Sebastian
Papaiani:
„Dacă joci rolul unui rege, când te duci la piaţă să iei legume nu
te poţi comporta ca un rege”
Marele actor Sebastian Papaiani face parte din trupa de aur care a
inaugurat teatrul buzoian, cu premiera „Omul cu mârţoaga”. A interpretat
rolul „Varlaam”, prietenul arhivarului Chirică (Mircea
Diaconu) alături de alte nume care nu mai au nevoie de nici o
prezentare: Emil Hossu, Diana Lupescu, Ion Siminie, Geo Costiniu,
Adriana Trandafir, Ion Pavlescu, Radu Panamarenco şi Ion Batinaş, în
regia artistică a lui Tudor Mărăscu şi scenografia lui Puiu Antemir –
ultimul fiind originar din Nehoiu. În caietul-program de atunci, mai
figurează directorii Paul Ioachim şi Mihai Adamescu (adjunct), Ana
Ardeleanu (şef impresariat), Augustin Bălan ( regizor tehnic, care, de
fapt nu s-a prezentat nici măcar o zi la primele repetiţii,locul său
fiind luat de subsemnatul, încadrat atunci ca şef maşinist), C. Craiu
(lumini) şi Ilie Gabriel (sonorizare). Interviul a fost realizat la 10
luni după inaugurare şi publicat în ziarul „Muntenia” (nr. 954 din 7
ianuarie şi nr. 955 din 8 ianuarie 1997). Nici acum, după aproape 20 de
ani, vorbele marelui actor nu au pierdut nimic din strălucirea minţii
sale. Dimpotrivă!
Marin
Ifrim
Reporter:
Domnule Papaiani, ce gânduri vă sugerează formula „teatru de proiecte” ?
Sebastian
Papaiani: Pe lângă teatrele cu colective artistice stabile, mi se pare
un lucru bun. În primul rând, pentru oraşele care nu au nişte colective
permanente de teatru şi, de exemplu, e păcat ca Buzăul să nu aibă aşa
ceva, adică nu neapărat o trupă stabilă, ci un fel de „schelet”
actoricesc format, după părerea mea, din 6-7 actori şi actriţe, la care,
la anumite piese, ori mai pleacă unul sau doi, sau, la altele, se mai
adaugă unul sau doi actori. Forma asta de teatru e şi incitantă pentru
public, pentru că întotdeauna mai apare un actor nou, cum a apărut acum
la Buzău, în „Desculţi în parc”, Ştefan Bănică junior şi Oana Ioachim.
Este o excitaţie spre o nouă cunoaştere a unui actor. Nu numai
spectacolele bune pot aduce spectatori, ci şi noutăţile actoriceşti.
Ştefan Bănică junior este o vedetă pe un plan artistic mai larg, nu
numai strict în actorie.
Rep.: Aţi
jucat în foarte multe filme. Ce este mai tentant pentru un actor,
platoul cinematografic sau scena unui teatru?
S. P. : Când
eram mai tinerel, când banii nu prea făceau diferenţă între teatru şi
film – deşi se câştiga un pic mai bine şi era altă viaţă într-o echipă a
unui film, - întotdeauna declaram că pentru mine teatrul şi
cinematograful funcţionează pe principiul vaselor comunicante: când eram
la film îmi era dor de teatru şi invers….Nu am cum să fiu ipocrit, însă,
sigur, satisfacţiile actoriceşti sunt: morale, spirituale şi materiale.
Acum primează, cred, în afară de cele spirituale cele materiale. Am fost
prea săraci încât să rămânem nişte naivi şi să credem în continuare că
numai cu nişte aplauze, cât de multe şi de sincere ar fi ele, actorul
poate trăi. Astea sunt vorbe. Un mare actor trebuie să aibă şi un mare
capital bănesc. Nu poţi să fii mare numai spunând că eşti mare, trebuie
să ai şi cu ce, nu? Poţi să ai talent , însă talentul e ca banul: ori îl
ai ori nu-l ai. Eu prefer să am şi talent şi bani.
Rep.: Actoria
este o meserie grea. În afară de o remuneraţie decentă, cum s-ar putea
îmbunătăţi condiţiile de muncă ale actorului?
S. P. : Cred
că relaţia dintre actor şi regizor, sau mai bine zis dintre regizor şi
actor, ar trebui redimensionată. Acum, în teatru în general, se pare că
(acest se pare trebuie trecut în ghilimele) regizorul şi-a luat toate
obligaţiile de a face capodoperă cu sau fără actori. Chestia asta nu
cred că rezistă, nu prea stă în picioare, ca un număr de actori să
asculte îngereşte de un singur regizor. Mai nou, acum regizorii nu fac
nimic altceva decât că vor să fie ascultaţi de actori. Ei nu pun
întrebări şi nu se consultă vizavi de personajele respective, spun asta
nu cu gândul la toţi regizorii, ci la unii dintre aceştia. Mai pot
adăuga: n-am auzit niciodată că un actor a putut să distrugă un regizor
la un spectacol, dar am auzit cunosc şi ştiu cazuri în care unii
regizori au distrus cariere actoriceşti. Deci, noi nu trebuie să ne
lăsăm supuşi întru totul unei gândiri singulare a unui regizor, spun
asta pentru că m-ai întrebat ce se poate face pentru ca faţa actorului
să fie alta.
Rep.: Despre
teatrul particular ce părere aveţi?
S. P. :
Teatrul particular nu poate rezista prea mult, pentru că, în general,
teatrul nu produce bani. El produce satisfacţii spirituale. Eu dacă aş
fi spectator, aş putea declara că fără teatru n-aş putea trăi ca
spectator, darmite ca actor! Mă întrebaţi ce i-ar mai trebui actorului
să se simtă mai bine în teatru. Deci, un teatru particular care oferă
adevărate valori, un proprietar de teatru care investeşte nişte bani în
nişte spectacole, nu-şi poate permite să ia un regizor care să nu aibă
talent şi nici o trupă proastă, care, cât de cât, să nu aibă venituri.
Pe urmă, mai există ceva, o problemă care este legată de cea bănească în
general: preţul biletului. Acesta este uluitor de mic. Cum să vă spun,
nu poţi să intri la teatru cu un pachet de ţigări proaste, nici măcar
mai acătării.
Rep.: Aţi
jucat în zeci de roluri. Aţi fost, cum se spune, nevoit să intraţi în
pielea multor personaje. Se poate vorbi de ceva…contaminant în această
privinţă? Vă puteţi lăsa, ca să zic aşa, personajul la…garderobă?
S. P. : Nu se
poate vorbi de ceva contaminant, deşi unii spun că da. Am auzit chiar
colegi de-ai mei care zic că uneori nu mai ştiu cine sunt. Nu-i
adevărat, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Este vorba despre o profesie
care acţionează diversificat. Un profesor de matematică poate merge pe
stradă rezolvând ecuaţii, imaginează-ţi acum că eu, dacă joc un bătrân,
mergând pe stradă ar trebui să mă comport ca atare. Nu se poate. Dacă
joci rolul unui rege, când te duci la piaţă să iei legume nu te poţi
comporta ca un rege. Tocmai asta este arta, arta înseamnă să minţi
frumos, atât de frumos încât să se apropie de realitate. Nu cred în cei
care intră aşa de adânc în pielea personajelor încât pot înnebuni sau,
mă rog, dacă ai juca rolul unui miliardar a doua zi să devii neapărat
miliardar.
Rep.: Sunteţi
unul dintre actorii români care au avut o ascensiune sigură. Totuşi,
dacă aţi fi să reluaţi totul de a capăt, cum aţi proceda acum?
S. P.: Dacă
aş fi acum un absolvent, primul lucru pe care l-aş face ar fi să-mi
angajez un impresar. Ştiţi ce se întâmplă? Pentru actor, impresarul este
un avocat. Vrei, nu vrei un avocat ţi se pune din oficiu. Deci, fiecare
actor sau o trupă de actori ar trebui să aibă o agenţie de impresariat.
Niciodată, nici dumneata nici un alt om din lume nu ştie să se apere
bine. Întotdeauna pe mine m-au apărat prietenii, pentru că eu nu ştiu să
vorbesc bine despre mine. Eu nu pot să spun că am talent. Dacă unui
poliţist îi zici că „eu sunt cutare”, iar el îţi zice „şi ce
dacă”, nu mai exişti! Dar trebuie să fie o a doua sau a treia
persoană care îi zice „Domnule, acesta e cutare”. Deci, despre
tine vorbeşti mai puţin, nu-ţi permiţi dintr-o chestiune de bun simţ,
n-ai cum să te lauzi tu, că nu te mai crede nimeni atunci. Aşadar, dacă
aş fi din nou tânăr mi-aş angaja un impresar.
Rep.:
Vorbiţi-mi şi despre proiectele dumneavoastră de viitor…
S. P. : Acum
sunt în nişte repetiţii la Teatrul ODEON, unde sunt angajat,repet într-o
piesă despre care se spune că este prăfuită, dar e o piesă românească –
„Domnişoara Anastasia” – unde, uite, am ajuns acum, la vârsta de 60 de
ani, să joc şi rolul unui tată, cel al curelarului Ion Sorcovă, tatăl
Anastasiei un rol foarte greu care nu are nimic cu comedia, el are umor
aşa ca personaj în scenă,dar trăieşte o mare tragedie prin moartea
fiicei sale care se spânzură. Deci joc un rol de tragedie pur şi simplu.
Adică total opus celui din „Desculţi în parc” de Neil Somon (rolul lui
Victor Velasco – n. M.I.)
Rep.: Ca
orice artist, presupun că aveţi unele modele, repere majore.
P. S. :
Depinde ce îţi propui. Nu ştiu ce repere poate avea un pictor sau un
scriitor, însă reperele mele au fost rolurile. Am iubit marii
actori,însă niciodată nu am vrut să îi imit. L-am iubit pe Ştefan
Mihăilescu Brăila mai mult decât pe Louis de Funes, care era mai puţin
bun decât răposatul Brăila,cu care am fost coleg. L-am iubit şi pe
George Constantin, vorbesc despre cei care nu mai sunt. Niciodată nu am
vrut să imit pe cineva, pentru că ştiu că nu se poate imita. N-ai cum să
faci aşa ceva, nu am avut repere actoriceşti pentru că eu sunt un actor
special, vocea mea nu poate fi, de exemplu,dublată la cinematografie.
Cineva a încercat şi nu s-a putut lipi de mine,de felul meu de a vorbi.
Vocea mea e, cum o auzi acum, voalată. Au găsit vocea dar nu au putut să
interpreteze, nu se lipea glasul de expresiile mele faciale şi de
mişcările fizice. Deci, eu nu am cum să mai imit pe cineva când sunt
atât de special.
Rep.: Credeţi
că fizionomia poate fi un atu în interpretarea unui anume rol?
P. S. : Mă
gândesc la Puiu Călinescu, care are o mobilitate facială, fizică şi de
vorbire fantastică, de neimitat. Vedeţi, tot la ceea ce spuneam mai
devreme ajungem. Am văzut mari actori străini care au jucat comedii sau
drame fiind ei, nu schimbându-se. Cred că fizionomia te ajută dar numai
atunci, o clipă, în rolul respectiv. În celălalt rol, fizionomia se
schimbă odată cu starea ta sufletească cu vârsta şi cu situaţia socială
a personajului. În film, poate că e altceva.
Rep.: Poate
fi comparat teatrul răsăritean cu cel occidental. Economiceşte stăm rău,
însă în plan artistic lucrurile capătă aspecte paradoxale. Cum vedeţi
această stare de fapt?
S. P. : În
teatrul din centru Europei, mă refer la Ungaria, Cehoslovacia, România,
Polonia etc., actoria a fost şi este o profesie. Prost sau bine plătită,
ea a trebuit să existe. Un actor se obişnuieşte cu răul. Eram la
Giuleşti şi, de fapt, eram actor de provincie, căci aveam 230 de
deplasări pe an cu o maşină nenorocită, fapt pentru care şi din această
cauză mă dor acum genunchii. Asta nu m-a făcut, aceste condiţii grele,
să mă consider un actor mai prost decât actorul francez. Am avut un
turneu în Spania, spaniolii nici nu ştiau că noi avem teatru, iar când
am văzut teatrul lor mi-am dat seama cât de sub noi este teatrul şi
cinematograful lor. Condiţiile noastre atunci erau sub orice critică,
ceva ştiam, dar bine că nu ştiam exact. Sigur, condiţia materială dă un
impuls, vorbesc de artă în general, nu numai de actorie. Una e să
pictezi pe pânză de sac şi alta să pictezi pe pânză bună. Teatrul nostru
nu este intrat în Europa occidentală de acum, însă nu am avut oameni
care să-l susţină. Acum, fără bani chiar nu se poate face nimic. Mai
ales artă. Ea trebuie sponsorizată,altfel rămânem la condiţia asta. Eu
n-am să mai prind vremea când actorii vor avea vile la mare sau la
munte, în locul altora care nu merită; căci acum actorii se plimbă pe
jos iar ciobanii cer dreptul de a cumpăra elicoptere. Astea sunt nişte
perversităţi ale lumii, sau cum le spunem noi acum, tranziţie, care nu
este adevărată, este făcută. Cam asta e, noi nu am fost niciodată, ca
teatru, în afara Europei. Am cunoscut mai mulţi actori care au venit din
Franţa şi au făcut aici film, coproducţie. A doua oară n-au mai venit
din cauza condiţiilor proaste. Mă gândesc la hotel, la lipsa apei calde,
la maşina care îi aducea până la platoul de filmare de la Buftea etc.
Dar cred că n-au mai venit aici şi dintr-o teamă, pentru că aici există
această concurenţă. Noi românii, în special, pentru că toate popoarele
au dreptul la talent, suntem foarte talentaţi. Avem foarte multă
imaginaţie. Nu numai în domeniul teatrului. Mai ales acum când ni s-au
eliberat aceste zăgazuri ale imaginaţiei.
Rep.: Să
sperăm că vor veni şi vremuri când actorii români vor deveni milionari…
S. P. : V-am
mai spus, vreau să am şi eu vilă pe Coasta de Azur. Eu n-o să mai prind
asemenea vremuri, n-o spun cu regret, dar doresc ca, cei care vor veni
după mine să aibă aşa ceva.