Elisabeta IOSIF - SUB ZODIA FLUTURELUI, Cronică la volumul ”Când fluturii nasc cioburi”, Autor - Mihaela-Mariana Cazimirovici

    Al doilea volum al Mihaelei-Mariana Cazimirovici este aflat sub zodia fluturelui – poem multicolor, mistuit în lumina focului. Sugerat excelent pe copertă prin grafica autoarei, ca un vitraliu în cioburi de culori, titlul cărţii ””Când fluturii nasc cioburi” şochează, trimiţându-te direct la semnificaţiile acestuia. Încărcat de sensuri şi simboluri volumul este o pledoarie pentru viaţa poetului, uneori asemănătoare fluturelui, condamnat să trăiască ”prin diafragma timpului” semnificând, mai mult ca orice, metamorfoza trecerii lui. Mereu ”în oglinzi ca fluturii” poemele reflectă ipostaza acestuia de rege al florilor aşa cum poetul este legat de ”cerul de hârtie/ până la vârfurile/ aripilor literelor/ de cenuşă/ Icar servil/ am descătuşat/ penele/ izvorului/bându-i/ toate cuvintele (”Scriu” pag. 129). Poetul e obligat să se înalţe prin intermediul actului său creator ”înaltul devine/ fluturele din mine/ cutez să respir/ păstrez veşnicia/ în secunda cuvântului/ pe care nu mai vreau să-l răstignez/ istoria mea/ rămâne (”Infinit” pag. 82). Zburând printre flori, fluturele, el regele, semnifică şi sufletul unui războinic, căzut pe câmpul de luptă, ca în poemul ”Pe loc”: definesc pasul/ în timpul războiului/ nuanţelor oglinzii/ îl readuc la viaţă/ fără reticenţe/ / cu zgomot cadenţat pierd speranţa/ fluturelui/ clipind mereu aceleaşi secunde (pag. 27). Poeta nu pierde speranţa întocmai ca fluturele, ce iese din crisalidă, simbol al metamorfozei, al reînvierii, folosit şi în mitul lui Psyche, care, pe frescele de la Pompei e reprezentată de o fetiţă cu aripi de fluture: ”mi se răscolesc aripile/ zbaterea-şi reia răsuflarea/ agonizând/ prin cenuşile clipelor/ …zbor din nou/ muşcând uşor/ din singurătate/ cu ea te lipesc/ de trecut ( ”ultima lacrimă”, pag. 31).
    Mi se pare semnificativ ceea ce susţinea Jean Chevalier - şi anume că, ”fluturele, în mod obişnuit ”este considerat un simbol al imponderabilităţii şi al instabilităţii, arzându-se la flacăra unei lumânări” asocierea analogică a flăcării şi a fluturelui făcându-se din cauza culorilor şi a bătăilor de aripi, simbol constant al sufletului mistuit de iubire asemenea fluturelui, care-şi pârleşte aripile la flacăra în jurul căreia zboară. Întocmai ca el şi poetul, atras de lumina cuvântului are curajul schimbării, purificării prin foc: focul mi-a restituit/ ce pierdusem pe străzi/ a oprit apa/ frivolităţii timpului/ scrumul rămas/ în cea care a trecut prin mine/ nu mă mai veghează/ vorbesc/ pe limba/ briliantului schimbării (”Curaj”, pag. 26) ca şi în ”Timpul iubirii”: te chem din nou/ jocul se-nfiorează/ la nebunia focului/ tihnit/ în care m-am cuibărit/ nimic nu mai seamănă cu ieri (pag. 30).
    Uneori, mâna este un substituit al fluturelui, mâna un semn al numărului cinci, numărul Centrului lumii, alunecând simbolul către imagine, ca în poemul ”Fotografie”: mâna mi-a rămas/ agăţată/ în locul acela/ de alungare a simţurilor (pag. 37) sau ca în ”Poem cu sufletul din cioburi”: când/ mâinile nu/ se/ ating/ lumea mea/ îşi/ împarte/ zidul/ cu/ lumea ta (pag. 135) sau ca în poezia ”Aş şti”: cu două aripi/ care te ţin de mâini/ te ajuţi de gheare/ fără să-ţi spui pe nume/ nu vorbeşti/ decât cu glas de pasăre/ eşti acasă (pag. 62).
    Titlul cărţii este sintetizat într-un catren metaforă ”Motto” :când fluturii nasc cioburi/ crisalida oglinzii/ se sparge-n mii de aripi/ dincolo de zbor (pag. 9).
”Dincolo de zbor” se află poetul, cu iubirile neîmplinite, cu tristeţea versului dar fără remuşcări, cu armonia visată în lumea cuvântului şi propulsată în nesfârşitele contradicţii ale timpului, ca în poemul ”un soi de blazare: ironizând/ fără remuşcări/ crepusculul/ îl cedez/ mâinii-metrite/ a destinului (pag.111). Gândurile devin cocori uitaţi, ca în poezia ” Gata de zbor”: roadele spun că vin iar/ vibraţiile/ punctează printre aştri/ paşi de cocori/ uitaţi lângă sprânceana mea/ stângă(pag.17). Dar poeta Mihaela-Mariana Cazimirovici respiră prin poemele sale, transmite speranţa unui ”Alt început”: primăvara/ mea/ e-n veşnicia/ clipei/ vorbind mereu/ despre-nverzirea/ pregătită/ pentru/ o nouă planetă (pag. 139). Fiecare poem este o metaforă, în care iubirea se află într-un zbor continuu, trist sau optimist iar chintesenţa acesteia o găsim în poemul ”Vorbă” (pag. 71): de la începutul lumii/ şerpuieşte o vină/ crescută într-o coastă umană/ trăieşte/într-o iubire/ de femeie.

26 septembrie, 2015