o fizionomie a feţei ce şi-o putea schimba fără cel mai mic efort, ar fi putut foarte bine să urmeze actoria. Avea ceea ce se cheamă... moacă.

            În ceea ce mă priveşte, eram considerat poetul grupului; în marea pasiune ce o dezvoltasem pentru Mara (Măruş, Merişor), îi dedicasem un întreg volum de poezii (în română şi franceză) şi chiar născocisem câteva melodii (pe versuri proprii, desigur), cu sprijinul prietenesc şi dezinteresat al lui Duduş.

            Toţi eram slăbănogi, înalţi şi cu tuleiele devenite de-acum... bărbi ce nu mai puteau ignora aparatele de bărbierit. Ca majoritatea adolescenţilor, şi noi eram visători, iubitori de soare, de vacanţe, de petreceri şi, of course, de... fete! În ceea ce le priveşte, eram veşnic îndrăgostiţi şi nefericiţi, în acelaşi timp. Inimile ni se aprindeau vâlvătaie la cel mai neînsemnat gest, la cel mai cuminte surâs, iar dezamăgirea apărea aproape instantaneu, deoarece nu ştiam să gestionăm cum trebuie ocaziile: ne fâstâceam, ne bâlbâiam şi, în loc să formulăm câteva fraze inteligibile, sfârşeam prin a emite nişte onomatopee de toată batjocura.

            Născuţi toţi în acelaşi an, zilele de naştere sau onomasticile figurau ca date certe în calendarul marilor noastre chefuri. Nu trebuie însă să se înţeleagă că distracţiile se reduceau doar la atât! Nu exista sâmbătă sau duminică să nu ne strângem la unul dintre noi acasă (toţi părinţii ne cunoşteau şi se cunoşteau între ei, toţi ne acceptau cu îngăduinţa înţelepciunii maturităţii) şi să ne întindem la câte o partidă de whist sau rummy cu etalare pe parcursul unei nopţi întregi. Bineînţeles, nu lipsea muzica înregistrată groaznic de prost de la Europa Liberă pe câte un magnetofon rudimentar (dar ce minunată ni se părea, aşa cum era ea, cu toate bruiajele vigilentei Securităţi!), câte o sticlă de băutură ieftină palmată discret de ochii curioşi ai puriilor şi, mai ales, pentru fumători, celebrele ţigări Snagov sau mentolatele Zefir de mai târziu. Noi credeam că îi fentăm pe bătrâni la capitolul băutură şi ţigări, dar ei erau mai înţelepţi decât bănuiam noi şi se făceau că nu observă proastele obiceiuri însuşite în numele bărbăţiei noastre în devenire. Cu huruiala aceea pe rol de muzică în urechi, cu ceva aburi de alcool în creiere, cu mult fum de ţigară în plămâni, nu ne mişcam toată noaptea de la masă decât strict pentru fireştile necesităţi fiziologice. Vorbeam tare şi ne întrerupeam adeseori unul pe celălalt în încercările de a ne promova prin forţa decibelilor justeţea propriilor argumente. Limbajul unanim acceptat abunda în elemente de argou. De fapt, nu făceam nimic altceva decât să ne construim cu voce tare, zgomotos şi dezordonat, marile vise adolescentine.

            - Tu unde... (prostie mare!) te-ai decis să dai, Flory?

            - Băi, eu... (replică la prostia mare!) cred că o să dau la Nave!

            - Dar nu te mai faci poet?!

            - Ce poet, băi? Te-ai dilit? Pentru asta tre să merg la limbi! Şi, pe urmă – ce? – să ajung un biet prifisor de ţară?!

            Toţi eram la fel de dezorientaţi. Dacă pentru Duduş muzica era pasiunea ce-i chinuia simţurile, nu avea în schimb nicio garanţie că din folk şi-ar fi asigurat viitorul. Mario era ceva mai liniştit: el era elev la Liceul Industrial şi, cum acolo se făceau cinci ani... mai avea de aşteptat un sezon până la luarea acestei decizii importante în viaţă. Dar ce oftică resimţea din cauza acelui an suplimentar de şcoală!...

            - Dar tu, băi, Nacu? Rămâi pe Medicină?

            - Da, băi! Eu nu mă schimb: v-am spus deja că visul meu este s-o fac bine pe mama!

            Îl admiram pe Nacu pentru nobleţea motivaţiei sale. Mama sa era foarte bolnavă, o boală ce cred că se datora fumatului excesiv, proastei calităţi a ţigărilor, cantităţilor uriaşe de cafea consumate şi nopţilor pierdute. Avea permanent cearcăne la ochi, tuşea, avea chipul obosit şi arăta mult mai bătrână decât era în realitate.

 

            Cum se urmăresc filmele americane. Poveste nostimă cu fumatul: într-o seară eram adunaţi la Mario acasă şi urmăream la T.V. un film ce ne captase atenţia. Toţi fumau în draci, eu făcând excepţie, deoarece reuşeam să mă ţin departe de iarba dracului. Scrumiera conţinea deja câteva mucuri, martore ale serioaselor dezbateri ale serii. Fiind la el acasă, Mario abordase poziţia favorită, adică cu picioarele pe masă. Din-

tr-odată, în verva discuţiilor noastre aprinse, s-a auzit cheia în uşă. Prietenul meu, luat prin surprindere, abia a apucat să-mi paseze ţigara lui aprinsă, dar nu a mai avut vremea să-şi golească şi plămânii de fumul tocmai inhalat.

            - Bună seara, băieţi! – ne-a salutat mama lui în timp ce-şi dezbrăca balonzaidul.

            - Săru’mîna, doamnă! – răspunserăm noi la unison, mai puţin Mario. El era mut! Şi cu fălcile umflate de presiunea aerului afumat din plămâni.

            Mamă-sa îşi întârzia însă ieşirea din scenă. După ce şi-a mai făcut puţin de treabă prin cameră, adulmecând discret atmosfera şi punând la încercare răbdarea noastră, a întrebat aşa, ca într-o doară:

            - Dar ce film urmăriţi?

            - American! Pffffffffffffff! – scăpă zgomotos, şuierător şi uşurător Mario din gură un con lung şi albicios de fum.

            Toţi am rămas ţepeni pe scaunele noastre. Eu nu mai conteneam strivind ţigara în scrumieră, iar Mario se făcuse mic, mic de tot pe scaunul lui, aşteptându-şi pierdut cuvenita dojană. O comisese, dar era prea târziu să mai repare ceva.

            - Mai deschideţi şi voi ferastra, băieţi, că s-a adunat fumul de-l tai cu cuţitul! Mario, ce fel de gazdă eşti tu? – detensionă doamna P. atmosfera şi ieşi cu un mers regal din cameră.

            Mama lui Mario era o femeie frumoasă, delicată, posesoare a unei voci calde, uşor timbrate, era primitoare şi... tare maternă în relaţia cu noi şi, în plus, emana o anumită regalitate în atitudine. Aveam cu toţii motive să o îndrăgim. În plus, eu le-aveam pe-ale mele, speciale: era mătuşa Marei, ştia de marea mea pasiune pentru nepoată, mă înţelegea şi chiar... îi simţeam încurajarea. Contrastând cu ea, tatăl lui Mario era un tip măsliniu, taciturn, nu foarte înalt, dar... sever (ca un tată ce se respectă, nu?) şi care ne inspira un soi de teamă şi de prudenţă firească. Dacă mama lui Mario se făcea de multe ori că nu observă micile noastre vinovăţii, tatăl său ne tăia scurt entuziasmul şi nu avea nicio jenă să ne invite să mai mergem şi pe la casele noastre.

 

            Intră în scenă... Mara! Verişoara lui Mario era de seama noastră şi locuia la Feteşti. Ne vorbise el în mai multe rânduri despre Mara, că ar fi o fată frumoasă... dar distanţa Galaţi-Feteşti adormea imediat orice urmă de interes din partea noastră. Colegele de la liceu erau mult mai vizibile şi mai... palpabile, chiar dacă ne şi decepţionau de cele mai multe ori. Dar... erau! Erau aici, în oraş cu noi, la un telefon distanţă! Aşa că, într-una din primele zile ale vacanţei de vară, când m-am dus în obişnuita şi cotidiana vizită la prietenul meu acasă, pentru punerea la punct a proiectelor estivale, chiar dacă ştiam că o voi întâlni şi pe verişoara lui, nu eram animat de vreun interes deosebit. Am urcat scările până la etajul al treilea, am sunat degajat la uşă şi am aşteptat cuminte răspunsul uşor baritonat al prietenului meu.

            - Imediat! – se auzi de dincolo de uşă melodia unui glas superb, venit parcă din ţara unde se nasc doar zânele cele bune, darnice şi... frumoase. Şi câtă dulceaţă concentrată în acest eliptic şi banal Imediat!

            Uşa s-a deschis larg. Din prag îmi zâmbea cea mai... minunată, cea mai... perfectă făptură din ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase! Am rămas mut! Eram picat într-o admiraţie pe care doar desăvârşirea ţi-o poate provoca şi cred că şi chipul meu afişa o privire tâmpă. Un mare norocos căruia i se arătase Frumoasa Frumoaselor!

            - Intră! De ce-ai rămas în prag? – îşi continuă cântul minunea din faţa mea.

            - Îl... îl caut pe... pe Mario! – îngăimai eu, pierdut în frumoşii ochi negri ai minunii din faţa mea.

            - Tu trebuie să fii Florin! Mi-a vorbit Mario despre tine! Eu sunt Mara, verişoara lui! – luă fata definitiv iniţiativa şi făcu prezentările în numele amândurora.

            - Hai, intră! – continuă ea şi mă trase de mână uşor, până reuşii să trec pragul tărâmului de vise.

            Atingerea aceea m-a pierdut definitiv! Un fior nemaiîntâlnit până atunci mi-a electrocutat întreaga fiinţă, a pătruns prin toate ungherele conştiinţei şi s-a oprit tocmai în inimă, declanşând nişte bătăi nebune, fără putinţa de a fi controlate.

            - Salut, Flory! – se auzi din spatele fetei vocea degajată a lui Mario.

            Dar Mario nu mai exista pentru mine în acel moment; el devenise doar o umbră palidă, nedefinită şi nedorită chiar, iar vocea îi venea parcă de undeva, de departe, de foarte departe şi nu făcea decât să disturbe muzica glasului Marei şi pe care nu voiam s-o înlocuiesc cu nimic din lumea aceasta.

            A fost dragoste la prima vedere. Cel puţin pentru mine. Din acel moment am ştiut că Mara este frumoasa îndelung căutată şi visată în nopţile de reverie adolescentină, că ea este marea mea iubire, iubirea vieţii mele. A devenit subiectul unei pasiuni atât de devoratoare încât, la orele de geografie fizică sau economică, orice întrebare mi-ar fi pus profesoara, eu, cu bună ştiinţă, relaţionam răspunsul la oraşul Feteşti, oraşul adoratei mele. De exemplu, dacă profesoara întreba prin ce localităţi trece Oltul, eu obligatoriu îl deturnam şi prin Feteşti. Bineînţeles că la Feteşti se extrăgea şi aur şi cărbune şi petrol, aici se construiau şi vapoare... Doar simpla pronunţare a numelui oraşului în care locuia iubita mea îmi umplea inima de fericire şi-mi făcea sângele să pulseze cu şi mai multă tărie prin vene. Era forma de manifestare şi exultare a marii pasiuni ce o nutream pentru  iubita mea, era... teribilismul de la 16 ani.

           

            Ceea ce ne lega pe noi, cei patru, erau aspiraţiile şi visele de viitor, erau toate experienţele juvenile prin care am trecut împreună, cu toate succesele şi dezamăgirile trăite şi împărtăşite. Şi, să nu uităm, muzica!

Succesul unuia reprezenta succesul tuturor, aşa cum decepţia altuia devenea decepţia întregului grup. Probam cu succes celebra deviză a la fel de celebrilor muşchetari: Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!

 

            Rummy, poker, tutun şi muzică la pick-up sau magnetofon. Muzica era marea chemare a acelor ani. Muzica interzisă, muzica beat, nu cea populară (sau patriotică) de care abundau emisiunile radiofonice sau de la televizor! Atât cât puteam ajunge noi la ea. La importantele grupuri din Vest aveam acces doar în măsura în care puteam să înţelegem ceva din bruiajele de la Europa Liberă sau, dacă aveam norocul să devenim apropiaţi de-ai lui Gigi Genes (coleg de liceu, cu un an mai mare decât noi). Acesta, nu ştiu prin ce minune, primise nişte pachete de-afară în care scăpaseră neconfiscate mai multe discuri single, adică acele discuri mici, cu gaură mare la mijloc şi pe care se înregistrau cele mai bune piese ce dominau topurile americane sau englezeşti. Pot spune că el a fost (probabil) unul dintre primii D.J. din Galaţi. Noi am reuşit să ni-l facem prieten şi aşa am ascultat până la saturare Mungo Jerry cu al lor celebru In The Summer Time

            Audiţiile muzicale se făceau, de regulă, la Nacu acasă. Şi aceasta pentru că părinţii lui Nacu erau cei mai moderni, cei mai faini dintre toţi părinţii. Mama lui Nacu, ceva mai în vârstă decât Sanyi (pentru noi, nea Sanyi), soţul ei de etnie maghiară, era la a doua căsătorie şi venise în această nouă relaţie cu doi băieţi. Au mai avut împreună un al treilea fecior. Părinţii lui Nacu, ambii fumători şi cafegii pasionaţi, le-au permis prietenilor mei să tragă din ţigară fără nicio jenă în faţa lor şi, de asemenea, n-au avut nimic împotriva decibelilor folosiţi la maximum în timpul audiţiilor noastre muzicale, dependente, bineînţeles, şi de tehnica de care dispuneam. Adeseori se aşezau şi ei cu noi la masa de rummy şi chiar mai trăgeam şi câte un mic pokeraş la 5 bani deschiderea. Cine rămânea fără modesta sumă limitată încă de la început, ca regulă strictă a jocului, lăsa locul altuia la masă şi se ocupa în continuare de schimbarea discurilor la pick-up sau a benzilor de magnetofon. Partidele acestea, disputate în strâmta sufragerie de bloc, se întindeau adeseori până în zori, transpunându-ne pe toţi într-o stare vecină cu euforia. Argumente existau destule pentru aceasta: jocul încins, cu uriaşele poturi de doi-trei lei, ţigări sudate una de la cealaltă, cafea, uneori şi câte un mic coniac sau lichior, muzica la maximum, noi cât se poate de vocali ca să ne auzim în hărmălaia creată... De multe ori, spre dimineaţă, obosiţi şi pe jumătate adormiţi, ne găseam fiecare locul în câte un colţ al camerei şi-l ascultam pe Duduş cântându-şi ultimele compoziţii la chitară. Mama lui Nacu nu rata momentul şi-mi cerceta cotloanele inimii punându-mă să-i povestesc ultimele evenimente din viaţa mea sentimentală şi să-i recit din ultimele poezii dedicate Marei. Toţi îmi cunoşteau pasiunea şi nu mă feream de nimeni şi nici nu-mi era ruşine. Chiar îmi plăcea să-mi recit poeziile, nu pentru poetul care se manifesta în mine, ci pentru că astfel o evocam pe Mara, mă gândeam la ea cu glas tare, îi pronunţam numele, o strigam: Maraaa, Maaara, Mara... MARA, MA-RA! în numele ei, eram eu... mă identificam cu ea, inima îmi părea una cu inima ei.

 

Mai mult de-atât nu pot să-ţi dau

Iubita mea cu ochi de mur!

Rămân al tău poet obscur,

Adept al suferinţelor mondene.

 

Neînţeles într-un cavou

Şi plin de scrum şi de parfum,

Respir al lumii negru fum...

Produs al ţigaretelor moderne.

 

            Versurile... îmi par, acum, mai degrabă  umoristice, însă ele sunt, de fapt, adolescentine, stângace, cu disperări bacoviane, aşa cum eram eu, pe când îmi pusesem, în cuvinte, toată dragostea, toate suferinţele, neîmplinirile şi dezamăgirile marii pasiuni pentru muza mea.

 

            Cei Ce Ne-au Dat Nume – Phoenix. Fuga din ţară a lui Cornel Chiriac şi al doilea debut al Metronomului, cel de la Europa Liberă, cred că avusese deja loc atunci când au început să circule zvonurile despre noul şi fabulosul L.P. al Phoenixilor de la Timişoara: Cei Ce Ne-au Dat Nume. Aşa se spunea că se numeşte acest nemaipomenit album. După plecarea lui Cornel Chiriac, poate pentru a îndulci comentariile critice venite pe calea undelor dinspre Vest, a continuat să fie transmisă o emisiune muzicală noaptea, pe la ora 23.00, care urma îndeaproape structura celei iniţiate de trădător. Nu mai ţin minte unde am auzit pentru prima oară despre acest grandios L.P.: la Radio România sau la Europa Liberă? Se zvonea că Phoenixii şi-au tras o copertă deosebită, care se deschidea exact ca şi albumele de afară, într-o prezentare grafică de excepţie – opera lui Nicu Covaci – şi care se vindeau deja pe piaţa neagră din Timişoara, la nişte preţuri piperate. Nu ştiu cât adevăr era în aceste zvonuri, dar cert este că la Galaţi discul a apărut într-o copertă jalnică, de culoare albă şi dintr-un carton de cea mai proastă calitate. Abia câteva luni mai târziu, s-a scos un nou tiraj, de data aceasta cu celebra copertă, copertă ce, într-adevăr, corespundea descrierilor subversive la care avusesem acces.

            Dar prin ce peripeţii am trecut până am ajuns în posesia albumului!... Eram elev printr-a zecea. I se anunţase apariţia iminentă în magazinele de specialitate (Muzica) din toată ţara. În acord cu prietenii mei, rămăsese ca eu să fiu cel ce va chiuli de la şcoală pentru a fi la prima oră la magazin. Zis şi făcut. În ziua în care s-a anunţat punerea discului în vânzare, am ajuns cu mult timp înaintea vânzătoarei în faţa uşii magazinului. Dar... dezamăgire! Femeia m-a anunţat că nu primise încă albumul. Dar...

            - Tinere, fii liniştit! O să-ţi pun deoparte un exemplar!

            - Vă rog foarte mult să nu mă uitaţi! Altfel o să se întâmple o mare nenorocire!...

            Ce nenorocire s-ar fi putut întâmpla, nu ştiu! În orice caz ar fi fost, probabil, una de natură adolescentină, una născută de minţile noastre înfierbântate de muzica înterzisă.

            Am chiulit şi a doua zi de la primele ore. Din nefericire, s-a repetat scena de cu o zi înainte, spre disperarea mea şi cu aceleaşi amabile promisiuni ale vânzătoarei că-mi va reţine un exemplar.

            Eram negru de supărare. Bineînţeles, prietenii îmi împărtăşeau frustrarea. Îmi (ne) doream mai mult ca orice pe lume albumul Phoenix-ilor, dar nici să chiulesc din nou de la ore nu mai aveam curajul. Ce să fac? Cum să rezolv dilema de a intra în posesia L.P.-ului, fără să mai dispar de la clasă? Atunci, am apelat la ultima şi cea mai nebună soluţie care îmi putea veni în minte: mărturisirea adevărului, motivarea actului de indisciplină şi rugămintea pentru o învoire adresată dirigintei. Profesoară de chimie, diriginta era o femeie aprigă, dar dreaptă şi înţelegătoare. Mi-a înţeles entuziasmul şi disperarea, m-a dojenit pentru orele chiulite, mi-a promis că o să vorbească cu profesorii pe care-i sărisem să fie şi ei îngăduitori şi m-a învoit pentru încă două ore.

            - Dar să-mi arăţi şi mie marele album! – a conchis diriginta, zâmbind îngăduitor.

            Am ajuns cât am putut de repede la Muzica. Când m-a văzut vânzătoarea intrând, cu un gest teatral şi arborând un aer secretos, mi-a întins pachetul în care se putea ghici de la o poştă existenţa celebrului L.P.       - 26 de lei, frumuşelule!

            Ce mare sumă: 26 de lei pentru colosalul album! Nu mai atingeam pământul de fericire. Am alergat într-un suflet la şcoală şi nu m-am oprit până nu am ajuns în laboratorul foto, pe care îl aveam în custodie. Abia aici am desfăcut pachetul şi am început să studiez discul acela mare şi negru de vinil, cu etichetă albă pe mijloc şi pe care stătea scris cu litere aurii: PHOENIX – CEI CE NE-AU DAT NUME. Iar ca piese: Fata morgana, Anotimpurile, Nunta... Lucrarea de bază şi cea mai lungă (Piesa de rezistenţă – cum erau denumite acestea la Europa Liberă) era Negru Vodă. Mângâiam cu privirea dungile discrete pe care urma să se plimbe acul pick-up-ului iar în urechi îmi jucau frânturi din piesele cu care mă familiarizasem deja pe posturile de radio.

            La pauză am încuiat uşa laboratorului foto şi nu am permis nimănui să se apropie de comoara mea. Nici chiar bunilor mei prieteni. Pentru câteva ore am fost egoist şi am vrut să mă bucur doar eu de fericirea absolută. Eram bogat şi nu voiam să-mi împart cu nimeni bogăţia. Dar până când mi se putea permite să rămân un nabab? Se terminau orele şi băieţii făceau presiuni să mergem cu toţii la Nacu să ascultăm Phoenix la putere maximă. Aducea şi Gigi Genes nişte boxe tari... Problema cea mare şi care îmi dădea frisoane era că eu eram angajat într-o meditaţie la matematică pe care trebuia să o ţin cu o vecină corigentă la această disciplină şi nu o puteam amâna. Iar frisoanele proveneau de la îngrijorarea că prietenii mei nu or să aibă grijă de disc, că îl pot zgâria... Dar ce? Puteam scăpa de insistenţele lor?

            - Băi, dacă zgâriaţi discul, vă omor!

            - Lasă, măi, Flory, cum poţi crede una ca asta? Mă jur pe ce am mai sfânt că o să am grijă de el ca de ochii din cap! – mă asigură Nacu.

            - Pe ochii ăia beliţi ai tăi?

            - Nu las pe nimeni să pună mâna pe el! Doar eu voi manevra acul pick-up-ul! – îşi întări Nacu jurămintele.

            Cele două ore de meditaţie au fost cele mai lungi, mai plicticoase şi enervante pe care le-am oferit vreodată. Fata avea lacune mari, i le ştiam de multă vreme, dar de data aceasta nu am mai dat dovadă de prea multă răbdare şi înţelegere. – De câte ori trebuie să-ţi repet, fato, ordinea efectuării operaţiilor la o fracţie etajată? – m-am dat şi eu important, ofticat de încetineala minţii fetei şi a... minutarului din ceasornic.

            Când am intrat pe scara blocului la Nacu, pereţii vibrau de inconfundabilele acorduri ale chitarei lui Nicu Covaci. Nu a auzit nimeni soneria, aşa că am intrat neinvitat, ca la mine acasă. Toate uşile erau deschise ca să se poată auzi de peste tot la fel de bine. Iar când am pătruns în camera a treia, sala de audiţie... Mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în memorie tabloul ce se înfăţişa înaintea ochilor mei dilataţi şi excitaţi: bunii mei prietenii, cărora li se alăturase şi Gigi Genes cu ale sale boxe tari, dansau haotic şi în transă prin mijlocul camerei, cu ţigările aprinse în mâini sau molfăite caraghios între buze, scuturându-şi pletele (Aiurea! Ce, ălea erau plete?!), dansau cu nişte paşi inventaţi, după o coregrafie doar de ei înţeleasă. Iar Nacu, cu ochelarii pe ochi şi cu urechea lipită de una din boxe, se scălâmbăia la mine şi făcea eforturi evidente să-mi spună ceva de genul: - Ce tari sunt Phoenix-ii ăştia, băi!

            - Auzi vioara? – insistă Nacu să-mi atragă atenţia la superba intervenţie a viorii din Negru Vodă. Nu reuşeam să aud nimic din ce spunea el, dar i-am citit pe buze.

            - Da, bă! E tare! – i-am răspuns începând să mă zbat şi eu ca un apucat prin cameră.

            Nacu se chinuia să-mi mai spună ceva, dar nu reuşeam să-l înţeleg. Mi-am apropiat urechea de buzele lui. Cu mare dificultate, am reuşit să-i descifrez spusele:

            - O boxă s-a dus în (prostie mare!)!...

            - Şi ce-a spus Genes, mă? – l-am întrebat eu îngrijorat.

            - Ce să spună? Nu vezi că dă din cap ca un nebun? Până n-o fărâmăm şi pe astalaltă, nu ne lăsăm!

            - Hă, hă, hă... – au fost singurele sunete descifrabile pe care am putut să le debitez.

            Nu-mi mai păsa de nimic. Eram aproape de preţiosul trofeu, aflat permanent sub atentă supraveghere, împreună cu cei mai buni prieteni din lume... Ce mi-ar mai fi trebuit? A doua boxă a rezistat până la sfârşit, în zori. Gigi Genes şi-a asumat cu demnitate paguba şi ne-a asigurat că în câteva zile o va repara pe cea dusă, pe cheltuiala sa. Era foarte importantă această atitudine a lui, deoarece nu se putea compara o audiţie stereo cu una mono. Mai ales când era vorbă de un Phoenix grandios!

 

            Iubiri adolescentine. La un moment dat, toţi cei patru amici  reuşiserăm să ne facem câte o prietenă. Aceasta era o adevărată performanţă; în acei ani, adolescenţii erau mult mai pudici şi mai timizi decât cei de azi. Nacu o avea pe Lenuş, Mario pe Clara, Duduş pe Mica, iar mie mi se recunoştea dreptul de a fi unicul adorator al frumoasei Mara. Singura problemă în cazul meu era că aveam posibilitatea de a-mi strânge în braţe iubita doar câte o saptămână în vacanţa de vară şi, în cel mai fericit caz, câteva zile şi în cea de iarnă. În rest... Mult prea puţin în comparaţie cu potenţialul meu de îndrăgostit, potenţial rămas neutilizat! E adevărat, sufeream enorm în lipsa Muzei mele – îmi trăiam dragostea la intensitate maximă mai mult din schimbul de epistole (scrise pe hârtie de culoare roz, bineînţeles!) – dar de câte un mic flirt, o plimbare târzie prin parc, un... pupic nevinovat... cu alte fete... nu mă puteam abţine. Din acest motiv (cel al iubitei aflate la mare depărtare), cu toate că nu eram tocmai un timid, la mai toate petrecerile noastre ei aveau asigurată fata, pe când eu... eu rămâneam doar cu speranţele. Cu speranţele şi visele neîmplinite. Ne adunam cu toţii la ora şi locul fixat, iar mie mi se întâmpla adeseori ca fata ce-mi promisese că va veni, să nu fie lăsată de părinţi la petrecere. Atunci mă juram că în viaţa mea nu o să mai am de-a face cu aceste specimene nedemne de atenţia mea şi că, de-acum încolo, o să-mi văd doar de sport (eram mândru că făceam parte din echipa de handbal a Şcolii Sportive de Elevi din Galaţi). Îmi trecea supărarea mai apoi, dar suferinţele rămâneau. Într-o astfel de noapte, după ce s-a mâncat foarte puţin şi s-a băut şi fumat mult mai mult, după ce s-au jucat obişnuitele jocuri de societate ce se finalizau cu inocente săruturi şi pipăituri nu tocmai cuminţi, după ce Duduş şi-a cântat ultimele compoziţii folk iar eu am ghicit în cafea, spre dimineaţă şi-a găsit fiecare câte un loc mai retras pentru giugiulelile de rigoare. Eu, singur fiind, am ales să mă culc direct pe covorul din dormitor. Duduş şi iubita lui, Mica, veniţi mai târziu, au ocupat fericiţi şi înfierbântaţi, patul. Încă de când i-am auzit intrând, am început să sforăi. Vai de sforăitul meu! Eu îmi jucam, altruist, piesa de teatru în timp ce Duduş o pupăcea zgomotos şi nesătul pe Mica lui, tot încercând s-o convingă să mai renunţe la ceva haine de pe ea.

            - Duduş, cuminţeşte-te! Dacă se trezeşte Flory? – îl tempera fata cu blândeţe, dar încinsă şi ea.

            - Cine? Florinache? (Doar Duduş îmi mai spunea aşa.) Nu-i auzi sforăitul? – o linişti Duduş strecurându-i şiret mâna pe sub bluză şi chinuindu-i sânii micuţi, încă în formare.

            - Iubitule – replică fata cu vigilenţa pe jumătate adormită de obraznica mână – dar dacă doar se face?

            - Doarme buştean poetul nostru! – o calmă vicleanul trubadur. Uite, fii atentă şi tu: Florinacheee, dormi?

            Am început şi mai dihai să trag la aghioase.

            - Florinaaacheee, doooormi? – îşi repetă şi Duduş jocul.

            Buştean dormeam, buşteni se puteau tăia pe mine! Până şi necredincioasa de Mica a fost convinsă de veridicitatea somnului meu şi

i-a permis iubitului să păstreze în mâna sa preţiosul conţinut al trupului ei feciorelnic la care tocmai avusese norocul să acceadă! Acuma, ce-a mai pupat-o şi dezmierdat-o în noaptea aia!...

            Da, uşor-uşor, fără să ne dăm seama, deveneam bărbaţi. După criteriile noastre adolescentine, pentru desăvârşirea bărbăţiei era musai să se parcurgă câteva etape de bază: prima ţigară, primul pahar (de tărie!), încurajat de primul pahar urma primul sărut... Apoi, o prietenă a ta şi numai a ta, care să-ţi dea siguranţa că nu ajungi singur la petreceri... şi-abia într-un târziu, într-un târziu nedefinit în minţile noastre înfiebântate de agitaţii hormoni, se punea problema sexului. Nici nu prea aveam curaj să ne-avântăm cu închipuirea aşa departe!

            - Any, ştii... vreau să-ţi spun ceva... dar... te rog... să nu te superi (bâlbâieli, pauze, mâini cu care nu ştii ce să faci, înghiţiri în sec, cuvinte căutate îndelung...)... Fata, Any, de regulă mai îndrăzneaţă, te-ncuraja (când te-ncuraja!) cu o privire plină de lumină şi un glas dulce şi cristalin, cum numai pe la 16 ani mai găseai:

            - Da, Flory...

            Deveneam bărbat:

            - ... Any... vrei să fii prietena mea? – interogaţie urmată de privirea aceea nesigură şi pierdută pe lângă obiectul adoraţiei. Era clipa cea mai lungă trăită vreodată (până atunci), în care ai fi luat-o instantaneu la fugă, dar speranţa unui răspuns favorabil te ţinea pe loc.

            - Da, Flory! – şi Any m-a luat de mână şi ne-am continuat cotidianul drum al condusului fetei de la şcoală către casă. Secretul era să mergem cât mai încet posibil, dilatând astfel timpul. Iar după ce m-a luat şi de mână...

            Bărbăţia adevărată, cea de dincolo de simţurile primare, s-a instalat mai târziu, în timp şi fără să ne dăm seama, pe măsura experienţelor acumulate.

           

            - Nae, ia uite la plozii ăia de-acolo, cum se sărută ziua în amiaza mare! În văzul lumii, Nae! N-au pic de ruşine copiii din ziua de azi!

            - Taci, tu, Zanzi, şi hai, mai degrabă, să mergem, că ăla este chiar feciorul nostru, este Florin!

            - Cum, ăla este Florinel al meu?!

            Prin acest al meu, mama îşi punea toată dragostea maternă de care era capabilă, dragoste dublată de un simţ al proprietăţii dus până la limitele extreme, simţ ce doar o mamă îl poate avea pentru puiul ei. Iar simţul proprietăţii se manifesta atât în aplicarea corecţiilor părinteşti, cât şi în apărarea puiului de toate atacurile, de orice fel ar fi fost ele şi de oriunde ar fi venit.

            - Ei, lasă, că vine el acasă! Să vezi tu ce o să păţească de la mine! Să mă facă el de o aşa ruşine şi să se sărute ziua, în amiaza mare, pe strada principală, în faţă, la Modern?!...

            Zanzi era mama, iar Nae, tata.

 

            Muzele... mai şi trădează! Frumoasa Mara, iubirea vieţii mele, Muza mea, nu mă iubea! Cel puţin nu aşa cum mi-aş fi dorit eu. Poate că îi făcea plăcere compania mea, poate că se bucura că era venerată în versurile unui „poet” avântat şi îndrăgostit, dar ea nu mă iubea! Ştii, dragul meu, şi eu te iubesc, dar... într-un fel anume... – a răspuns în scris, la un moment dat, insistentei mele întrebări asupra existenţei reciprocităţii amorului declarat. Nu m-a satisfăcut răspunsul primit dar, orbit în dragostea mea fiind, am preferat să descifrez doar partea care-mi convenea, cea cu iubirea: te iubesc şi încercând să nu ţin cont de acel atât de deranjant detaliu: într-un fel anume. Practic, aceste ultime cuvinte anulau toată declaraţia de dinainte, dar cine să ţină cont de ele? Cum primeam o scrisoare de la ea, imediat îi şi răspundeam. A doua zi, depuneam la poştă binecunoscutul plic roz, cu un teanc consistent de pagini scrise şi – obligatoriu! – cu ultimele dedicaţii în versuri. Imediat începea şi aşteptarea mea înfrigurată care putea să depăşească şi o lună... Urmăream zilnic cutia poştală şi chiar o pândeam pe poştăriţă s-o întreb dacă nu cumva mi-a rătăcit vreo scrisoare... - Nu, nu s-a rătăcit  nimic dar, fii fără grijă, ţi-o voi înmâna personal când o s-apară! – mă asigura amabila poştăriţă, aceeaşi care, de altfel, avea grijă şi de abonamentul meu la Gazeta matematică. Dar şi când venea... mă retrăgeam în camera mea şi o desfăceam nerăbdător şi cu mare grijă, să nu provoc preţiosului plic vreo nefericită stricăciune. O citeam de zeci, de sute de ori, o... o sărutam (!) − nu mă vedea nimeni! − o întorceam şi studiam pe toate părţile, încercam să-i pătrund cele mai ascunse subtilităţi descoperind iubirea chiar şi acolo unde ea nu exista, o învăţam pe de rost, o purtam cu mine în geantă la şcoală, dormeam cu ea sub pernă până la primirea următorului semn de la iubita mea..

            Dar iubita... iubita nu mă iubea! De altfel, printr-a XI-a, după o seară petrecută la mine acasă cu tot grupul, fete şi băieţi, o seară în care toţi am fost falşi, convenţionali şi ne-am întrecut în platitudini, am rulat vreo două filme prin aparatul de fotografiat şi ne-am imortalizat în tot felul de ipostaze care mai de care mai aiurite, m-a luat de mână şi m-a tras înspre camera mea, pentru că avea să-mi spună ceva deosebit. Eu simţisem că ceva neobişnuit se petrecea, o anumită nervozitate parcă ne marca pe toţi, nimeni nu era în apele lui, dar nu-mi convenea de fel să-mi traduc acel sentiment. Tensiunea plutea în aer. În fine, de îndată ce ne-am găsit singuri, Mara mi-a mărturisit cu un aer vinovat şi inocent că... s-a îndrăgostit de Nacu!

            - Cum, te-ai îndrăgostit de Nacu?! Chiar de Nacu, bunul meu prieten?! Eşti sigură?! Tu înţelegi ceea ce spui?! – nu-mi puteam stăpâni eu uimirea. Toate aceste întrebări şi multe altele se precipitau prin mintea mea răvăşită. M-am blocat. Şocul era mult prea puternic. Nici nu-mi era prea clar sensul cuvintelor spuse de iubita mea. Sau... mă rog... de fosta... Cât despre durerea sufletească... ce să mai vorbesc?

            - Da... dragul meu! Nu ştiu nici eu cum s-a întâmplat!...

            - Dar Nacu este cu Lenuş! Ei se iubesc! Te-ai îmbrăţişat cu el,

v-aţi... v-aţi... sărutat?... – am întrebat-o disperat şi cu speranţa că încă nimic iremediabil nu s-a petrecut.

            - Ah, nu...

            Oricum, întregul meu echilibru se dusese pe apa sâmbetei. Siguranţa mea, mândria de a iubi şi a fi iubit de cea mai minunată făptură apărută vreodată în ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase s-a năruit. Din acel moment, Nacu a ieşit din inima mea. Chiar dacă nu am avut niciodată dovada trădării sale, el mi-a picat complet în dizgraţie. În poemele mele următoare, el avea să devină trădătorul, gândacul, vampirul... Ulterior, s-a căsătorit cu Lenuş, dar eu nu i-am putut ierta niciodată vina de a fi fost cel pentru care Mara m-a părăsit cândva. Chiar dacă am continuat să petrecem mult timp împreună, aceasta s-a dovedit a fi unica, dar decisiva fisură a prieteniei ce ne lega.

 

            Iarba dracului, apa de foc şi... poezia. Am încercat de vreo două ori să-mi manifest talentul poetic noaptea, la lumina veiozei de pe masă. Toată casa era cufundată în liniştea cea mai deplină, părinţii găsindu-şi odihna binemeritată după o zi de muncă şi griji. Cărţile şi caietele de şcoală ascundeau foile înţesate de hieroglifele doar de mine înţelese. Ca să fabric o atmosferă cât mai... adevărată, aşa cum îmi închipuiam eu că-l caracterizase pe vremuri şi pe Eminescu (îi admiram şi părul bogat, lăsat pe spate, şi atitudinea-i boemă, şi privirea-i luminoasă ce trecea dincolo de sufletul meu!), mi-am cumpărat o sticlă de cognac şi un pachet de ţigări Zefir şi, la adăpostul nopţii, mi-am umplut paharul şi mi-am aprins o ţigară. Nu eram nici fumător, nici băutor – fratele meu, bun diplomat, mă convinsese că nu în aceste vicii stă bărbăţia – dar actul creaţiei cerea un experiment nou! Vară fiind, am deschis geamul liniştit. Cu un aer suveran, am inspectat pentru o ultimă oară camera şi totul mi-a părut a fi în ordine. M-am aşezat la masă, am deschis caietul şi am pus mâna pe pix. Am sorbit din pahar, am tras şi din ţigară... – nimic! Iar am sorbit din pahar şi iar am tras din ţigară... – Muza, mută! Din punctul meu de vedere totul era perfect, căci mă studiam de fiecare dată, când trăgeam din ţigară, în oglinda cea mare de pe perete. Şi arătam bine, eram chiar interesant! Aduceam un pic a Eminescu! Am încercat chiar şi nişte poziţii mai...  elaborate... Ce mai – eram fain! Nu m-am neliniştit, căci sticla era încă plină, iar pachetul de ţigări, la fel! Am reumplut paharul, am aprins o nouă ţigară... – Muza, la fel de încăpăţânată şi absentă. În prima noapte, recunosc: n-a mers! Dar nici în a doua şi nici în a treia nu am avut mai mult succes! Singura satisfacţie pe care am încercat-o în cele trei nopţi de chin poetic a fost că dădeam bine în oglindă atunci când ţineam ţigara între arătătorul şi mijlociul de la mâna stângă – chiar la baza degetelor – şi paharul de cognac în cealaltă mână. Am rămas doar cu satisfacţia acelei imagini virtuale şi mincinoase. Şi cu o serioasă ameţeală şi durere de cap de la cele două blestemate ingrediente: iarba dracului şi apa de foc. Mi-am dat seama că picarea în admiraţie a imaginii din oglindă nu-mi aduce Muza ci, din contră, mi-o alungă pe cine ştie ce meleaguri eterice şi, din acel moment, am renunţat la experimentul eminescian.

 

            Întoarcerea Muzei. Eram student, iar eu tot mai făceam eforturi serioase să mi-o scot din inimă şi din minte. Nu era deloc uşor. Cum aş fi putut? Ea era unica, era iubirea vieţii... era... era Muza, am spus-o doar! În vara dintre anul întâi şi anul doi de facultate, am trăit o aventură furtunoasă şi pasională cu o medicinistă de la Iaşi. Ar fi vrut fata să ne şi căsătorim, dar eu... nu, nu ea era aleasa!

            În vacanţa de iarnă a revenit de la Bucureşti o prietenă de-a mea din liceu, studentă acum la Farmacie. Mario spunea că, după vară-sa, Doina era cea mai bună tipă pe care am cunoscut-o eu vreodată. (Şi lui i se cam scurgeau ochii după ea.) Ne-am intâlnit, ne-am îndrăgit... - Iubitule, faci Revelionul cu mine?/- Facem, iubito!

            - Flory, am o veste grozavă pentru tine: vine Mara să facă Revelionul cu noi, la Galaţi! Îl facem la mine acasă. Te interesează? – m-a interpelat, oarecum insidios, Mario, cu vreo trei zile înainte de finele anului.

            Inima a început să bată cu putere, să-mi spargă pieptul, nu alta. Sigur că mă interesa! Dar făcusem atâtea eforturi s-o uit pe Mara!... Ce să fac? Să redeschid vechea rană? Şi cum să mă comport acum? S-o iert? Să uit toată suferinţa acelor nopţi de chin, nelinişte şi nesomn? Cicatricele inimii, cu oarecari eforturi, se mai vindecaseră ele... Raţiunea îmi spunea că nu, nu trebuie să-mi mai pese de Mara! Ea nu mă iubea! Nu mă iubise niciodată cu adevărat! În plus, o aveam pe Doina, pe Doina cu nurii şi cu... promisiunile ei. Fata nu merita s-o fac să sufere! Nu!

            - Mara soseşte special pentru tine! Vii, băi, Flory? – punctă, aparent detaşat, dar decisiv, Mario.

            Acel vii, a fost imperativ. Nicio dificultate în a-i înţelege sensul. Un vii ce-ţi impunea şi răspunsul. Chiar dacă nu am deschis defel gura, chiar dacă raţiunea mi se împotrivea, în sinea mea, decizia fusese demult luată: îi voi da o nouă şansă Marei, voi acorda o nouă şansă iubirii. Ce faci acum cu Doina? – începu să mă şicaneze conştiinţa.

            - Iubitule, rămâi, te rog, cu mine de Revelion şi n-o să-ţi pară rău! – mă împloră Doina.

            - Draga mea, înţelege-mă şi tu, am o mare obligaţie, dar promit ca după 12 noaptea să vin la tine! – o amăgii pe fată şi mă amăgii şi pe mine însumi.

            - Nu o să regreţi dacă te întorci la mine! – îşi încercă fata, pentru ultima oară, puterea persuasiunii.

            - Promit să fiu al tău după 12 noaptea!

            Din păcate, nu a fost singura promisiune pe care nu mi-am ţinut-o la viaţa mea! Şi nici singura minciună asumată! Pe 31 am fost foarte agitat. Seara, la cina petrecută alături de părinţi, am fost înnegurat şi trist. Când am pus mâna pe paharul de vin pe care trebuia să-l ciocnesc cu ei de La multi ani!, am început să-l bat nervos, sacadat şi necontrolat de masă, până am rămas doar cu cupa în mână, piciorul de sticlă etalându-şi supleţea rănită de moarte pe imaculata faţă de masă. Să fi fost un semn rău?!... Mama m-a înţeles şi nu m-a certat. Îmi cunoştea suferinţa inimii. A scos doar un alt pahar din vitrină. După ce-am ieşit pe uşă, m-am îndreptat ţintă către cinematograful Ţiglina. Am intrat la ultimul spectacol, cel ce rula de la 9 la 11, seara. Voiam să-mi omor timpul, să amân cât mai mult posibil revederea atât de dorită, dar de care îmi era şi atâta teamă. Rula Pantera roz. Îl mai văzusem de vreo cinci ori, dar n-avea nicio importanţă atunci: aşa înţelegeam eu să mă chinui singur pentru toate deciziile tâmpite pe care eram conştient că le luam: pentru compromisul pe care nu puteam să mi-l refuz, pentru Mara care nu mă merita, pentru Doina pe care o minţisem ca un nemernic...

            Aproape de 12 noaptea am intrat şi eu, apatic, în locuinţa prietenului meu. Eram îmbrăcat într-o ie bărbătească, nou-nouţă, foarte frumoasă. Îmi stătea bine cu ea. În bezna camerei, albul îi ieşea imediat în evidenţă, ceea ce era un punct bine marcat. Ca de obicei, muzica era dată la maximum şi se dansa doar la lumina instalaţiei din pom. Nimeni nu trebuia să se simtă stingher atunci când îmbrăţişa sau se lăsa îmbrăţişat, când săruta sau se lăsa sărutat...

            - Ce faci, măi, Flory? Unde-ai fost? Ce-ai întârziat aşa? – mă întâmpină Mario, vădit bucuros de apariţia mea.

            Mormăitul meu nu a fost înţeles de nimeni, dar nici eu nu ştiam ce am vrut să spun. Important era, pentru toată lumea, că ajunsesem la timp, înainte de miezul nopţii.

            - Mara te aşteaptă! – îmi şopti el cu subînţeles, după ce mă trase deoparte.

            Prietenul meu, Mario! Bunul meu prieten! Încerca, cum putea şi el, să repare ceea ce, probabil, nu avea să mai fie reparat vreodată. Toţi, fete şi băieţi, cunoscuţi şi necunoscuţi m-au înconjurat şi au început să mă cerceteze asupra motivelor întârzierii.

            - Am fost la film! – am răspuns eu morocănos şi tâmp.

            - Şi ce, băi? Filmul a fost mai important decât prietenii tăi? – mi-au aruncat ei cu un reproş condescendent.

            - Ia mai lăsaţi-l, băi, în pace! Hai, la mulţi ani, că acu’ vine Anul Nou peste noi! – făcu urarea Duduş din partea tuturor şi-mi puse un pahar în mână.

            - La mulţi ani! – strigarăm toţi la unison, asemeni vitejilor muşchetari de pe vremuri – şi, în mijlocul sufrageriei, ciocnirăm în înalturi paharele, echivalentul contemporan al celebrelor spade cavalereşti.

            Puteam spune că am scăpat de dat explicaţiile acelea enervante pentru lipsa de limpezime a minţii mele complicate. Deodată, pe banda de magnetofon a început Let It Be, una din preferatele mele. Am simţit cum în jurul meu s-a format un gol, un gol imens ce nu credeam vreodată să-l simt atât de apăsător, cuplurile s-au refăcut pe nesimţite, iar pe mine m-a luat de mână şi m-a întoars uşor spre ea... Mara! Instantaneu, toată încrâncenarea mea s-a topit. În faţa mea era ea, aceeaşi ea, iubita, Muza, făptura din ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase. Şi era mai strălucitoare şi mai minunată ca oricând! Prin toată acea beznă lumina ochilor ei negri m-a pătruns până în străfundurile fiinţei, iar zâmbetul ei cald!... Ce mai? În faţa mea se afla chiar îngerul! Îngerul în persoană! Iar îngerul şi-a aşezat adoratele, superbele-i braţe albe pe după gâtul meu şi

m-a tras uşor spre el.

            - Nu vrei să dansezi cu mine?! – mi-a sunat din nou în urechi cântul acelui glas aidoma susurului unui râu năvalnic ajuns cuminţit la poalele muntelui, glasul acela mai dulce decât cea mai parfumată miere, glasul atât de dorit şi după care am suspinat atât de mult în lungile mele nopţi de nesomn.       

            - Ba... ba da! – răspunsei precipitat.

            Am prins-o de mijlocelul subţire şi, încă ţeapăn, am început să ne mişcăm prin cameră.

            - Dragule, te rog, iartă-mă! – îmi şopţi ea la ureche. Te rog mult, mult de tot, să mă ierţi!

            Pământul se învârtea iar pentru mine, planetele îşi reluaseră şi ele mişcarea firească în jurul astrului solar, omenirea se reaşezase pe coordonatele-i normale, iar eu... eu mă aflam chiar acolo: în centrul lumii!

            - Şi, te mai rog ceva: strânge-mă în braţe! Strânge-mă tare!

            Mă topisem încă de la dragule. Dar când i-am simţit mătăsoasele-i bucle negre şi trupul graţios lipite de mine... Am înlănţuit-o cu furia iubitului trădat, dar încă însetat de dogoarea îmbrăţişării trădătoarei şi i-am căutat carnea buzelor într-un sărut prelung şi pătimaş. Da! O iertasem! O iertasem şi, dintr-odată, aveam din nou curajul să sper într-o împlinire pe viaţă a dragostei noastre, aveam curajul s-o iubesc din nou.

            - Măruş, mi-a fost aşa dor de tine, Muza mea!

            - Şi mie mi-a fost dor de tine, dragul meu poet!

            Balada Beatles-ilor se terminase de mult, pe magnetofon banda rula un rock îndrăcit, ceilalţi se strânseseră în cerc şi, cu paharele în mână, urlau mai tare decât cei de pe celebrele role ORWO, dar noi tot îmbrăţişaţi ne găseam şi nu ne mai săturam să stingem o sete ce de milenii nu a fost de nimeni stinsă vreodată: cea a sărutului de îndrăgostit.

            - Băi, şampania! Se face de 12! Intrăm în noul an!

            Aşa era. Muzica tare îl acoperise pe Ceauşescu ce nu mai contenea cu gargara-i searbădă pe televizorul dat şi el tare, al unui vecin de-al lui Mario. În ce priveşte şampania... la auzul invitaţiei prietenului meu, un zâmbet fugar, neobservat de ceilalţi, mi-a apărut pe buze... tocmai îmi  amintisem de un scheci vechi, auzit într-o emisiune intitulată Ora veselă, la radio, care a făcut furori într-un timp... o glumă devenită celebră, a unui comic vestit al vremii – parcă Mircea Crişan – cu un tip care nu ştia ce cadou să cumpere celor ce-l invitaseră la Revelion. Cadoul trebuia să fie şi deosebit, şi arătos, dar şi... ieftin: O şampanie ar merge foarte bine! Da, da... o şampanie! Dar şampania este cam scumpă!... Sticla aia nici nu are fundul la locul ei... Nici măcar nu are-un kil... Mai bine cumpăr o sticlă de PANCIU! Îhî! Pun şi eu pe etichetă un ŞAM înainte de PANCIU... Va ieşi... ŞAMPANCIU! Unde mai pui că sticla are fundul la locul ei şi... kilu-i kil...             Noi ne găseam, de fapt, absolut singuri. Lumea ne aparţinea. Dispăruseră toţi şi toate. Nimeni şi nimic nu ne putea atinge. Existam în universul nostru, unul proprietate personală şi nu aveam chef de niciun intrus. Noaptea aceea de Revelion ne-a aparţinut în exclusivitate şi a fost una a îmbrăţişărilor permanente, a săruturilor pătimaşe şi prelungi, a iertărilor şi a înnoirii tuturor declaraţiilor de dragoste. Reapăruse Muza!

            - La mulţi ani, iubito!

            - La mulţi ani, iubitule!

            - Ah, dacă aş fi măcar în anul trei... te-aş cere de soţie!

            Mara şi-a pecetluit confirmarea cu un nou sărut, pasional şi prelung.

            Cât despre Doina şi jurământul meu... Fusesem cândva trădat, iar acum, trădam la rândul meu!

          

Mă-ntorc pe-o cale veche, de mult îngălbenită

Să-ntreb pe-Amor bătrânul de-i bine ca-n ispită

Să pic iar, ca pe vremuri şi s-o iubesc pe Mara,

S-o scot din vechi poeme şi să-i dedic iar vara.

Sau s-o ucid cu totul în gând şi în simţire?

S-o las pradă uitării? Să neg că-n amintire

E ea cea mai frumoasă, cea mai iubită muză?

O, zei din veacuri, aş vrea să-i pot găsi o scuză!

Mă-ntorc pe calea veche... frumoasă sau deşartă.

Mă las pradă iertării ce leagă a mea soartă

De muza mea eternă – m-aşteaptă iarăşi vara!

Mă-ntorc pe calea veche s-o întâlnesc pe Mara!

 

            Iubire neîmplinită. Întotdeauna, după sărbători, urmau emoţiile sesiunii de iarnă. Cam pe 10 ianuarie debutau examenele. Aparent – doar aparent! – gândurile de însurătoare (cu Mara, bineînţeles!) treceau în plan secund. Prioritatea numărul unu – cel puţin oficial – deveneau examenele. Eram conştient de importanţa promovării lor, deoarece fiecare probă absolvită mă apropia cu încă un pas de marea împlinire profesională dar, oricât de mult căutam să-mi concentrez atenţia asupra studiului, imaginea iubitei îmi revenea mereu în minte: figura ei mă obseda, Mara devenise icoana vieţii mele. Făcusem şi o socoteală simplă, dar cam... deprimantă la început: în fiecare an trebuia să susţin şi să absolv câte şapte examene grele. Înmulţit cu cei cinci ani cât dura facultatea, însemna că trebuia să câştig TREIZECI ŞI CINCI de bătălii! O groază de dispute! Plus colocviile care nici ele nu erau floare la ureche! Oare, voi reuşi? Încercam eu să pătrund tainele complicatelor formule matematice sau scheme tehnice din cursurile litografiate ale politehnicii gălăţene, dar cum putea mintea să rămână limpede şi să-şi urmeze cursul raţiunii şi, în acelaşi timp, să-i ţină piept năvalnicei inimi îndrăgostite de cea mai frumoasă fată din România?

            Iubita mea urma cursurile Şcolii Tehnice Sanitare din Constanţa. Cu speranţele cândva înşelate, devenisem extrem de gelos. Nu mai credeam în nimeni, suflam, cum se spunea, până şi-n iaurt. Eram chiar gelos pe oraşul Constanţa, deoarece îmi răpise iubita pentru studii şi îi oferise oportunităţi pe care Galaţiul i le refuzase, iar acum o găzduia undeva, în imensitatea cetăţii, într-o locuinţă pe care eu nu i-o ştiam...

            Reluasem corespondenţa. Aceleaşi plicuri roz extrase din mapele special cumpărate pentru astfel de epistole, roz şi acestea. Dragostea circula, roz, în ambele sensuri, între Galaţi şi Constanţa. Parcă mai înfocată şi mai... sinceră dinspre Galaţi. Discutam şi la telefon, dar nu atât de mult pe cât mi-aş fi dorit. Ori era la cursuri, ori la bibliotecă, ori dormea... De cele mai multe ori mă conversam cu gazda iubitei, nu cu iubita...

            - Mara este plecată în oraş, tinere! Nu-mi spune ea mie unde se duce! – mă informa laconic şi concediator gazda. Şi-mi trântea telefonul în nas înainte de a mai îngăima eu ceva sau pentru clasicul săru’mâna.

            Cât de mult mă tortura această gazdă! Tonul pe care îl folosea atunci când îmi dădea acele informaţii reci şi maliţioase, parcă picura otravă direct într-o inima rănită de iubire şi dădea startul celor mai chinuitoare interpretări posibile: Să aibă Măruş a mea cursuri şi la această oră? Aşa de târziu?! Dar, oare, n-o avea vreun alt iubit pe-acolo? Dacă

s-o săruta cu el chiar acum? Oh, Doamne, atât de frumoasă cum este ea, cum să nu roiască toţi constănţenii pe lângă iubita mea?! Aşa de mult mă consuma nesiguranţa!...

            - Mulţumesc!... Săru’mâna!... – răspundeam mecanic şi  dezarmat vocii ce mă trimisese la plimbare şi care nu mai era de mult pe fir. Apoi, aşezam abătut telefonul în furcă.

            Adeseori îmi reproşasem că nu făcusem tot ce ar fi trebuit pentru

a-i merita dragostea, pentru a-mi justifica statutul de pretendent al inimii ei, pentru a-i demonstra intensitatea şi veridicitatea sentimentelor mele. De exemplu, când a fost odată bolnavă şi a stat la pat mai multe zile, m-am limitat în a-i transmite urările mele de sănătate prin Mario. Nu am îndrăznit mai mult. Nici măcar un telefon n-am îndrăznit! Să n-o deranjez! De ce oare, Doamne, nu m-am dus la ea, la Feteşti, măcar pentru a o ţine de mână? Nu cred că m-ar fi alungat părinţii ei. Mai ales că ştiau de mine de la părinţii lui Mario. De ce nu m-am dus atunci la Feteşti!? Dacă o iubeam cu adevărat, trebuia să-mi demonstrez iubirea, să construiesc pas cu pas puntea ce o voiam stabili pe viaţă între inimile noastre. Poate chiar indiferenţa mea idioată o determinase să se îndrăgostească subit de Nacu! Nu! Aşa ceva nu va mai trebui să se întâmple!

            - Măruş, ce părere ai dacă voi veni la Constanţa de 1 Mai? Se cuplează câteva zile libere, mai chiulesc şi eu vreo două de la cursuri...

            - Sigur, Flory! Ce bine ar fi! Dar... unde o să stai? Că ştii, la mine... la gazdă...

            Pe gazdă o ştiam mai bine chiar decât credea ea!

            - O sa caut o cameră la un hotel... (Cel mai ieftin! – am completat în sinea mea.)      

            - Bine! Atunci... peste o săptămână chiar ne vedem?

            - Sigur că da! O să zbor, iubito!

            Resursele mele financiare se limitau doar la bursa studenţească de 540 de lei pe care o primeam lunar. Părinţilor nu îndrăzneam să le cer niciun ban, eforturile pentru susţinerea mea la facultate afectând şi aşa suficient de mult bugetul familiei. Dacă nu ar fi fost şi sprijinul din partea fratelui... Trebuia să mă descurc singur: să mă limitez doar la resursele proprii şi să apelez la o strategie studenţească. Tradus, luând un personal de noapte, aveam posibilitatea de a negocia mai uşor cu naşul, ajungeam dimineaţa devreme la Constanţa şi, în felul acesta, mai câştigam o zi întreagă alături de iubita mea. Mai rămânea să rezolv cu hotelul cel ieftin, iar în privinţa mâncării...

            Cu naşul mi-a ieşit: nu a apărut deloc! Am fost singur nu numai în compartiment, ci în tot vagonul! Dar am făcut nişte cuie!... Mă îmbrăcasem subţire, ca de vară şi a fost un frig în acea noapte de 30 aprilie... Am început să fac sprinturi prin vagon, flotări şi genoflexiuni la greu... Toată noaptea m-am antrenat ca pentru olimpiadă, dar dinţii nu conteneau din clănţănit! Aş fi preferat un compartiment supraaglomerat, în care să stăm claie peste grămadă, cu riscul de a suporta mirosurile grele de transpiraţie sau de picioare descălţate, numai să nu mai sufăr aşa de frig.

Mai grav a fost altceva: spre dimineaţă m-a luat o durere cumplită de inimă! O durere ce nu o avusesem niciodată până atunci şi pe care nu mi-o puteam explica de fel! O gheară interioară îmi prinsese inima ca într-un cleşte şi nu mai voia să-i dea drumul. Nu mă ştiam a avea probleme de cord! În afară, bineînţeles, de... chinurile iubirii! Eram îngrijorat nu atât în privinţa durerii fizice, cât mai ales a faptului că o astfel de afecţiune mi-ar fi periclitat buna dispoziţie şi forma perfectă de bărbat pus pe fapte mari. Cum am coborât din tren, m-am şi îndreptat spre farmacia gării. Fetele de acolo mi-au recomandat un medicament de care nu mai auzisem până atunci, unul absolut nou, dar de care m-au asigurat că voi fi foarte mulţumit, deoarece îmi va lua durerea cu mâna. Nici nu era scump! Era vorba despre  Paracetamol.

            - Cum trebuie luat acest medicament?

            - Nu există nicio regulă! Îl luaţi de câte ori este nevoie! Înghiţiţi chiar acum o pastilă! – m-a încurajat farmacista.

            Într-adevăr, medicamentul şi-a dovedit imediat eficacitatea şi, în câteva minute, gheara din piept m-a părăsit.

            Hotelul cel ieftin l-am găsit undeva, pe strada ce cobora spre port, în zona veche a oraşului.

            - Vă rog... aş dori... dacă se poate... poate nu mai introduceţi pe nimeni în camera mea!... – am implorat-o cu nişte ochi umezi de vită tâmpă pe recepţionera din faţa mea, întinzându-i timid o garoafă, special achiziţionată pentru această mişcare subtilă. Cred că abordasem şi o figură de milog... pentru că nu aveam deloc experienţă pentru astfel de acţiuni şi nici prea plimbat prin hoteluri nu eram. De altfel, acela cred că a fost primul popas hotelier din viaţa mea! 

            - Dacă nu o să avem solicitări, poate o să rămâi singur în cameră! – mi-a răspuns glacial recepţionera. Dar a înşfăcat garoafa şi, găsindu-i locul potrivit într-o sticlă goală din spatele ei, mi-a întors un spate absolut indiferent şi m-a lăsat al nimănui. Cu toate acestea, am putut observa cum pe faţă i s-a aşternut un zâmbet batjocoritor, acel zâmbet superior, comun celor care puteau decide, la un moment dat, pentru tine... Recepţionerelor de hotel, întotdeauna trebuia să te ploconeşti pentru camerele veşnic ocupate şi doar cu o intervenţie de sus sau cu una din... portofel le mai puteai înmuia cerbicia...

            Abia a doua zi m-am văzut cu Mara. Nu i-a funcţionat telefonul sau nu l-a auzit, sau a mai avut nişte cursuri – nu mai ştiu – dar i-am crezut scuzele şi le-am acceptat în totalitate. Doar era iubita mea! Dacă nu credeam în ea, în cine aş mai fi putut avea încredere?! Toată ziua am bătut străzile oraşului! Ne ţineam de mână ori mergeam înlănţuiţi, ne îmbrăţişam şi ne sărutam ori de câte ori aveam chef, ne aşezam pe câte-o bancă să ne mai tragem sufletul şi să mai povestim de-ale noastre, de-ale îndrăgostiţilor... iar ne plimbam... iar ne sărutam... Am făcut şi poze. Mai bine spus, doar pentru imortalizarea iubitei mele am consumat pelicula. Pe mine de ce să mă fotografiez? Şi nici nu eram interesat de figura mea! Ce să fac cu mine? Pe mine mă aveam în orice moment, mă vedeam zilnic în oglinda mare din camera mea sau cea de la baie. Nici nu mai ştiu ce am mâncat, dacă am mâncat ceva şi unde. Ştiu sigur că nu îmi permiteam nici cel mai mic exces. Şi aşa îmi chiorăiau maţele... Mara intuia jena mea financiară şi nu a venit cu nicio propunere deranjantă. Om fi mâncat, poate, vreo gogoaşă, vreun sandwich, nu mai ştiu! Spre seară, când ne-am despărţit, eram amândoi frânţi de oboseală şi leşinaţi de foame. La intrarea în hotel am studiat din nou, cu atenţie, holul de la intrare, în speranţa că a doua zi îmi voi convinge iubita să urce cu mine în cameră şi să ne iubim aşa cum nu o mai făcuserăm niciodată până atunci. Era o aşa vizibilitate de la recepţie... Doar dacă ar fi lipsit sau adormit tipa în post, aş fi putut spera ceva... Erau vremuri grele pentru îndrăgostiţi: etica partidului nu permitea cazarea în aceeaşi cameră a două persoane de sex opus, decât dacă prezentau la recepţie actele de identitate din care să reiasă că sunt căsătoriţi. Partidul veghea la morala comunistă! În fine, mai trebuia îndeplinită o condiţie ce nu ţinea de mine: să nu fi fost cadorisit între timp cu vreun nedorit vecin de cameră. Nu, nu-mi băgaseră pe nimeni! Eram tot singur! Patul de alături rămăsese nedesfăcut şi niciun bagaj sau şosetă străină şi mirositoare nu trăda prezenţa vreunui coleg de sforăit. Am mâncat liniştit din pachetul pregătit de mama acasă şi am adormit buştean, ca de obicei, cu aleasa inimii în gând şi în suflet. 

            A doua zi ne-am revăzut pe la patru după-amiaza. Mara mi-a spus că dormise neîntoarsă toată dimineaţa şi că nu auzise telefonul. Ne-am reluat plimbările de îndrăgostiţi cuminţi, dar de data aceasta pe malul mării, la Mamaia. Iar îmbrăţişări, iar săruturi prelungi, iar declaraţii şi jurăminte... Ne-am descălţat şi ne-am lăsat picioarele să fie mângâiate de spuma albă a mării. Am stat înlănţuiţi scrutând orizontul mult timp şi, extaziaţi de măreţia soarelui ce se scurgea spre orizont, i-am cântat, aproape şoptit, la urceche, ultima melodie ce-i dedicasem:

 

Quand l’espérence et quand la mer,

Tant que la chance sont sur la terre,

Je veux t’avoir!

Je veux tes yeux, je veux ta bouche,

Qu’on voit le noir, qu’on sent le rouge...

Je veux t’avoir!

 

La lumière des yeux,

La douceur de ta bouche

Et l’amour, l’amour profond

De ton coeur apeuré...

Je veux t’avoir!

 

Je veux la vérité,

Mon coeur désespéré

De ses larmes qui pleurent soudain

Et me laissent souffrir en vain...

Je veux t’avoir!

 

En apathie

Je rêve éveillé

Ta figure transfigurée

De la lointaine qui s’écartait...

Je veux t’avoir!

 

Quand l’espérence et quand la mer,

Tant que la chance sont sur la terre,

Je veux t’avoir!...

 

            - Măruş! N-ai vrea să mergem la hotel? Sunt singur în cameră! Să nu mai fugim ca... adolescenţii! Să stăm liniştiţi... îmbrăţişaţi... şi... şi... Je veux t’avoire, Măruş!...

            - Ai vrea asta, Flory?

            - Tu, nu, iubito?

            - Ba... Ba da!... Dar crezi că vom putea intra împreună?

            - Nu ştiu!... Sper!... Va trebui să ne furişăm!...

            Hormonii o luaseră razna. Dorinţa ţipa. Durea carnea pe noi. Nu, nu-mi este deloc ruşine: simţeam că fac explozie dacă... Tăcuţi şi fără explicaţii stângace şi inutile am luat degrabă autobuzul spre oraş. Cu cât ne apropiam de hotel, cu atât eram mai speriaţi şi studiam feţele tuturor celor pe lângă care treceam, căci ne simţeam stigmatizaţi de o vină veche de când lumea: vina pasiunii ce se cerea ostoită, a pasiunii desăvârşite doar prin magica unire a trupurilor goale, până la contopirea lor într-o singură identitate şi o singură suflare.

            - Dumneata unde mergi? – a interpelat-o brutal recepţionera pe iubita mea.

            - Este cu mine! Vine la mine în vizită! – am încercat eu, cu o atitudine aparent detaşată, să-i păcălesc vigilenţa celei de dincolo de tejghea.

            - Nimeni străin nu are voie să pătrundă în hotel! – a decis brutal recepţionera.

            - Doar stăm de vorbă!... – am mai încercat odată cerbicia paznicului moralei comuniste, folosind aceeaşi veche armă a privirii umede şi tâmpe..

            - Ia dă-mi buletinul să văd şi eu cu cine am de-a face! – s-a adresat hotărât Marei recepţionera-miliţian şi, ridicând tăblia ce ne despărţea, dădu să o apuce de braţ.

            Iubita mea se îmbujorase toată încă de la intrarea în hotel, iar în timpul dialogului nostru se făcuse mică, mică de tot. Când a mai auzit că trebuie să prezinte şi buletinul... a rupt-o imediat la fugă. Din câţiva paşi ca de felină a şi zbughit-o pe uşă. Am bolborosit şi eu ceva a scuze spre zgripţuroaică şi am ieşit grăbit după ea.

            Afară, fata plângea în hohote. Am luat-o în braţe şi am încercat s-o liniştesc, dar pumnii ei delicaţi băteau orbeşte în spatele meu. Erau toate în dezlănţuirea ei: era furie, disperare, era ciudă, umilinţă, era... dispreţ?!

            - Asta m-a luat drept altceva!... M-a luat drept... una din alea de pe stradă!... A crezut că sunt... că sunt...

            Plângea întrerupt, cu sughiţuri şi oftaturi. O strângeam în braţe, neputincios şi ruşinat şi-i înţelegeam chinul. Pieptul i se zbătea spasmodic, în ritmul bătăii inimii speriate. Nu spuneam nimic, căci nicio vorbă nu ar fi rezolvat atunci dezlănţuirea iubitei. Trebuia lăsată să se manifeste până la capăt, până ce furia i se topea de la sine. De altfel, cred că aş fi făcut o mare greşeală dacă aş fi încercat s-o liniştesc cu vorbele mele stângace şi lipsite de orice substanţă atunci. Probabil că aş fi declanşat un nou val de furie. Frazele convingătoare, în faţa recepţionerei-miliţian ar fi trebuit să le găsesc, nu acum, în faţa ei...

            În fine, parcă s-a mai liniştit. Dar mă şi tăie scurt:

            - Eu plec acasă! Te rog să nu mă conduci! Vreau să fiu singură! Trebuie să mă liniştesc!

            - Dar, Măruş!... – am îngăimat eu o minimă încercare.

            - Te rog, nu! Este încă lumină şi mă descurc şi singură!

            Mă simţeam concediat. Concediat de iubita mea! De data aceasta, pe bună dreptate. Permisesem să fie umilită şi nu am fost în stare s-o apăr! Dobitocul de mine, nici măcar nu încercasem să-i strecor tâmpitei de la recepţie un 25 de lei!... Măcar atât: o amărâtă de hârtie de 25 de lei! Sigur, asta aştepta scorpia! Idioata! Idiotul de mine!

            - Mîine... pe la ce oră pot să te sun?...

            - Nu ştiu! Sună şi tu când vrei!

            Dispăruse toată poezia. Frumuseţea şi sublimul dragostei noastre se neantizaseră dintr-odată, se topiseră şi se scurseseră pe nesimţite pe platoul din faţa acelui nenorocit hotel. Betonul rece de sub noi s-a transformat în mormântul marii mele pasiuni. Iubirea nu se mai simţea vibrând.

            Mara s-a desprins din strânsoarea îmbrăţişării, mi-a adresat un ultim zâmbet trist şi s-a îndepărtat. A uitat să mă şi sărute. Dar... o fi uitat? În acea nefericită zi de început de mai, de la Constanţa, am ratat marea şansă a împlinirii dragostei noastre. Sau... doar a mea! Nu ştiu! Nu voi şti niciodată! Atunci am pierdut totul! Atunci a fost momentul de răscruce în care destinul a decis pentru noi, pentru că noi singuri nu am ştiut face alegerea potrivită. Atunci am pierdut-o pe marea iubire a vieţii mele, chiar dacă de acest lucru mi-am dat seama mult, mult mai târziu, spre maturitate. Muza a rezistat vreme îndelungată în gândurile şi visele mele, dar a rămas doar una tristă, tristă şi pesimistă.

            Eram tot singur în cameră, dar acest aspect nu mai avea nicio relevanţă pentru mine. Nu am închis deloc ochii în noaptea ce a urmat. Mă frământam şi recapitulam mereu şi mereu toate faptele ce mă nefericiseră în ajun. Unde greşisem? Ce altceva ar fi trebuit să spun sau să fac? Mă analizam şi mă acuzam în acelaşi timp, dar nimic din toată această severă judecată nu putea repara ceva ce devenise ireparabil. Simţeam că între mine, îndrăgostitul Flory şi Mara, Muza mea, se crease un gol imens ce nu mai permitea poeziei şi iubirii să-şi găsească locul.

     

            Te iubesc, Măruş! Te iubesc, zâna mea! Ziua următoare am rătăcit ca un beat pe străzile oraşului. Fixasem în minte toate telefoanele publice din zonă. Mă îndreptam spre unul, pentru a-l părăsi apoi şi a mă îndrepta spre următorul. Ridicam receptorul din furcă şi îl lăsam apoi jos, speriat şi neîndrăznind să formez numărul adoratei. Ce să-i spun? Cum s-o împac? Cum să repar ireparabilul? Mă aşezam pe câte-o bancă să-mi trag sufletul, recapitulam pentru a mia oară cuvintele ce trebuia să i le repet iubitei, îmi făceam curaj şi iar mă îndreptam spre cel mai apropiat telefon. În fine, am îndrăznit şi am format numărul. Ţârâitul lung ce a urmat suna în urechile mele, în conştiinţa mea, greu, ca un dangăt de clopot. Dar... nu a răspuns nimeni! Nici iubita mea, nici... gazda ei. Am fost dezamăgit, dar am prins şi o nouă doză de curaj. Ca atunci când, condamnat la moarte fiind, călăul întârzie să-şi facă apariţia. Pe de o parte, te bucuri că nu ai încă ştreangul la gât, pe de alta, doreşti să se termine totul cât mai repede.

            Am sunat de la toate telefoanele din drum, pe care le-am luat din nou la rând. De la un receptor la altul insistam tot mai mult cu apelul, dar dangătul de clopot pleca mereu în gol. Nimeni la celălalt capăt. Aveam nevoie stringentă ca ea să-mi răspundă, să-i aud glasul, să-i surprind starea de spirit pentru a mă lega de ceva, de orice, de a-i vorbi din nou de marea pasiune ce ne leagă şi că trebuie, că putem să depăşim împreună momentul acela penibil... Dar... Muza era absentă...

            Pe la ora 12 am lichidat la hotel şi am plecat pe jos spre gară. Recepţionera din ajun îi lăsase locul alteia, una cu o mutră la fel de acră. Le purtam un dispreţ total şi ei, şi celei din ajun, ca şi tuturor femeilor ce lucrau în acel hotel. Ele nu ştiau, dar toate îmi deveniseră duşmani de moarte. Şi le uram. Pe ele dădeam vina pentru toată nefericirea mea. Cât de mult ar fi însemnat pentru noi, pentru viitorul nostru, dacă am fi fost lăsaţi să intrăm împreună în camera de hotel! Ne-au privat de clipele unice ale magicii uniri, de legătura sublimă ce s-ar fi format dincolo de orice jurăminte. Aşa că... le-am înjurat la unison. Şi – zău! – ştiam să înjur!

            Aveam tren pe la ora 2. De data aceasta am luat bilet. Mi-am cumpărat vreo doi covrigi şi am muşcat din ei fără să le simt gustul. Amărăciunea din suflet nu-mi mai permitea să simt nici foamea, nici setea. Nu percepeam nimic din jur, nu vedeam pe nimeni, doar ochii-mi căutau înfriguraţi şi deznădăjduiţi chipul iubitei prin mulţime. În străfundul fiinţei mai nutream speranţa că ea va veni, că-şi va aminti ora plecării mele, că-i va păsa, totuşi, de dragostea noastră. Într-un târziu, s-a auzit fluierul conductorului de tren. Cei care conduseseră pe cei dragi au coborât grăbiţi, după îmbrăţişările de rigoare. S-a făcut auzit şi şuieratul locomotivei... Mulţimea pe peron devenea tot mai agitată. S-a urnit trenul...

            - Flory! Flory! Aici sunt, dragule!

            Imaginea iubitei mele alergând pe peron şi făcându-mi cu mâna nu o voi uita niciodată. E adevărat, era un şablon aidoma celor  remarcate prin filmele romantice şi siropoase. Îi lipsea doar batista. Ar fi dat bine pentru un final fericit. De acest final fericit credeam atunci că am şi eu parte. Alergând pe lângă tren, Mara, cu cel mai dulce şi nevinovat glas din lume, îmi striga gâfâind de efortul făcut:

            - Te rog să mă ierţi! Am fost la cursuri dimineaţă şi am uitat să-ţi spun de ele!

            Beţia pasiunii m-a cuprins din nou.

            - Nu-i nimic, Măruş! Sunt fericit că, totuşi, ai venit!

            - Te-ai supărat?

            - Nu, nu!...

            Un nod mi s-a pus în gât, iar ochii îi simţeam inundaţi de lacrimi. Trenul alerga tot mai repede, iar Mara rămânea în urmă, tot mai în urmă...

            - Te iubesc, Măruş! Te iubesc, zâna mea!

            Două lacrimi mari mi-au scăpat pe obraz şi le-am lăsat. Le-am lăsat să curgă. Erau obolul adus iubirii în care nu mai credeam. Eram la geam şi mi le-a uscat curentul.

 

            Se mărită Muza! A venit vara, a venit şi vacanţa... Corespondenţa dintre noi s-a rărit. Şi golul apărut în acea nefericită zi de mai pe platoul din faţa hotelului din Constanţa simţeam cum devine tot mai mare şi mai greu de umplut. Speranţele de împlinire printr-o pasiune puternică alături de Mara se stingeau treptat şi încercam să-mi vindec inima alături de alte fete, de fete care mă iubeau. Dar mă iubeau doar ele.

 

            - Săru’mâna! Vă rog... Aş dori... Mara e acasă?

            - Nu e acasă! Dar cine întreabă? – mă chestionă, cu răceala cunoscută, gazda.

            - Florin sunt! Prietenul Marei... de la Galaţi vă sun!

            Conta de unde dădeai telefon. Între Galaţi şi Constanţa se face că formai un apel interurban. Şi acestea costau ale naibii! De-asta am accentuat oraşul în care mă găseam.

            - Nu e acasă, nu ştiu şi nu mă interesează pe unde umblă fata asta! – continuă să-şi înfingă gazda, vechile pumnale otrăvite, în inima mea.

            - Dar am mai sunat-o şi nu a răspuns nimeni! – am insistat eu cu gândul că, totuşi, pot obţine mai multe informaţii. Şi le-am obţinut.

            - Dar dumneata ce crezi, tinere? Că ea este singură pe-aici? Că nu are pe nimeni? Aşa naiv eşti?!

            - Vă... vă rog să mă scuzaţi de deranj! Săru’mâna!...

            A fost ultimul meu apel către acel număr.

 

            1 octombrie. Prima zi de curs din noul an universitar. Şi prima zi de chiul de la cursuri. De altfel, tipul de la Mecanică, Matulea, un distins şi respectabil profesor, avea o vorbă care ne ungea la suflet: - Prima şi ultima zi de curs din an, vă aparţin! Atunci nu facem prezenţa! Eram cu toţii, cei patru buni prieteni, acasă la Mario. Erau şi iubitele lor. Consideram că este de bun augur să începem noul an universitar cu un chefuleţ.

            - Flory, vreau să-ţi spun ceva care, probabil, nu-ţi va pica bine! – m-a luat Mario deoparte, la bucătărie. Eram numai noi doi.

            - Ce este, măi, Mario? – replicai eu cu o detaşare mincinoasă. Bănuiam că este ceva în legătură cu Mara şi încercam să parez dinainte orice veste, oricât de nefericită ar fi fost ea. Dar neliniştea mă cuprindea.   

            - Băi, ştii... Mara se mărită! – spuse el dintr-o suflare şi trase o duşcă din paharul aflat din faţa sa.

            Am simţit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Eram pregătit pentru orice: eram pregătit să-mi spună că Mara nu mă iubeşte, că nu vrea să mai audă despre mine, că are pe altul... Dar să se şi mărite?! Aşa de repede?! Doar în mai ce ne mărturisiserăm dragostea unul pentru celălalt!

            - Mario... transmite-i, băi, felicitări din partea mea! Casă de piatră!... – am bâiguit eu, dărâmat.

            Atunci, bunul meu prieten, vrând să mai dreagă busuiocul şi să-i justifice vară-sii decizia aceasta neaşteptată, punctă decisiv:

            - Ştii, băi, se mărită pentru că astfel îşi face buletin de  Constanţa. Se mărită cu unul de la Marină. Doar aşa poate rămâne în oraş!

            A fost măciuca pe care am receptat-o brusc şi brutal, dar care m-a şi ajutat să scap mai uşor din vraja pasiunii pentru Mara. Va să zică, ea îmi întoarce spatele pentru un amărât de buletin de Constanţa! Parcă, ce? Un buletin de Galaţi nu ar fi fost la fel de valoros? Şi unul de la Marină e mai bun decât unul de la Nave?! Dacă pentru aşa ceva m-a părăsit, înseamnă că nu mă merită, nu merită iubirea mea! E... e o... e o proastă! Regret că trebuie să recunosc această aspră judecată şi dur calificativ ce i-am aplicat atunci, dar doar astfel puteam să mă eliberez din chingile ce mă legau de marea iubire a vieţii. Doar dispreţuind-o puteam să sper în cicatrizarea rănilor sufletului şi să-mi ofer şansa unei alte iubiri. Acum îţi cer, sincer, iertare, dragă Muză!

 

            În toamna ce a urmat, Mara s-a măritat. Nici pentru mine nu a stat timpul pe loc. De Revelion am cunoscut-o pe Marinela, cea care avea să-mi devină soţie. Ne-am luat din dragoste, o dragoste specială, perenă, care şi acum, după o veche despărţire, mai dăinuie, ca un înger păzitor al frumuseţii din noi. Mulţi ani după ce m-am aşezat la casa mea nu am putut, însă, să-mi scot definitiv din minte Muza... nu am putut s-o uit. Oricum, chiar dacă destinul n-ar fi fost potrivnic (din acest punct de vedere) şi am fi rămas împreună şi ne-am fi căsătorit, probabil că tot rolul nefericitului l-aş fi jucat; nu mai aveam încredere în ea, devenisem nepermis de suspicios şi gelos.

 

            Da, destinul a avut alte planuri cu noi. În ce mă priveşte... mi-am cam înţeles cursul. Evolutiv. Evolutiv spiritual, îndrăznesc. Rolul Marei în viaţa mea, în evoluţia mea n-a fost să fie doar unul simplu, lumesc, al unei oarecare iubite de tinereţe, chiar dacă ridicată la preţiosul rang de marea iubire, ci unul mult mai nobil: cel al MUZEI! Şi... nu oricine poate fi muză!

 

            Epilog. Au trecut anii. Am uitat şi am iertat. Drumurile ni s-au despărţit. Afecţiunea care ne lega în anii tinereţii am început s-o manifestăm fiecare pentru propria familie. Cu toţii am trăit, acolo unde

ne-am găsit, şi împliniri, dar şi insuccese. Unii dintre noi, din păcate, s-au prăpădit înainte de vreme. Primul care a făcut acest gest necugetat a fost Nacu. Ce s-o fi grăbit aşa, nu ştiu! Nu reuşise la Medicină, dar a urmat o şcoală tehnică sanitară şi şi-a găsit fericirea alături de Lenuş. Oricum, şi-a jucat, parcă, o ultimă piesă în registrul cunoscut: o mimică a feţei, o glumă bună, un hohot de râs şi apoi... neantul! Duduş s-a mutat în Australia şi nu am mai aflat nimic nici despre el. A avut chemare pentru muzică, dar s-a dedicat ingineriei. Poate aşa i-a fost lui mai bine. Mario a urmat tot Navele şi s-a căsătorit cu aleasa inimii lui, cu Clara. Într-un final, mi s-a vindecat şi mie, definitiv, rana din suflet. După mulţi, foarte mulţi ani. Însă, cu siguranţă, Mara ocupă şi va ocupa permanent un colţişor al ei, numai al ei, în inima mea – locul Muzei.

 

            La începutul lunii august am fost anunţat că şi Mario, bunul meu prieten, a plecat într-o vizită la sfinţii din ceruri. Ce l-o fi apucat şi pe el graba asta pentru neantizarea sufletului... zău dacă mai înţeleg ceva! Cred că de treizeci de ani nu ne mai văzusem, dar ştiam că locuieşte acolo, în Galaţiul tinereţii noastre şi că are o familie închegată. Era suficient. Nici eu, nici el nu am încercat revederea. Aceasta însemna că amândoi aveam echilibru în viaţă. Şi era bine! Dar vestea dispariţiei lui m-a întristat mult. Aşa a apărut această poveste care are în titlu numele verişoarei sale, marea iubire a tinereţii mele, dar pe care le-o dedic deopotrivă şi lor, dragilor mei prieteni: lui Mario, lui Nacu şi lui Duduş. Îmi este tare dor de voi, dragi prieteni ai tinereţii noastre!

 

MAREA SALĂ A CONŞTIINŢEI – Prima şedinţă

            Mă simţeam uşurat. Narându-mi visul şi având grijă să-mi explic şi să-mi justific acţiunile, parcă mă debarasasem de un balast ce mă împovărase, fără să-mi dau seama, întreaga viaţă. Curios, abia acum sesizam liniştea din încăpere, dar şi pacea interioară. O pace liniştitoare, semn că valul înspumat se calmase la mal. Mi-era bine. O somnolenţă dulce punea stăpânire pe întreaga fiinţă şi, în candoarea mea, judecân-

du-mă cu vinovăţie pentru confort, mă ghemuii mai comod în fotoliul de sub mine. Voiam să profit de acalmia generală pentru că Vocea... tăcea. 

            Ce faci? – mă smulse din toropeală alter ego-ul meu.

            Tresării speriat. Interogarea nu fusese una imperativă, chiar se ghicea un fel de dulceaţă în noua tonalitate dar, intervenită pe fundalul liniştei generale, o resimţii ca pe un adevărat şoc.

            Păi, asta-i povestea! Ce-ar mai fi de spus? – încercai să îndrept dialogul spre finalul dorit. 

            Cum rămâne cu visul marii iubiri? Te consideri împlinit din acest punct de vedere?

            Încercam vechea senzaţie a punerii la zid. Începui tărăgănat şi nesigur:

            Este... adevărat: marea iubire... am ratat-o... dar mi-am iubit soţia! – repezii, la foc automat şi răsuflând uşurat, ultima propoziţie.

            Nu analizăm visul căsniciei acum! Visul marii iubiri este subiectul! – mă puse din nou la punct, necruţător, Judecătorul.

            Şi ce-ar mai trebui să fac? – încercai un ultim refugiu.

            Să tragi concluzii! Să-ţi asumi răspunderea eşecului! Al visului neîmplinit! – fui răstignit de propria conştiinţă. Eram încolţit şi nu aveam scăpare.

            Da... marea iubire s-a diluat în neant... fără a trece testul împlinirii! Dar nu am dezarmat: am mers înainte! Mi-am căutat fericirea alături de cea ce urma să devină soţia mea!

            Eram debusolat. Nu este uşor să-ţi asumi eşecurile vieţii. Mai ales când eşti la începutul ei şi când acesta se raportează la marea iubire. Cum aş fi evoluat dacă visul ar fi devenit realitate? Aş fi fost eu mai bun? Viaţa mea ar fi luat un alt curs, unul ce m-ar fi îndrituit să mă consider fericit? Nu eram prea convins. În sufletul meu îşi făcuseră loc germenii neîncrederii, ai geloziei. Iar aceştia sunt germeni ai iadului. Chiar dacă Mara mi-ar fi dăruit fructul trupului ei necondiţionat şi şi-ar fi deschis cupa inimii să-i sorb doar eu nectarul, aş fi trăit permanent în nesiguranţă, o nesiguranţă provenită de la propria fiinţă, de la propriile îndoieli, de la propriile neguri. Iată de ce spun că germenii neîncrederii şi ai geloziei aparţin răului, aparţin iadului. Iar răul, iadul, în mine îşi găsiseră lăcaşul.

            De ce încerci să ascunzi aceste gânduri? – mă luă la rost Vocea. Ai curajul şi asumă-ţi-le în totalitate! – mă presă ea.

            Recunosc: marea iubire a reprezentat un eşec al debutului vieţii mele!... Dar...

            1 – 0! Gata! Vocea chicotea. Nu mai continuăm pe tema aceasta! Ai pierdut prima partidă! Şi, dacă sunt îngăduitoare (I-auzi Vocea: cică e îngăduitoare!), este pentru că nici cu prietenii nu ai încheiat-o prea fericit! Deocamdată, te iert de acel periculos 2 – 0! Îţi ofer imediat şi revanşa. Ia-t-o, reprezentată de următorul vis: cel al...

            Nu, aspectul marii iubiri nu poate fi tratat chiar atât de simplu! – aproape că am strigat. Antipaticul procuror şi-a îndreptat surprins privirile spre victima sa. Exact când credea că o dovedise, aceasta prinsese glas. Şi chiar am dat dovadă de un curaj vecin cu inconştienţa, continuând pe aceeaşi tonalitate şi făcând echilibristică pe firul subţire al permisivităţii instanţei:

            Când aveam puţin peste douăzeci de ani, chiar aşa gândeam: că mi-am ratat visul marii iubiri. Fusesem trădat de singura fiinţă ce-mi cotropise definitiv inima. Am plâns, am disperat, iar am plâns şi iar am disperat. Treceau anii şi eu tot de dorul Marei mă ofileam. Dar, acum, la maturitate...

            Continuă! – mă îndemnă, cu blândeţe (?!) Judecătorul. Întreruperea, însă, avu un efect nedorit asupră-mi: mi-am cam pierdut aplombul.

            ... acum, la maturitate... altfel interpretez faptele...

            Cum? – nu fui lăsat să-mi caut prea mult vorbele. Mi-am revenit:

            Am ajuns la convingerea, la înţelegerea, că Mara, marea mea iubire şi-a jucat perfect şi până la capăt cartea ce i-a fost atribuită din Înalturi. Mai mult chiar: a fost onestă!

            Din Înalturi?! Onestă?! Cum aşa?! Nu te cam joci cu vorbele? Explică-te!

            Unicul rol al Marei a fost cel de Muză, nicidecum de iubită. Cucerirea iubitei ar fi însemnat, implicit, pierderea Muzei, iar Acolo, Sus, rolul Muzei este la mare preţ.

            Şi vrei să spui că... – încercă să plaseze o răutate Procurorul.

            Vreau să spun că, pe parcursul vieţii, am cunoscut mai multe femei... iubite... dar... doar iubite. Unora nici nu le mai ştiu numele. Dar, în felul lor, au fost femei care şi-au pus amprenta pe formarea mea ulterioară, pe maturizarea mea. Chiar dacă, pe moment, nu eram conştient de aceasta. Dar Mara...

            Ei, ce-i cu Mara? – deveni nerăbdător Judecătorul ce ignorase intervenţia inoportună a Procurorului.

            Mara a fost... nu a fost, ea este... este unică pentru că şi-a păstrat nobilul rol ce-i fusese atribuit prin jocul cosmic: cel de Muză!

            Şi ce dacă? Ce vezi aşa de important la o Muză?! – se băgă iar în seamă, zeflemitor, fitilistul de serviciu.

            E foarte important aspectul şi aceasta a fost revelaţia mea de la maturitate: iubitele şi-au îndeplinit scopul pentru care mi-au intrat în viaţă şi-apoi... s-au volatilizat... neant. Atât le-a fost istoria în relaţia cu mine. Uitate complet, au rămas simple amintiri romantice. Pe când Mara... ea

şi-a intrat încă de la început în rolul de Muză şi Muză a rămas. Pe viaţă! Nimeni nu i-a şters numele din inima mea şi, bineînţeles, nici zeităţile nu au renegat-o – pentru că şi-a îndeplinit misiunea divină!

            Linişte în marea Sală a Conştiinţei. Trăsei o căutătură înspre Judecător. În ce mă privea, mă simţeam oarecum împăcat cu gândul că reuşisem să reevaluez corect speţa şi să-i scot în evidenţă valenţele incontestabile. Da, era adevărat, Mara nu mi-a fost niciodată iubită în sensul pământean al contopirii trupurilor – am suferit destul pentru asta în tinereţe – dar ea mi-a apărut permanent ca o zână bună, ca una din „ţara în care se nasc zânele cele bune, darnice şi frumoase”! O zână ce m-a inspirat. Şi care mi-a dăruit poezia, poezia vieţii. Abia acum îmi dădeam seama de adevăratul motiv pentru care am iubit-o pe Mara şi pentru care nu mi-o puteam scoate din inimă. Ce-aş mai fi putut adăuga? Nimic, pentru că se auzi bătaia ciocănelului judecătoresc:

            Ai reuşit să convingi, să mă convingi că ţi-ai înţeles destinul şi că ai perceput perfect rolul Muzei în viaţa ta. Ai depăşit angoasele iubirii lumeşti, neîmpărtăşite şi ai acceptat şi preţuit darurile primite din partea Muzei. Din acest punct de vedere... da, cade acest cap de acuzare! Nevinovat! Schimbăm prima decizie: nu 1 – 0, cum ne-am cam precipitat iniţial, derutaţi fiind de acuzare şi fără o înţelegere a temei în profunzimea ei, ci 0 – 1! Apoi, îndreptându-se cu autoritate spre cel vizat: ce altceva mai avem?  

            Procurorul era complet năucit. Nu-şi venea în fire. Pierduse o primă luptă. Şi avusese cauza în mână! Dar, ca orice germen al negativităţii, simţea nevoia revanşei şi abordă cu şi mai multă înverşunare (şi răutate!) următoarea speţă:

            Să ne vorbească inculpatul despre visul... nu, nu despre visul, ci despre ratarea visului sportiv!      

            Conştiinţa cunoştea arta atacului. Şi când te gândeşti că putea fi atât de versatilă încât să treacă, în câteva clipe, de la rolul antipaticului Procuror la cel al echidistantului Judecător! Doar rolul Avocatului îi pica greu. Nu-l prindea. Voi mai vedea. Trebuia acum să mă pregătesc de noua bătălie. Pe prima puteam spune că o câştigasem.

            Ai avut momente când, datorită trădărilor, te-ai dezis de iubirile adolescentine pentru a te dedica complet sportului. Sportului de performanţă, cum îţi plăcea să scoţi în evidenţă. De mare performanţă, cum îţi erau aspiraţiile.

            Gata, începuse atacul. Şi cu câtă lipsă de eleganţă se intra în viaţa mea!... Se pornise tăvălugul...

            Am jucat handbal...

            Păstrăm regula! Ia-o cu începutul! – reintroduse disciplina stăpâna gândurilor mele.

sursa text: Florin Meşca, romanul "Marea visăreală"