- - Nea Puiule, auzişi mata de unu Cărturărescu…? Cică ar fi luat Premiul Nobel! - Auzit, dar nu îl cheamă aşa. Îi zice Cărtărescu, de la „cartare” şi-i bănăţean de-al meu după tată. Iar tu mi l-ai făcut mare cărturar! (Nu e pe lume altul ca Kostikă al nostru, marele helper şi nici ca Cărtărescu al vostru! „sare” Nelu Mic de la înălţimea patului său suprapus.) Aşadar, după nume, nu e vreun cărturar, ci mai degrabă cartograf sau poştaş. – Mi se pare mie (continuă Ovidiu să-l ţină în şah) sau eşti mata puţintel invidios pe omu’ ăsta de care a auzit Parisu’, pe când de numele dumitale, să-mi fie cu iertare… Apropo, cum te cheamă de fapt, numele adevărat şi întreg, să caut pe Google. (Seara la masa de discuţii din bucătăria-salon îl vom auzi pe Ovidiu argumentând aprins cu Eugen despre câte poziţii a descoperit el pe Internet legat de helperul echipei. Îţi dai seama, după două sezoane la staco noi nu-i cunoşteam poetului numele, ci numai pseudonimul!)
- Pe noptieră zace, deschis la pagina 300, volumul doi din „Orbitor”, pagină pe care se văd de la distanţă în text, sar în ochi nişte sublinieri făcute cu marker roşu de sus în jos, pe diagonală: „Era un tron măreţ în mijloc…”; „…Pe tron şedea Cel Bătrân de zile…”; „sfinţii arhangheli”; „Tronul era circular…”; „Cetele sfinţilor…”
- - … Ştiu eu, răspunde cu întârziere nea Puiu, nu prea cred, dimpotrivă! Dacă al nostru împuşcă marele Premiu eu voi fi cel mai fericit! - se umflă el în penele sale de pui. Vom avea atunci în Banat două Nobeluri pentru literatură: unul îl luă, nu de mult, Herta Muler din Niţchidorf, lângă Timişoara – zis, popular, „Niţchişoara”. Iar tatăl lui Cărtărescu e din Ictar-Budinţ, tot pe-acolo, pe-aproape. La jumătatea distanţei dintre Lugoj şi Timişoara.
-
- Cărbuni aprinşi aruncaţi peste oraş. Jar pe buzele întinate
-
- Ne aflăm cu toţii în jurul mesei, din nou, de cu seară şi aşteptăm să dea cineva verde la verbe… Din vorbă în vorbă… (nu ştiu care-şi aduse aminte de începutul cărţii lui Ezechiel: ar fi vorba pe-acolo de-un OZN!) Nea Scriitor(incu) se lansă într-o paralelă între subiectul acela spinos, cu roate în roate, care se întorceau în toate părţile deodată – şi care „aveau nişte obezi de-o înălţime înspăimântătoare”… Şi Apocalipsa lui Ioan, cu unele escale şi ocolişuri prin Daniel.
- - Ce vrea să zică aici, la capitolul unu, că, cică „pe când eram printre prinşii de război de la râul Chebar, s-au deschis cerurile şi am avut vedenii dumnezeieşti”…? Iar nea Puiu, pornind de aici, ne vorbi vreo două ceasuri despre carul ceresc care venea dinspre nord, acolo în Babilonia, printre exilaţii evrei… Cu apariţia lui insolită însoţită de semne nemaivăzute: un vânt năprasnic, un zgomot ca tumultul de ape mari sau freamătul unui bivuac militar; tunete şi fulgere însoţeau această „furtună” de metal lustruit, un nor mare şi gros.
- Toată această apariţie de domeniu SF era înconjurată cu o lumină orbitoare, foc mare scânteietor (altă traducere zice că „semăna cu un foc” – „un fel de foc”); un „snop de foc”, „aramă lustruită” sau „aliaj sclipitor de aur şi argint”. Se mai află apoi, între heruvimi, şi nişte cărbuni aprinşi, „ceva ca nişte torţe” care se plimbă încoace şi-ncolo ca vodă prin lobodă. (Vodă ceresc printr-un „lan” pământesc…)
- Despre Gloria care se ridică şi coboară, face câteva „ture”, apoi se aşează la locul ei peste heruvimi: „Erau făpturile vii pe care le văzusem sub Dumnezeu lui Israel (s.n.) lângă răul Chebar, şi am băgat de seamă că erau heruvimi” (Ezechiel 10:20). Îngerul care făcea pe ghidul lui Ioan este îndemnat să se coboare şi să intre sub heruvimi, între roţile învârtitoare, de unde să culeagă un pumn de cărbuni aprinşi, pe care să-i arunce peste oraş… Care o fi sensul??, ne holbam noi cu toţii: „împrăştie-i peste cetate”!
- Apoi cineva, nu mai ştiu cine, veni să ne bage de tot în ceaţă. Frunzărind el, cam la-ntâmplare prin Biblie, dă peste capitolul şase din Isaia, unde, iată, apar alte fiinţe, „fiare” sau creaturi mirifice: serafimii! Cine să mai fie şi ăştia şi ce îi deosebea pe ei de heruvimi? (că nouă, stacomani cu cerneala băută, ne cam era inclusiv!). Şi de aici o întreagă digresiune de… „Puişor-cloşcă bătrână”: ultima poreclă cu care se alesese nea Scriitoru’ din partea noastră. (Că, ţi-ai găsit, noi să apreciem poeţii şi scriitorii…, ultima speţă! Dar când aceştia transpira cot la cot cu tine pe schelă, se cam transforma pozitiv situaţia!)
- Spre deosebire de heruvimii din Ezechiel şi Apocalipsa, care aveau patru aripi (şi tot complexul acela greoi de roate conţinute în alte roate, de parcă ar fi un modul lunar), serafimii erau mai... serafici: mai pudici şi delicaţi. Un soi de păsăroi cosmic umanizat, serafimul avea şase aripi: cu două îşi acoperea (de ruşine) faţa, cu două – din aceleaşi motive – picioarele. Iar ultimele două erau folosite pentru zbor. Planau în zbor limpede şi uşor, clamând: SFÂNT, SFÂNT, SFÂNT este IEHOVA al OŞTIRILOR! Aceasta îi şi apropie pe serafimi de fraţii lor, heruvimii: au o misiune comună. Dar în timp ce primii se află deasupra, levitând peste marea de cristal care semăna cu „un cer”, ceilalţi (heruvimii) se situau dinjos de Gloria-Şekina (după alte surse Merkaba, Carul Ceresc); susţinând-o ca nişte lagăre sau rulmenţi.
- Şi în Isaia tronul era „foarte înalt”, înconjurat de fiinţe vii şi bătrâni. Ba nu, bătrânii nu se văd aici! remarcă, pe bună dreptate, Ovidiu. Asta nu înseamnă însă că nu existau, ascunşi pe undeva…, în spatele scenei. „Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar” (Isaia 6:6). Dacă în primul caz cărbunii aflaţi între roate erau destinaţi să purifice un oraş întreg, Ierusalimul, aici ei purifică buzele omeneşti necurate; buze de profet alese să rostească Cuvânt.
- *
- Pe noi, stacomani apucaţi de zulufii capului (ca Ezechiel de forţa Duhului, motrice) de febra cunoaşterii, nimeni nu ne mai putea opri. Cineva, frunzărind „orbitoarele” lui Cărtă, descoperi ceva extraordinar (sau tot nea Puiu pusese pe tapet respectivul pasaj?). Devenit subit fanatic fan, Ovidiu era zilele acelea în mare vervă cărtăresciană… Nu-l auzeai toată ziua decât: „Biblia şi Cărtărescu! Cine n-a citit Biblia şi Cărtărescu, n-a citit nimic la viaţa lui! N-am întâlnit nici un teolog sau scriitor, român sau străin, care să-şi poată imagina trupul de slavă, în schimb o face Mircea Cărtărescu!” (Şi văzându-ne pe noi de jur împrejur căscând ochii cât cepele, studentul, cel mai aplicat „ucenic” al lui nea Scriitoru, ne traduse că ar fi vorba de trupul nostru la Învierea de obşte. La acest punct al discuţiei eu, Narator sceptic, cam aveam îndoielile mele: numai despre marele Shakespeare s-a spus că face cât o întreagă literatură naţională… Dar cât de mare ar putea fi, la rândul lui, acest Cărtărescu!?
- Îl văd tradus pe toate meridianele, publicat la Editura Impedimenta, ultimul lui premiu fiind cel al revistei Tormenta… A fost invitat la Librăria Rafael Alberti, asaltat de presă şi cititori. În urma traducerii în spaniolă, începe să se impună şi în spaţiul realist-magic al Americii Latine. Traducătoarea lui, lector de spaniolă la Constanţa – şi ce nume!: Marian Ochoa de Eribe – se simte de-a dreptul flatată, declarând într-un interviu din „România literară”: „Când Enrique Redel spune asta… nu glumeşte, a înţeles foarte bine cine e Cărtărescu şi ce rol are în literatura europeană de azi.” O revistă din Costa Rica îi cere un interviu, astfel că în curând Orbitorul său se va afla în concurenţă cu Un veac de singurătate şi Războiul sfârşitului lumii. Şi când te gândeşti că unii conaţionali – chiar şi fandositu’ ăsta de nea Puiu, un pui de scriitor mai mic – îi contestă valoarea. Că până la urmă, vorba unui tip isteţ de la „Cultura” lui Buzura, Nobelul contează mai puţin, importantă fiind valoarea în sine.)
-
- „Un tron era la locul lui în cer şi pe tron stătea Cineva”
-
- Revenirăm apoi cu toţii „în Sala Tronului”, la chestiunea aceea spinoasă pe care o mai adulmecasem noi uneori, i-am făcut curte în fel şi chip, iar apoi am cam lăsat-o în coadă de peşte. Nea Puiu deschise la începutul Cărţii Apocalipsa, la capitolul patru.
- - Ia te uită ce scrie aici: în faţa lui Ioan se deschide o uşă, dar nu una ca toate uşile, ci „o uşă în cer”; iar el este invitat să urce acolo… „Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere” (Apoc. 4:2,3). Aşa-ncepu povestea…
- Tronul era înconjurat cu 24 de tronuri (jilţuri) mai mici, pe care stăteau 24 de bătrâni şi patru fiare… Ce fiare, nene, iar începi cu fiarele matale… Mă înnebuneşte cu fiarele lui! - Or fi fost fiinţe, făpturi, creaturi ale lui Dumnezeu bunul… Sunt de fapt heruvimii din Ezechiel, care – zice-se – mai ocupau şi mijlocul tronului (Cărtărescu: „Tronul era circular”). Dar viziunea acestuia e o adevărată apoteoză, Ocupantul lui strălucea cu strălucirea pietrelor preţioase: jasp/ iaspis şi sardiu. Ca piatra de onix. Dar ceva nu se înţelege clar aici: tronul în sine era de safir, sau Ce-ce-stătea-pe-tron? Un curcubeu verde îl înconjura: „Era ceva ce semăna cu un curcubeu ce apare într-un nor mare şi gros într-o zi cu ploaie bogată” – Ez. 2:28, traducerea lumii noi. Şapte candelabre sau policandre („şapte lămpi”) se aflau în faţa tronului, ele simbolizează Duhul. De asemenea, o „mare de cristal”…
- Cu marea asta e iarăşi o întreagă poveste: „În faţa scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi” – Ap. 4:6. Este „o mare de sticlă amestecată cu foc”(?), iar pe ea nişte cântăreţi din harpă. Aceasta ne duce cu gândul la marea de aramă de pe acoperişul templului, o imensă „antenă parabolică”, groasă de 2,5 metri, cu diametrul de 5 m (circumferinţa de 15). Dar şi la serafimii din Isaia şase cu şase: ei păreau să fie cântăreţii la harpă, de pe întinsul mării de cristal. Marea de cristal era un fel de cer pe care se afla tronul, la o înălţime ameţitoare: „Deasupra capetelor creaturilor vii era ceva asemenea unei înfricoşătoare întinderi de gheaţă scânteietoare (Ezechiel 1:22 - traducerea lumii noi). Bătrânii din jurul tronului au cununi de aur pe cap, cununi pe care le aruncă înaintea Celui aflat pe tron, în semn de adorare şi prosternare.
- … - Şi multe altele, asemenea lor… Dar n-o mai lungesc, şi aşa pe unii din sală, bucătăria noastră din „hotel”, cam începe să-i doară capul. Mai trebuie totuşi să consultăm şi varianta ortodoxă, Biblia Sfântului Sinod! (nea Puiu avea, vezi bine, şi una de-asta şi pe cea a martorilor lui Iehova care, zic ei, e mai aproape de textele originale): „Înfăţişarea acestor fiare se aseamănă cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţişarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere”, Ez. 1:13. (Tot de la el vom afla că în privinţa Bibliei nu există manuscrise originale, unice, ci numai familii de texte; dintre care nu întotdeauna cele mai vechi sunt şi cele mai bune, mai apropiate de originalul pierdut.) În rest, Biblia ortodoxă nu vine cu ceva nou în problemă, ci mereu aceleaşi expresii pitoreşti, metaforic-ambigue: „nor mare”, „vânt vijelios”, „val de foc”, „raze strălucitoare”, „metal în văpaie”… Aceleaşi „făclii aprinse” (torţe) se plimbau prin mijlocul focului, ca în ediţia modernă Cornilescu.
-
- *
-
- (Cu altă ocazie, subiectul dezbaterii noastre de bravi muncitori în construcţii cu preocupări elevate a fost – care credeţi? – singurătatea lui Dumnezeu… Toată viaţa Sa pământească, Fiul lui Dumnezeu s-a simţit izolat şi însingurat: nu L-au înţeles nici cei mai apropiaţi, cei din familia Sa, prietenii (ucenicii) – cum să fi aşteptat atunci înţelegere din partea lumii? La 12 ani, cu prilejul vizitei la templu, mama şi tata l-au căutat prin tot Ierusalimul, la toate rudele şi cunoscuţii. Iar El era în „Casa Tatălui”, dezbătând şi argumentând cu doctorii în teologie adânc controversate probleme din Tora. Fraţii lui l-au crezut nebun şi voiau să-L ia cu forţa acasă, să nu-i facă de ruşine… Concetăţenii din Nazaret, de asemenea, erau cât pe-aici să-l arunce în prăpastie („de pe sprânceana muntelui”). Dacă era după ei…, dar El s-a făcut nevăzut din faţa lor, ca în multe alte cazuri, în incinta templului, când au vrut să pună mâna pe El, să-l ucidă înainte de vreme. Cărturarii şi fariseii, fruntaşii norodului L-au urât, L-au invidiat, încărcându-se cu păcatul împotriva Duhului Sfânt, păcatul de neiertat: au refuzat categoric să creadă în El, în ciuda tuturor evidenţelor, a mesajului şi minunilor Sale.
- Dar mâhnirea cea mai mare a vieţii Sale a gustat-o Mântuitorul în Ghetsimani, înaintea arestării Sale… Când i-a luat cu el pe ucenicii preferaţi (Petru, Iacov şi Ioan), cei aflaţi de faţă şi pe Muntele Schimbării la Faţă. Avea oare Creatorul, Mântuitorul lumii nevoie de cineva care să-I fie alături, să-i susţină moralul în clipe grele??... „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine!” De trei ori s-a retras deoparte în Muntele Măslinilor să se roage – de trei ori i-a găsit pe ai Săi cu pleoapele plumbuite. Însuşi Creatorul lumii, dezbrăcat de slava şi puterea Sa simţea teroarea singurătăţii; simţea de pe-acuma strivindu-I umerii, Îl apăsa deja crucea care Îl aştepta. Fiindcă, dintre sutele, miile de răstigniri petrecute înainte şi după El, a Sa a fost cea mai grea!
- Iată şi o „situaţie limită” din viaţa terestră a Domnului nostru:
- Cu un prilej oarecare, când un mare număr de adepţi L-au abandonat, Iisus Hristos le-a aruncat celor rămaşi o imensă provocare: voi nu plecaţi?... Era în urma predicii în care, intenţionând să introducă simbolul euharistic, Fiul Omului le-a oferit celor de faţă – şi tuturor – trupul Său drept „hrană”, iar ca „băutură” sângele Său. Asta e prea de tot!, s-au revoltat cei care şi până atunci erau roşi de serioase îndoieli… „Cine este acesta de vrea să ne dea carnea trupului lui s-o mâncăm?... Ce, suntem canibali?... Sângele său să-l bem…, suntem vampiri? Cine poate suferi această vorbire ciudată?” Exprimarea aceasta e greu de acceptat pentru voi? i-a interpelat Iisus. Dar dacă L-aţi vedea chiar acum pe Fiul Omului înălţându-se şi zburând pe norii cerului, întorcându-se de unde-a venit? … Iar răspunsul celor puţini rămaşi (doisprezece!) a fost: „La cine, Doamne, am putea să ne ducem? Numai Tu deţii adevărul, cuvintele vieţii!” Dar El nu doar deţinea – El chiar era Adevărul; El nu avea în Mâna lui nişte cuvinte, ci era Însuşi Cuvântul.
- În altă împrejurare, Domnul le-a spus decis adepţilor Săi: Adevărat adevărat vă spun („adevăr grăiesc vouă”) că sunt unii aici de faţă care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu! (Luca 9:27); Sau: „… pe Fiul venind în Împărăţia Sa” (Matei 16:28); „Împărăţia cerurilor venind cu putere”(Marcu 9:1). Unii teologi sunt de părere că s-ar fi referit la Întrupare (prima venire) – alţii la Schimbarea la Faţă. – Dar dumneata ce crezi, nea Puiule, cum stă treaba aici?... – Eu zic că e vorba de Parousie… Numai atunci Fiul Omului va veni însoţit de „putere”, adică de oşti îngereşti. Fiindcă Tatăl Său, Iehova, e Domnul Oştirilor.)
- ……………………………………………………………………………….
- Era o seară liniştită şi de neuitat, în săptămâna dinaintea plecării lui nea Puiu „hotelul” părea un melancolic colţişor de rai. Iar noi cu toţii ciorchine pe deck. Unde vom mai putea fi găsiţi, - vom tot mişuna noi pe-acolo de-aci încolo… mai cu seamă duminica, singura noastră zi liberă. Când aveam de ales: mergem în vizite pe la prieteni, ne ducem la biserică sau trândăvim în cămin…
- Dar toate acestea fără el. Şi fără cineva care să ne mai vorbească despre El!
-
