Flavia Cosma - Poeme din volumul "Sălbăticiuni şi umbre"

Flavia Cosma - Poeme din volumul "Sălbăticiuni şi umbre"

Toamnă

Când dimineaţa, umedă încă
Mai doarme
În gânguritul slab al păsărilor mici,
Pisici stau la pândă cu ochii sticloşi urmărind
Un pas greşit, o clipă de beţie,
Pentru a împlini un ritual barbar.
La graniţa dintre lumi
Enigmele se înmulţesc,
O multitudine de înţelesuri neînţelese
Cuprinde firea.
Păianjeni harnici, de veghe toată noaptea
Ţes o pânză mare peste brazi
Ca să-i poată apăra de frig
Căci repede, repede
Vine toamna
Mai ales pe-ntuneric
Când n-o vede nimeni,
Şi nici un foşnet nu tulbură
Bruma, tăcerea.

Dumnezeu râde

Picăturile de ploaie rămân încuiate în nori,
Aceştia gem, se zbat în chinurile facerii,
Bubuitul unei furtuni neputincioase
Acoperă numai o jumătate de cer,
Bolta sângerează înspre asfinţit,
Acolo unde Dumnezeu râzând îşi jertfeşte
Turmele albe de miei,
Azvârlind blăniţele înroşite ale amurgului
La pământ,
Aşteptând ca îngerii bucătari
Să-l cheme la masă.

Şcoala vieţii

Cerşind un ajutor,
Ziua mă apasă,
Cu vuiet de departe,
Şi de-aproape.

Ia-mă în braţe amor mio,
Împarte cu mine căldura beţivă,
Soarbe-mă, zdrobeşte-mă în uraganul
Dorinţelor tale neîmplinite,
Disperate,
Fă-mă să vreau, să nu vreau,
Să amuţesc topindu-mă
La flăcările mari.

Mă instruesc la şcoala vieţii,
Cea aspră
Şi fără de milă.

Pături de ceaţă

Ceaţa parfumată provenea
Din fumul lumânărilor mari şi mici
Aprinse cu evlavie la picioarele Lui,
Ale Ei,
Şi ale maicii sale Ana.
Dealuri rotunde, mărturii ale istoriei romantice
Se sufocau sub pături îmbâcsite de ceaţă.
Gata de plecare
Primii pelegrini îşi înhămau caii
La căruţe fantomă.
Din loc în loc aburi ieşeau din pământ,
Noduri creşteau zburdalnic
În gâtlejuri de lebede,
Iar eu
Mă retrăgeam din calea torentelor
În colţurile îndepărtate ale fiinţei
Departe de motoare, departe de cuptoare,
În simplitatea sălbatică
A ploilor mărunte, indiene.

O fericire nouă

Era ca şi cum
Stolurile negre trecând grăbite pe deasupra casei,
Îşi pierduseră graiul.
Cuvintele, coji uscate şi putrede,
Se topiseră în pământ,
Durerile mici,
Neputinţele, corvezile,
Temerile mărunte,
Nu izbuteau să ne-acopere cerul.
În grădini suspendate, feerice
Florile se desfăceau după-amiaza,
Albine cu puf vărgat pe spinare
Se încălţau în cizmuliţe galbene
Înalte şi grele, purtătoare de leacuri.
O fericire nouă umplea căile,
Antenele minţii zbârnâiau
Alegând dintre ţârâituri de greieri şi triluri
Semnalele duioase, senzuale
Pe care mi le trimiteai zilnic şi care
Pătrunzându-mă, aprindeau ruguri mari în numele tău
Pe câmpii.

Împrumuturi

Nimic nu-mi aparţine,
Totu-i de împrumut.
În tăcerea de aur a nopţii
Zâmbete de piatră se ivesc şi dispar într-o clipă,
Animale sălbatice mă ating uşor
Transmiţându-mi prin blănurile ude
Mănunchiuri din grijile lor,
Iubiri primitive, brutale,
Bucurii de jivină
Pline de subînţelesuri
O realitate, mie cu totul străină,

Frunzele galbene cad de jur împrejur.
Toate-s împrumutate pentru un timp,
Toamna caldă şi umedă, ploaia,
Mâna iubitului,
Sărutul greu împărţit în patru.

În lumea lor,
Liniştea cuburilor de cristal
Reflectă veşnicia.

Sosirea Magilor

Azi au venit magii
Cu feţele plânse, vopsite.
Fără a rosti o vorbă s-au aşternut
La masă.
Mestecând repede, în tăcere,
Bucatele pregătite
Pentru altcineva.
Sătui, s-au apucat de gâlceavă
Cu voci ameninţătoare, mârâind,
Ascuţindu-şi ghiarele,
Lacomi cerând lumea cu toate comorile,
Fiindcă îşi închipuiau că
Li se cuvenea.

Au trebuit să fie izgoniţi
Înapoi în pustiul din care veniseră
Ca să nu mai tulbure de-acum înainte
Ordinea lucrurilor.

Cei rămaşi mătură străzile pe urma intruşilor
Cu sufletele mici cuprinse
De-o veselie nesperată.
Ei simt că dragostea Zeilor
Coboară asupră-le
Promiţându-le în două cuvinte
Porţile Paradisului.