Petre Solonaru - Întoarcerea la ocheanul acoladei

Oglinda, acea pânză de foc a Ocheanului Acoladei dintre cele două Cupe: huma uitării (Alethe) şi apa amintirii (A-lethe-ia) este chiar Ţesătorul ce urzeşte din sincronie diacronia şi, apoi, din diacronie sincronia. Jucându-se, aşadar, între a-minte (înţelepciune, cabală) şi minte (nebunie, cefalica himeră) atunci când se foloseşte de trei moire: Clothos, cea firuitoare de amăgiri, Lachesis, cea a măsurării ne-măsurii şi, în fine, Atropos, cea a ultimei realităţi, Întoarcerea.

De ce Oglinda?...Pentru că ea este cheia acestei mirabile Cărţi de faţă despre Poet şi Poesie a lui Adrian Botez, subîndemnul, după spusa lui Schleiermacher, că: „Trebuie, în primul rând, să-l înţelegem pe autor aşa cum s-a înţeles el însuşi şi, în al doilea rând să-l înţelegem mai bine decât a făcut-o el însuşi”... Înmirător! Iar asta, vasăzică, prin minunea mirunii ce inversează orizontal fantasmele cuvintelor spre statornicia verticală a Cuvântului, Desăvârşita Fantasmă. Căci, atunci când Roata „cuvintelor”/semne se opreşte, când mintea smintelnică trece cathartic în a-minte, iar intuiţia sapientă numeşte Vidul, atunci poetul atinge starea inefabilului (hiero-nomo-apokalipsia!) şi, revelându-şi Sinea în sfântariul inimii, împlineşte re-Întoarcerea la veşnicia Clipei. Redevine, prin re-naştere androginală, Oglindă!... Demiurgie Deplină!... „Acolo, în Nordul Cel Mistic, în Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic – Luceafărul – Arhanghelul Lucifer „Autenticul” se retrăsese, după Renaşterea Androginului...Iar acum, Tărâmul Hyperionico-Hyperboreic deveni Sfânta întemeiere a Arhanghelului Lucifer (Arhanghelul Luminii Mistice), Un Tărâm al Desăvârşitei Sacralităţi Orfice: Tărâmul Hyperboreei se desăvârşi întru Patria Poeţilor!Şi-i adună pe Aezii Eterni ai Terestro-Galacticului „Aşezământ de Crezământ” (complet opus, structural, funcţional şi spiritual, „Aşezământului cavalcantic”!) - îi strânse, acolo, pe toţi acei audaxieni singuratici, hristoşi simplicissimi, singuratici eroi ai erelor cosmice, ai manvantarelor...”(pag. 300).

   Putem afirma că poesia (nu poezia narcisiacă a profanului!), astfel, hermetizează Ermeticul (Ascunsul!). Ea nu certifică, ci doar aseamănă, intuieşte, numind, analogia cu Fiinţa. Deci, dumireşte din drumuri Calea! Cum logica (minţii) măsoară cărările gândirii tot aşa, dar mereu în alt fel, aedeinitatea aedului vede botezător poesia, o chibzuieşte metaforic, prin iubire.

   Iluzionând înţelesurile, ea înţelege iluzia acestei lumi... Nu întâmplător un model al Marii Poesii este de mult ordonat în Upanishad, ce ar distinge: „ a sta lângă Fiinţă”, a „te asemăna” cu „a fi”, însăşi misticul obiectiv al acestei autentice arte: a hermeneutiza sensul (Sacrul!) prin a-l numi ca similitudine Omului... Principiul poesiei, încredinţat aici de Adrian Botez,este acela că: toarcerea/ înzestrarea cuvintelor trebuie să fie chiar Întoarcere în Cuvânt spre revelaţia „corespondenţei” cu „a fiinţa” a Omului. Mnem-onomia acestei faceri, respectând întâia lege a Alchimiei, poartă la: ceea ce este în semn („cuvinte”) e întocmai cum e în Sens („Cuvânt”), pentru a demonstra minunea aceleiaşi lucrări: Facerea. Ea afirmă în continuare: - Fă asemănare dacă vrei să fii (Fiinţa!), anume, consacrând vei ajunge la Sacruşi neuitând că felul cum faci (detaşarea!)

*Adrian BOTEZ – „Revoluţia” lui Lucio Ferrante sau Cabala Nebunilor – poveste alchimică - Editura Rafet, 2015.

e mai mult decât ceea ce faci (ataşarea, semnătura!). Fericirea poetului este „ a se şti ce este”, când sfârşitul revenit la locul începutului său reuşeşte să „se confunde” cu „a fi”, adică să privească separarea cuvintelor (ea înseşi cauză a Căderii!) dar văzând unicitatea Cuvântului unde inteligibilitatea-i se împleteşte cu înţelegerea cititorului şi unde ca Prim cititor figurează însuşi Dumnezeu. Astfel, poetul distinge Sinea sa aşezată în faţa Frumuseţiica fiind pe acelaşi plan onomaturgic Sinelui Cosmic.Căci , de n-ar face aşa, s-ar îndepărta de Osialitatea Veşniciei... Citez: ...- Tu nu-ţi dai seama că plănuirea universului a stors de înţelepciune absolut toate puterile ierarhiilor cereşti, dar nu şi pe cele ale Creatorului lor!- care, singur, în fiece clipă, creează şi re-creează, mereu, forme tot mai minunate, spirite tot mai înălţate şi extaziate, în faţaFrumosului, a Frumuseţii? De ce nu te închini Frumuseţii? De ce nu te astâmperi în această după-amiază, plină de zumzetul de aur şi dulceaţă, al albinelor văzduhului, de ce nu admiri, închinându-te, stupul şi regina...copacul şi floarea...omul şi steaua...? Nu eşti în stare de nimic, pentru că respingi Frumosul şi Adevărul –adică, înseşi Esenţele Veşniciei!...”(pag.316).

Ce se cuvine să citim în „Cabala Nebunilor” de Adrian Botez e că poesia autentică este o formă golită (vidată) de cuvinte ce ţine de Specia Cuvântului, ea nefiind atributul intelectului, aşadar al minţii, ci o faptă intuitivă a sapientalei inimi din Inimă ce se „aşează” în lucru (în Energie!) şi face apel la tăria Sacrului (tăcerea!). Astfel: „Tu nu înţelegi, voi chiar nu pricepeţi, de atâta amar de vreme, că tare mă doare, mă sfâşie, atâta amânare a iluminării şi întoarcerii, din pricina seminţei de prostie, pe care voi o botezaţi „minte”, şi pe care o folosiţi numai pentru ca să vă puneţi cât mai multe piedici şi crime, în calea voastră spre casă, spre odihna luminii şi Adevăratei voastre Identităţi...?...de ce nu vreţi să înţelegeţi voi că trebuie să vă preţuiţi, cu toată puterea şi adâncimea înţelepciunii (iar nu cu putregăioasa voastră de minte, care tot iscodeşte păgubos, smintitor şi sinucigaş... spre a vă îndemna la depărtare de rost...şi vă sleieşte şi topeşte puterile de zburare înapoi înspre cuib...?)...”. Iată că în poetizare, paradoxal, locul săgeţii este luat de Arcaş (iubirea, metafora divină!), arcul e poetul, iar ţinta e numirea revelată a Sacrului, poesia (onto-omoiosia, similaritatea cu Unul!). Deşi vorbeşte despre Cale, ea aduce în prim plan „Carul Ascuns”, Uimitorul, Criptica Celui Singur... În jurul beznei boabelor de nisip, cuvintele ca atare, în felul devotatei Scoici, poetul secretă inspirat lumina sidefului Cuvântului şi în modul acesta  descoperă în sfântariu-i„omul căutat”, Perla Sinei! ...Până a învăţa că a fi înţelept e a vedea în tine „ce eşti”, simplitatea simplităţii, Sufletul, sineitatea!...

Cartea prezentă a lui Adrian Botez, ca meditaţie despre avatarele stultiţiei, despre apokalipsa nebuniei într-o nuntă gnostică dintre Lebăda Înţeleaptă şi Mirele Nebun, accentuează în principal că de mii de ani  omul se împodobeşte la exterior, însă nu răzbeşte a o face, precum Poetul ori Scoica şi la interior. Astfel, scrie Adrian Botez: „Lebăda (Mireasa Licornului tainic...), deşi simţea că trebuie să înceapă, cât de curând a cânta..., unduia şi plutea într-una, şi nu scăpa, din ciocu-i delicat, de prinţesă a Lumii – Smaragdul...ba, din când în când, părea că ţine, minunat, în ciocul ei de coral curat, două pietre dumnezeieşti, deodată: un Smaragd şi un Safir......Adevărata Poetă a Apelor Lumii se pregăteşte de Cântecul Vrăjit Orfic, celebrul, de-acum, Cântec al Lebedei. ...Lângă ea, nimeni, nicio altă pasăre, nicio vieţuitoare. Pluteşte pe valurile eterului dumnezeesc. Poate că numai lianele cele unduioase, şi ele unduioase, o însoţesc, în plutirea-i... o însoţesc, îngânând-o, din umbra lucrurilor descărnate şi chircite ale Lumii Vechi... poate doar Cristalul şi Amintirea Licornului –Mire îi mai dau putere, să vâslească, lin, printre stelele scăpărătoare, încă... - ...pe sinuozităţile sonore ale Parashabdei Cosmice, Adânc Demiurgice.” ( pag. 281).

...Întrucât îndemnul biblic: - „Creşteţi şi înmulţiţi-vă!” nu presupune a odrăsli în reflexii şi a perpetua umbra, ci a spori în Lumină, prisosind tăcerea adevărată spre Acela...Când toate ard, curg, se vântură şi se pulverizează în suflul palpitaţiei cumpănirii între înţelepciune şi nebunie ce are în pază, deodată, vinul de lumină, cunoscându-se că doar cine controlează această balanţă are şansa mântuirii... E nevoie de clar-viziune şi, cu osebire, de clar-acusmaţie!... Astfel vom confunda mereu pe „ieri” cu „mâine”, oglindirile narcisiace ale suprafeţei valurilor (centrifugitatea) cu profundul Ocean al Oglinzii (centripetitatea), regele mort din inima piramidei cu moartea piramidei din inima regelui...

Această carte îmi evocă „Greierele din colivia de aur” din Roma horaţiană ce era vândut pentru misteriosul său cântec, întrucât ea visează, iată, asupra a ceea ce alegem: vibraţia înţelepciunii Greierelui ori poleiala nebuniei de aur a micului bordei de zăbrele?... Altfel zis, a muri nemurind/mistic sau a muri  în recluziune/corporal, adică într-un „mormânt gol” ori într-un „mormânt plin”, în infinitatea neîncetată sau în limita încetării?... Izvodul este, aşadar, pentru cei ce au îngăduinţa cuminte a lui Iov cât în athanoru-i ea atrage concentraţia că cei sceptici pot înnebuni când dialectica somnului călăuzeşte la risipire, iarmetafizica trezirii către Unul, ştiind că „migdala” înţelepciunii e mereu a lăuntrului în vreme ce „camforul” nebuniei rămâne parfumul de afară. Fără smerenie „a la Iov” nimeni nu le dobândeşte când omeneasca lume, ciudat, e doar o unică monedă: ce este pe avers sapienţă pe revers e stultiţie, gnostie pe-o parte, agnostie pe următoarea, ce-i pe o latură purpurie hlamidă, dincolo e peticărie, iar un singur nod leagă liniştea de nelinişte, mărturisirea de tăgadă, semănatul a-mintei de secerişul minţii smintelnice. Eliberarea din una sau prizoneratul în cealaltă ţine de magia  cunoaşterii, fie, versus, de „cavalcantica” ne-cunoaştere, a identificării cu absolutul sau a negării diaboleinice.

 Să ne limpezim cu faţa spre cele Şapte Silabe/Răsărişuri ale „Cabalei Nebunilor” şi să întrezărim echilibrul între Sapienţă şi Stultiţie sub imboldul: „Cereţi şi se va da, bateţi şi se va deschide!”... Descifrarea zăboveşteîn Ochiul Înţelepciunii, iar gura în iubirea inimii nebune, aici şi acum, unde Adrian Botez ţese o dantelă rară, cu autentice întretăieri şi prelungiri, aunei călătorii imaginare în exotica Ţară a Stultiţiei sub semnul tezei conform căreia e dat să dăinuinuiască în memoria noastră o unitate a tuturor potrivniciilor, o concordie a conotaţiilor savorii spirituale. Această ţară este şi a osebirii cât şi a deosebirii, fiind ea a Trezirii ce recuperează o absenţă din vremea Căderii...În ea un „acolo” este adus „aici”, o falie a lui „a şti” este apropiată într-un izvor al lui „a fi”... În acelaşi grad zidirile inimii şi, într-o prielnică măsură, surpările minţii rămân ca acelaşi fir ce îşi întreabă mereu aceeaşi pânză arhetipală: -„Ubi sunt?”... Altfel zic, în cartea aici deschisă, proeminent şi ascuns Sâmburele îşi interoghează Floarea, dar nu cea de mâine, ci aceea de azi, subliniind graţia similitudinii dintre aurora contemplaţiei sapientale şi crepusculul reflexiei stultiţiei,cât, mereu, aidoma lui Hypnos, în mâna zeului Nebuniei, „făclia gata să cadă” e chiar Înţelepciunea, şi că prin ea, ne-năruielnică, putem nădăjdui a accede la calea realităţii sacre, spre revelarea Unului...

Petru Solonaru, 29 febr. 2016