ÎNCĂPĂŢÂNATUL MEŞTER VIZIONAR ŞI TRANSFIGURATOR: „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ”, de ADRIAN MUNTEANU[1]

...A fost odată un autentic şi mare sonetist - îndrăgostit de lume, de păsări, de Femeie...

...Şi acest îndrăgostit sonetisto-lunar s-a deşteptat, parcă dintr-odată, într-o lume-nelume. Pe care a privit-o cu atenţie îndurerată: unde va fi fiind, oare, acum, lumea-lume, unde vor fi rămas păsările elanului dumnezeiesc, unde se mai poate afla Femeia Celestă?...

„De ce mai scriu sonete azi, când veacuri/De gesturi tandre-au devenit istorii,/Când melosul suavelor prigorii/A fost ucis în silnice atacuri?” (cf. De ce mai scriu sonete azi, p. 121).

...Şi, astfel, a apărut sonetistul volumului nou/”ALES întru nouă mărturie” (de după cele şapte volume ale desfătării tihnite şi senin-armonice...): „Fluturele din fântână – sonete alese” – al şcheio-braşoveanului ADRIAN MUNTEANU (...minunate sonetele închinate, ca prinos de slavă, locului natal – locului născător de Poezie „împătimită”!). Dacă desfătarea a fost dată uitării, în schimb au crescut (întru aceleaşi armonii perfecte, dar, acum, parţial, cernite...), peste Noul Chip de Poet  - mugurii sfinţi ai vizionarismului. „Suferinţa înnobilează”, se ştie şi se spune – dar puţini au curajul lui ADRIAN MUNTEANU: să şi experimenteze acest Adevăr fioros...

...Cumplit şi sublim, în acelaşi timp, este să ai şi curajul de a te confrunta, „faţă către faţă”,  cu întunecările, cu jalnicele tulburări mundane, cu lenevirile întru duhnitorul, înjositorul rău, din mlaştina lumii contemporane, din care părea c-a dispărut Manole (...şi, atunci, firesc, Poetul ia locul „Meşterului Divin”!): „Sonetul meu s-a ridicat pe schele,/A ros din tihna anilor şi-a minţii./Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii,/Tânjind să smulgă lenea din prăsele” (cf. Sonetul meu s-a ridicat pe schele).

Nu a pierdut nimic din vigoare – ci a crescut, urieşesc, întru militantismul heruvic (al Ordinii Interioare!), întru înverşunarea Marelui Orb Vizionar de „înzeciţi îngeri”: „Îndoi întreaga înduminecare./Învăpăiat înfrângeri înmurgesc/Încremenite-nalturi. Înzecesc/Îngeri întorşi întâia împăcare” (cf. Îndoi întreaga înduminecare, p. 120). Repetarea, obsesivă, a slovei iniţiale (şi mediane!) „Î/î” marchează încăpăţânarea, decizia de neîntors a Poetului,  de a nu ceda în faţa urgiei vestejirii eonilor – ci, dimpotrivă, de a-şi situa spiritul în poziţia supremei viziuni de izbândă: slova „Î/î” devine, prin sugestia de „acoperiş” solaro-zenital - armură de ocrotire, pentru esenţele lumii de altădată, viselor şi cugetărilor, „împătimirilor” de altădată, pe care Poetul are de gând să le „care” cu el, într-o altă întruchipare fiinţială – o lume în care, însă, „scrisul” este echivalentul pătimirilor cristice, soteriologice: „Înaripând întregul, încordează//Îmbietor întins împătimit./Îndemnul îmblânzit însângerează/Înduioşat, înscrisul înzidit” (ibidem).

Volumul are opt secţiuni (precedate de o autobiografie, de referinţe critice şi de o Prefaţă a lui Paul Aretzu):

I-Tot alergând de mine, alergând;

II-Bântuie bobul binele bizar;

III-Plonjez în gol şi mă strivesc de glod!;

IV-Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă (Sonetele Braşovului);

V-Îneacă-mă-n sărutul ce ucide!;

VI-Un inorog prin jarul clipei scurmă;

VII-Aprins sonet, urzit în cerul gurii!;

VIII-Tu, fiul meu, să afli că am fost! (...iată că nici Văcăreştilor-Poeţi, urmaşi de Sfânt Martir, nici cvasi-apostatului genial Arghezi - nu le-a fost uitată grija, religioasă, faţă de urmaşii-ucenici întru Înaltă Lucrare!).

...Forma sonetelor este fluctuantă, urmând atât modelul italiano-provensal medioevic (în majoritatea ciclurilor volumului), cât şi modelul voiculescian (în ciclul Plonjez în gol şi mă strivesc de glod!) .

...FLUTURELE este simbolul transfigurării-metamorfozei. În acest sens, FLUTURELE ar dobândi/ar trebui să dobândească valenţe soteriologico-cristice. Dar, în poemul care dă titlul volumului (şi al cărui ultim stih devine titlul ciclului...), FLUTURELE-Poet „alunecă-n fântână” nu spre Revelaţia Paradisiacă ci, dimpotrivă, spre „spaima hâdă” şi spre contaminarea cu „vaier” infernal – plonjând în borboros-ul iadului/”Tălpii Iadului”, „GLODUL” (...formă gregar-infernală, mlaştina în care se întrezăreşte „penia” nadirului divin...), iar nu împlinindu-se întru „poros”-ul, ca mediator paradisiac[2]: „eu fluturele-alunec în fântână/ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul/n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l/ce vaier lung pe-antene se îngână/n-am cal de foc pe care adăpându-l/să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până/şi-ar împietri copita pe o rână/ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul/ce-i până jos ce tihnă necurată/unde e luciul unde-i un năvod/să frâng în el căderea doar o dată/nu tremură nimic sub lânced pod/pe fund nu-i apă nu e nicio pată/plonjez în gol şi mă strivesc de glod”(cf. Fluturele din fântână, p. 129).

FÂNTÂNA ar trebui să înlesnească, precum un culoar mistic, trecerea înspre transcendenţă/Sinea Spirituală. Nu: ea a devenit, în contemporaneitatea vestitoare de Kali Yuga cea Grăbită – „lânced pod”, fără speranţă de evoluţie, întru minunea, apoi, a transgresării spirituale, „marele salt” în seninul celest, re-identificator de Sine Spirituală! Din păcate, Oglinda Fântânii/”Luciu” a dispărut, s-a opacizat total, fiind asimilată Glodului. Mlaştina, da, striveşte Spiritul Aristocratico-Priciar, îl înjoseşte-deformează-„striveşte” (în metafizicul sens blagian!) -  şi abia apoi, după ce-l umileşte-deformează deplin - îl aneantizează deplin!

...Şi Calul de Foc a dispărut şi el...sau ochii celui „strivit”, cu antene cu tot, ochii înmiiţi ai FLUTURELUI care-şi aşteaptă, de obicei, CRISALIDA METAMORFOZEI SUBLIME (conţinută în „năvodul” soteriologic al Mumei Cosmice şi Hristico-Umane!) – sunt orbiţi întru înjosire, umilire-alunecare...revelare nu a luminii purificate şi purificatoare, ci a ...”tihnei necurate”!

...Credinţa scade, în ciuda percepţiei Inorogului...şi, deci, în logică divină, creşte Noaptea, cresc „vălurile” orbirii ne-sfinte, creşte Somnul non-tranzitiv spre paradis, ci amorţilor de conştienţă umano-divină. Voinţa de a-şi alunga „nălucile”-năluciri demonice (care, de-o vreme, au înlocuit Iubirea/Iubita...) scade şi ea, proporţional – şi, fără să mai vrem, deschidem, somnambulic, zăbreaua care duce spre Temniţa Luminii/Luminării...pentru că, da, am devenit, cu toţii, o turmă „goală”/golită de Duh, am devenit, cu toţii, „nevolnici, sterpi şi lacomi”: „ (...) Credinţa-n mine nu mai e plămadă./Ascunde-te de noaptea ce se lasă!” (...)/Mi-am lepădat veşmântul. Gene grele/Te văd vârâbdu-ţi mâna prin zăbrele.../Nevolnic, sterp şi lacom, ţi-am deschis” (cf. Un glas mă strigă, p. 227).

După acceptarea Nălucii-Zăbrea Cosmică (derivare infernală din Scânteia-Femeie! – cf. Scânteia, p. 262) – nu mai urmează, oare, nimic? Cine ştie? Doar cei ce vor veni după noi vor afla mistica taină a dăinuirii sau a refuzului divin de continuitate întru „tihnă necurată” şi întru „strivire de glod”...!

 ...Boala fizică devine înfrângere moral-spirituală. Niciun doctor nu mai poate veni cu folos, pentru cel care, tânjind, dă cu mâna, mereu, numai de durere – niciodată de Focul Sacru...ci, mereu, de agonia jarului! Din păcate, pierderea percepţiei ETERNITĂŢII aduce jalea pipăirii, întru neagră orbire, a CLIPEI (...iar tihna, în mod penibil, devine simbolul morţii satanice, adică a „celei mai dureroase iluzii”...jucată, dezinvolt, pe cenuşa orbirii umane, de către  Marele Iluzionist!) – din care Iubita iese, şi ea, înfrântă funcţional şi spiritual – regresează până la starea de „jar”, pe care degeaba îl mai scurmă Inorogul (devenit, cu adevărat, trist străin de acest pământ – altădată sacru!), pentru că „jarul” nu se mai înalţă, din nou, cu puteri de nou ciclu cosmic, spre Foc, ci „alunecă”, şi el, în „glodul” Fântânii...în „pustiul” şi-n cenuşa tuturor zădărniciilor: „(...)-Nu-ţi face griji, un doctor vine-n urmă/Să poţi curând tihnit să aţipeşti!/Dar eu tânjesc la mâna ta ce curmă//Dureri decinse din pustii caleşti./Un inorog prin jarul clipei scurmă./Arìpile-i se zbat, nepământeşti” (cf. Otravă, p. 263).

...În acest sfârşit de ciclu cosmic, fruntea Poetului ADRIAN MUNTEANU stă sus, precum o aureolă de martir. Poetul îşi asumă totul!

Răzvrătit, precum sublimul Prometeu, precum divinul Hristos – (ne) învaţă să trăiască/să trăim, numai prin „grimasa clipelor de suferinţă” – şi „învăţul” acesta va deveni (...nu se poate să nu fie aşa, pentru că şi PROMETEU, şi „firavul” HRISTOS  - EXISTĂ!  - în ciuda tuturor patibularilor stupizi ai lumii!!!) luptă pentru transfigurarea (...poate chiar ca miracol crisalidic al lumii...) cu TIMPUL ISTORIEI DEGENERATE/CLIPA şi cu PRAFUL DESCOMPUNERII SATANICE: „Izbit de haita timpului, setoasă,/În gândul meu firav mă răzvrătesc/Şi lupt să prind a clipelor grimasă.//Dar e doar praf pe care-n veci păşesc./Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,/Abia acum învăţ ca să trăiesc” (cf. Mă biciuiesc secundele cu ură, p. 42). Ultimul stih din acest sonet echivalează, în valori relative, cu eminescianul, revelatoriu de Absolut: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”...!

Atâta nobleţe, atâta înălţime regal-imperială a simţirii, a Duhului!

În mod sigur, se prefigurează (prin această atitudine Princiar-Poetică) un Nou Ciclu – dar unul CU TOTUL, ESENŢIAL înnoit (faţă de ceea ce percepem noi, acum, în contemporaneitate, întru înjosire îndurerat-infernală!): Ciclul Re-Înfiinţării/Re-Zidirii DEMNITĂŢII COSMICO-UMANE!

...De aceea, am dori, întru spiritul deplinei păstrări a ARMONIEI CELEST-SONETISTICE, să se volatilizeze orişice urmă, „cenuşă” steril-zburătoare, de bizară, cu totul dizarmonică vulgaritate (...pe care n-o justifică, pentru apariţia în Cartea-Byblos, printre bijuteriile golcondice cu care ne-am îmbogăţit nemăsurat, citindu-le cu sufletul! - nici înseşi supliciile Răstignirii!): poemele de la paginile 126, 127, 128...– ...pentru noi, ele nici nu există. Frumosul nu trebuie să însemne „estetizare” – dar dacă Frumosul poate sta în aceleaşi hotare cu Violenţa Demiurgică -  în niciun caz, nu poate convieţui şi cu ...”nestăpânirea plebeiană”. Pentru noi, numai astfel (adică, Armonic cu Sinele Său de Halucinant Zbucium Sacru-Demiurgic!),  pentru pururi va rămâne Superbul Sonetist, Sacrul Sonetist – ADRIAN MUNTEANU.

Este, şi aceasta, o formă de luptă contra preagrăbitei Epoci Finale a Înjosirii Duhului Cosmico-Uman – KALI YUGA...

...Încheiem notele despre dramatico-tragicul volum (mărturisire de credinţă - nu doar estetică!) din faţa noastră (volum TRĂIT de către autor, cu toată durerea fiinţei de carne, DAR ÎN DUH CRISTIC – CU TOATE CELE ŞAPTE LECŢII DE PE CRUCE, de la „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” – şi până la „Eli, Eli, lama sabachtani?”... şi până chiar la „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!” şi „Săvârşitu-s-a!”...adică, „S-a desăvârşit Opera Spiritual-Alchimică a Mântuirii Lumii şi a Omului Re-îndumnezeit!”!) – şi anume, „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ – SONETE ALESE” - citând motto-ul secţiunii a VI-a – Un inorog prin jarul clipei scurmă, despre Stihiile Cutremurătoare, despre Stihiile Sfinte, care creează Autenticul Poesis (de fapt...un autocitat al autorului, care-l defineşte, perfect, pe POET, în genere – şi, la fel de...”necomentabil”, pe sonetistul acestei cărţi!):

„Sonetele acestui capitol adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoliala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Durerea, Credinţa – trăite timp de 10 ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital. Autorul s-a străduit să dea textelor independenţă, dar, deopotrivă, le-a trăit şi alcătuit în continuitatea desfăşurării lor epice. A.M.”

...AMIN!