« Revista ASLRQ
Ion Iancu Vale - Poeme
 
NESPERATUL SFÂNT

Lumea a auzit, surda
că a picat un sfânt şi pe aici,
s-au ţicnit oamenii ăştia de tot
şi vin la el să se roage,
risipindu-şi prinosul de omenie.
El se autointitulează cu emfază
Nesperatul Sfânt
şi le dă oamenilor stele de pe cerul gurii lui,
scobindu-se între dinţii protezei
cu un trident de mucava.
Oamenii au început să se teamă de el
şi-i aduc ofrandă merinde şi vin.
Nesperatul Sfânt le primeşte bucuros
şi le consideră deja o obligaţie.
Merindele le descântă ca un şaman să le scape
de gustul sudorii şi al sângelui.
Mănâncă din ele pe săturate,
râgâie şi-şi freacă satisfăcut ombilicul,
dă din ele şi altor sfinţi mai mici,
mai puţin descurcăreţi dar ascultători.
Vinul îl bea până transpiră
şi devine rând pe rând pasăre, leu şi măgar
se mai odihneşte puţin şi bea şi bea nepăstrând
nici un strop pentru mâine.
Oamenii sunt tot mai nemulţumiţi,
neputincioşi aşteptată ajutor din soare
de unde vor veni nişte luptători care,
obosiţi de drum vor cere
şi ei merinde şi vin.
Negăsind, îl vor bea pe el,
pe Nesperatul Sfânt,
şi pe toţi lacheii lui umili şi unsuroşi,
strecurându-i printre dinţii strânşi.


URCAREA PE MUNTE

Şamanii veacului din urmă
îşi latră radioactivele vrăji,
supărând şi rănind timpanul firii
precum apa rămasă în ureche.
Se lăbărţează ura pe altarul raţiunii
şi sună asurzitor tam-tamul
unui dans bolnav şi ilogic.
Ca un ombilic netăiat
târnă disperarea
pe cheutoarea gândului
şi viermii corodaţi ai istoriei
rod temeliile vremurilor.
Peste tot nesătuii timpului
înşiruiţi ca în parabola orbilor,
ignoră cu inconştienţă viaţa,
dar mai ales moartea.


VIITURA

Lacomă şi trufaşă, cununată cu scârba
se rostogoleşte ameninţătoarea,
pustiitoarea viitură.
Tăvălugul ei opac şi cenuşiu zdrenţuie
faldurile nesfârşite ale zării
şi prin vadurile proaspăt săpate se revarsă
valuri de teamă şi moarte.
Talazuri uriaşe şi grele fac să se prăbuşească
zidurile milenare ale cetăţilor.
Din catedrale n-au mai rămas
decât clopotele chinuite de dangăte
într-o dungă, iar oamenii, ah oamenii,
nici rugăciuni nu mai clădesc,
Dumezeu fiind, ca niciodată,
părăsit, singur, vândut
şi dincolo de speranţă.
Ţipă pădurile şi apele şi pietrele,
ca nişte copii loviţi fără noimă,
căci nici o cruce şi nici o stea nu mai pot uni
cu trăinicie mâinile lunecoase ale oamenilor
şi nimeni nu mai este, să urce pe munte...

Poeme din volumul
,,Soldat în războiul final,,
Târgovişte 2005

 

Năprasnica fobie a lui Policarp Resteu
(Din volumul "Revelaţii")

Vocea crainicului rostea ultimele cuvinte
ale disertaţiei despre microbi:
„...de aceea trebuie să fim extrem de precauţi,
microbii invizibili şi nenumărabili plutesc în aer,
în apă, se găsesc pe alimente, pe lucruri,
ei sunt pretutindeni unde sunt oameni, plante,
pretutindeni unde este viaţă, aşa că...”
Policarp Resteu, funcţionar la căile ferate,
răsuci butonul radioului ce-i rănea timpanul.
Gestul fiind cam prea brusc, aparatul căzu
de pe măsuţa pe care era aşezat.
Asta-l înfurie şi mai rău.
Îi trase un şut de-i împrăştie măruntaiele pe podea,
se aplecă să-i ridice carcasa golită,
dar se răzgândi imediat,
zicându-şi „Să ştii că şi pe ăsta sunt microbi”.
Îl împinse din nou cu piciorul şi o zbughi afară.
„Trebuie, să aduc pe cineva să şteargă, să spele tot
de când mi-a plecat nevasta, apartamentul acesta
a fost invadat de microbi”.
Căută o femeie, o aduse acasă, îi explică amănunţit
ce avea de făcut, după care intră în baie să se spele.
Văzu nişte muşte ce bâzâiau între pereţii albi...
„Şi astea sunt purtători, aşa zicea ăla la aparat”.
Aţâţat, înşfăcă un prosop şi începu o vânătoare turbată
în spaţiul strâmt al băii.
Câteva muşte se refugiaseră deasupra rezervorului
de la toaleta, hotărât, se sui pe cadă, învârti ştergarul
şi, poc, alunecă în cadă cât era de lung.
Se ridică după un timp, ameţit şi icnind
se privi atent în oglindă,
pe frunte avea o rană sângerândă.
Ieşi în goană din apartament urmărit de privirea uluită
a femeii care se apucase deja de curăţenie.
Ajunse la Circa sanitară,
unde, o soră tinerică, ascultându-i bâlbâiala neinteligibilă,
se apropie să-i facă toaleta plăgii.
Policarp sări, ii puse felceritei palma în piept
şi îi zice precipitat:
„V-aţi spălat pe mâini, să nu puneţi aşa mâna
pe mine, să nu mă atingeţi”.
Fata îl privi intrigată şi, punându-i nervozitatea
pe seama durerii, vru să-şi continue treaba...
„Să nu puneţi mâna pe mine până nu vă dezinfectaţi,
acum, în faţa mea,
toţi sunteţi îmbibaţi de microbi”, continuă amploiatul,
îmbrâncind-o pe biata fată care se retrase încet,
cu gândul să anunţe medicul de gardă.
„Ăsta-i nebun”, îşi zise ea.
Policarp intui primejdia şi o zbughi din cabinet
rătăcind un timp pe străzi.
Urmărit de privirile
suspicioase ale trecătorilor şi, simţindu-şi stomacul
hărţuit de foame, intră într-un restaurant.
Comandă ceva de mâncare, iar când chelnerul aduse
tacâmul şi pâinea, îi studie avid mâinile şi îl întrebă:
„Dumneata îţi speli mâinile înainte de a servi clientul?”
Chelnerul îl privi nedumerit, continuând să aşeze
tacâmurile pe masă fără să răspundă.
Eroul nostru îi împinse cât colo mâinile de pe faţa
de masă, ţipând furios:
„Pleacă du-te şi te spală-te imediat, altfel
nu-ţi permit să mă serveşti!”
Vecinii de la celelalte mese priveau curioşi scena.
Chelnerul îşi ieşi din fire şi-l împunse cu arătătorul
în piept zicându-i răstit:
„Ieşi afară, beţivule, vii aici în stare de ebrietate
şi mai faci şi scandal, acum chem sectoristul”.
Speriat, Policarp Resteu plecă nemâncat, alergă,
alergă... dar foamea nedându-i pace,
intră într-un magazin alimentar de unde cumpără pâine,
salam, brânză şi cu pachetul sub braţ ieşi din magazin.
Nu merse mult şi-l fulgeră un gând
„Pâine, salam, brânză – astea sunt făcute de muncitori,
oameni simpli care nu prea fac caz de igienă”.
Aruncă pachetul într-un coş de gunoi
şi ameţit de foame şi de gândurile negre
ce-i roiau prin minte,
se îndreptă cu paşi nesiguri spre casă.
Aici plăti femeii care îşi terminase treaba
şi se întinse în pat, gemând obosit.
Foamea îl chinuia acerb.
După un timp se sculă, se duse la frigider,
îi privi sceptic interiorul,
şi-i trânti la loc uşa, gata s-o rupă din balamale.
Se aşeză din nou în pat, cu lacrimi în ochi...
„O, Doamne totul este incert, murdar, infectat...
ce să mă fac, ce să mă fac, Doamne?!”
Şi chinuit, epuizat, adormi imediat.
Se trezi după miezul nopţii,
lac de sudoare, cuprins parcă de febră.
Visase şi se făcea că microbii, care în visul lui luaseră
forme de monştri hidoşi, imenşi,
dansau în jurul lui cântând:
„Eu sunt virusul dizenteriei şi am să-ţi fac praf
şi pulbere intestinele”
„Eu, al hepatitei şi am să-ţi distrug ficatul!”
„Eu, al tuberculozei şi am să-ţi găuresc plămânii!”...
Policarp sări ca ars din pat.
Foamea cruntă ce-l chinuia îl dădu în sete:
„O să fierb nişte apă şi o s-o răcesc în frigider,
dar în ce, vasele spălate de femeia aceea precis sunt pline
de microbii de pe mâinile ei de ţărancă ignorantă”.
Căută o cutie cu chibrituri,
aprinse în fugă aragazul şi puse pe el
un cazan mare, plin ochi cu apă.
Când îl văzu clocotind, aproape opărindu-se,
vărsă apa peste vasele îngrămădite în chiuvetă
mai răsturnă peste ele şi o cutie de dero
şi cu o cârpă curată începu să frece cratiţe,
linguri, oale... nu ierta nimic.
Terminând cu vasele din bucătărie,
veni rândul lenjeriei şi al hainelor.
Goli şifonierul, sertarele toate, trase carpetele
de pe pereţi, adună covoarele de pe duşumea
şi, dezbrăcându-se până la piele, cum l-a făcut mă-sa,
grămădi totul în mijlocul casei.
Dădu drumul la robinete şi începu să arunce sodă
şi apă fiartă peste tot acest talmeş-balmeş textil.
Spărgând turbata noapte.
zorile îl găsiră pe neobositul Policarp
mutând, spălând, frecând,...
Vecinii treziţi de zgomot, văzând apa ce năvălea
pe sub uşa învăluită în aburi a amploiatului,
intrară peste el şi încercară să-l liniştească.
Dar el nu vedea, nu auzea, gol puşcă,
spăla întruna.
Cineva dădu un telefon.
Nu după mult timp, se auzi sirena Salvării.
Câţiva inşi îl luară, mai mult pe sus,
învelit într-un cearşaf
şi se îndreptară spre ambulanţă.
Ud, murdar, opărit, cu privirea rătăcită,
purtând încă în mâini o cârpă şi o bucată de săpun,
fu împins în maşina ce demară imediat.
Un timp vecinii putură urmări duba ce se îndepărta
şi pe al cărei geam pe jumătate vopsit,
se vedea o mână frecând-l de zor cu o cârpă...

Braşov 1985


 

Sursa: Ion Iancu Vale, 2016