ELOGIUL CONTROVERSEI: VOLUMUL „LUCA PIŢU – CAP LIMPEDE LA DEVĂLMĂŞIILE CETĂŢII”[1]

Criticul şi filosoful tecucean IONEL NECULA („acoperit”, de zeci de ani, cu o operă solidă!) a dat tiparului un nou volum, care poate suscita controverse, prin modul de abordare a unei personalităţi controversate a culturii moldo-româneşti de limită, trăitoare şi făptuitoare, în vremuri (la rândul lor) controversate: LUCA PIŢU (14 ianuarie 1947 -14 iunie 2015-)[2]. „Aşa, ca de la cioranian la cioranian” – ar putea zice careva, neiniţiat în legătura specială, dintre autor şi obiectul cărţii sale.
Şi, totuşi, IONEL NECULA  realizează, astfel (din câte ştim), o primă schiţă monografică a vieţii şi operei fostului şi regretatului universitar şi revoltat de profesie – LUCA PIŢU (care numai „cap limpede la devălmăşiile cetăţii” n-a fost, fie vorba între noi...). Chiar dacă legătura spirirituală dintre cei doi (autor şi... „obiect monografic”) a existat, mai curând, la nivel de autografe şi de e-mail-uri, cartea dovedeşte că şi de ar fi fost o intensă legătură „faţă către faţă, Duh către Duh”, tot nu ar fi putut rezulta o lucrare mai reverenţioasă şi mai nostalgic-prietenească, între doi îndrăgostiţi de histrionismul filosofic cioranian.
Volumul (127 de pagini) este împărţit în 13 capitole (ultimul fiind intitulat, cu autentică pioşenie: Necrolog Luca Piţu) – precedate de o Prefaţă şi urmate de o Addenda - Addenda conţinând câteva scrisori ale doamnei MAGDA URSACHE, către LUCA PIŢU (scrisori în care se face, implicit, şi elogiul unui alt universitar, de data aceasta, a unui autentic, riguros şi important cărturar, PETRU URSACHE - socotit a fi fost „un Hesiod român”):
1-Amintiri dintr-un timp fără întoarcere;
2-Luca Piţu sub teroarea unei istorii ticăloşite;
3-Navetist între Iaşi şi Focşani;
4-Luca Piţu sau colocvialitatea gândului metafizic;
5-Luca Piţu şi temele sale deocheate;
6-Luca Piţu într-o partitură de subiecte rebarbative;
7-Cioran într-un exerciţiu de cioranizare târziu;
8-Luca Piţu în primeneli temeiniceşti;
9-Pehlivanul iaşiot Luca Piţu;
10-Luca Piţu într-un discurs incomod;
11-Luca Piţu – cronicar al grupului de la Iaşi;
12-Luca Piţu – un cioranofil decompozit;
13-Necrolog Luca Piţu.
Cel pe care, aproape la fiecare pagină, IONEL NECULA îl numeşte „Magistru” (când nu-i spune „polihistor”...) nu este, pentru subsemnatul, un personaj total livresc: i-am urmărit histrionismul juvenil, pe când urma liceul, la Gura Humorului – apoi, l-am urmărit în demersurile sale (neîncununate, totdeauna, de succes!), de a desfăşura o muncă decentă (cât de cât...), ca asistent, la Universitatea „Al. I. Cuza”-Iaşi.
Deci, subsemnatul nu poate accepta vocabula „piţuliană”, preluată, cu voluptate, şi de autorul cărţii: „universitatea IAŞIOTĂ” (p. 59 şi următoarele  - cuvântul în cauză trimiţându-şi rezonanţele, chipurile, în zona semantică a mafiotismului/”MAFIOTĂ”...), câtă vreme (cel puţin în perioada 1974-1978!), universitatea cu pricina avea parte, în general, de profesori de excepţie şi de o rigurozitate morală fără cusururi majore. Şi nu ai dreptul moral (fie şi prin Addenda!) de a accepta sintagma „emanatul de loviluţie”, pentru un eminent specialist în stilistică, poetică şi hermeneutică, precum România nu a mai avut şi nu are nici la ora actuală: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA (p. 93). În plus, opinia noastră despre aşa-numitul „grup de la Iaşi”, chipurile „grup de rezistenţă politică anticomunistă”, nu este nici pe de parte atât de reverenţioasă, precum cea a autorului cărţii...Autentica rezistenţă ieşeană s-a făcut nu prin „scandalagii de serviciu”, ci prin cultură şi muncă spirituală încrâncenată. Sus-numitul eminent profesor şi autentic moralist, DUMITRU IRIMIA, atunci când, în 1977, l-am întrebat (în particular) ce rost avea să mai muncim pe brânci (eram membru al Cercului de poetică şi stilistică, al cărui luminat „spiritus rector” era însuşi domnul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA), în climatul (sufocant şi tot mai indiferent la autenticitatea valorii autentice), al perioadei „coreene” a României, mi-a răspuns: „Pentru ca atunci când vremurile se vor schimba, România să aibă parte de autentici specialişti, iar nu de amatori şi cârpaci!”...
 
„Cabalele universitare”, despre care face vorbire autorul cărţii (prin vocea, de dincolo de mormânt, a „obiectului monografiat” – LUCA PIŢU), vor fi existat – dar nu ele au caracterizat, organic, universitatea ieşeană antedecembristă. Mai curând azi, în postdecembrism, ar fi valabile afirmaţiile autorului despre... „atunci”. Da, despre degradarea climatului universitar şi cultural românesc postdecembrist, în general, s-ar putea scrie sute de monografii şi teribil de docte analize...fără nădăjduire, însă, într-o finalitate, ori eficienţă concretă.
 
IONEL NECULA zăboveşte, cu nostalgie şi dragoste, asupra „Autografelor Magistrului din Cajvana” – multe dintre ele dovedind erudiţie. Dar noi nu suntem deloc convinşi că nişte jocuri de cuvinte (preţioase, pretenţioase – alteori doar burleşti şi...fără de [aproape] nicio virgulă legitimă!), precum: „Domnului Ionel Necula cu miulţămire pentru cartea Domniei Sale şi invitaţie la pagina 66 a capdopului prezent, unde ne dăm şi noi, cu modeste mijloace, la acelaşi subiect pyrrhonian”, sau: „Domnului Ionel Necula îi paraşutez în ograda tecuceană exemplarul făgăduit, dar agrementat cu o surpriză pe coperta a patra urându-i în acelaşi timp o intrare triumphică la doctorare. Focşangeles, 21 iunie 1999” etc. – ar reprezenta mostre ale „neaoşismului moldovenesc” al regretatului LUCA PIŢU. Singura carte (dintre cele citite de noi) a „Magistrului din Cajvana”, care conţine veritabile mostre de „neaoşism moldovenesc” - este Lexiconul figurilor căjvănare (fireşte, nelipsind nici dintr-însa, uneori, frivolitatea unor jocuri de cuvinte gratuite -  ...aşa, „de amorul artei”...unele inspirate, altele de-a dreptul „expirate”).
Analiza făcută de IONEL NECULA asupra vremurilor noi, postdecembriste, apucate de „pauvre Luca”, este mult mai  convingătoare – şi empathizarea autorului cu opiniile „piţuliene” mult mai vie: „Ce să lămurească paradoxul din aiureala pieţei liber-schimbiste, din faptul că <<un ginere monarhicesc>> figurează pe lista foştilor colaboratori ai securităţii, din autodenunţarea ipocrită a unui lider ţărănist, că a fost şi el turnător al Securităţii, numai pentru a beneficia de voturile <<adevăraţilor turnători>>, al căror număr masiv conta mult în balanţa şanselor electorale?” – cf. p. 42.
Cât despre erijarea lui LUCA PIŢU în „persecutatul number one”(să fi acceptat a fi măcar...     ”number two”!) al Securităţii, spune destule fraza lui IONEL NECULA: „În anul 1972 a participat [n.n.: LUCA PIŢU] la cursurile de vară de la Dijon (Franţa)”...ca să nu mai amintim şi de „excursiile” sale pe la Strasbourg!
Autenticii „primejdioşi” anticomunişti nu aveau dreptul să treacă nici Dunărea, la Ruse, într-o ţară „pretenă şi frăţească”...!
Exagerările unor personaje, precum domnul Şerban Foarţă: „Luca Piţu pentru noi/Este Paul Goma doi” -  apar cel puţin...forţate.
Dincolo de “cabalele universitare” şi “potlogăremele academice”, precum şi dincolo de “persecuţiile şi prigoanele securistice” (“raportate” de LUCA PIŢU şi preluate, uneori, cu naivitate inocentă adorabilă, de către autorul monografiei despre LUCA PIŢU…), cartea lui IONEL NECULA interesează prin judecăţile de valoare asupra operei scrise (de autentică valoare) a “căjvăneanului cioranian”: “Toate cărţile lui LUCA PIŢU mustesc de <<gândime>> cioraniene, de idei şi depoziţii în spiritual lui Cioran. Dar dincolo de tonul mustrător şi rechizitorial imprimat scrierilor sale, rămâne starea de spirit, disconfortul subiectiv din care se legitimează maniera oţioasă şi nevralgică în care îşi burduşeşte isprăvile sale decompozite, stilul gongoric şi baroc – cel mai potrivit pentru a da seama de răul acestei lumi şi de patologiile acestui veac” – cf. pp. 84-85.
Da, se poate scrie, şi chiar extrem de fertil, despre scrierile autentice şi autentic-meditative (există şi dintr-acestea!) ale lui LUCA PIŢU - cel care descoperă, cu amărăciune, că nici Occidentul nu-i mai breaz decât Orientul (actual), în materie de cultură: “Şi aici [n.n.: în Occident] bulevardele sunt infestate cu excremente canine, intelectualitaea rafinată este fixată în miracolul revoluţiei bolşevice înfăptuită de Lenin, iar lumea este încurajată într-un consum exacerbat (…).  Multe fătuci se înscriau la universităţile strasbourgheze doar pentru a beneficia de carduri şi de permise, de accesul în asociaţii, de reduceri la cinematografe, la muzee sau pe mijloacele de transport, ca şi de unele alocaţii, când nu veneau direct pentru combinaţii maritale” – cf. p. 64).
IONEL NECULA reuşeşte, cu intuiţie sănătoasă şi cu măiestrie deplină, să articuleze şi formuleze o viziune generală, asupra gândirii şi asupra specificului stilului “piţulian”: “Dacă am înţeles bine, modernitatea discursului piţulian se resoarbe din două perechi de categorii estetice (pleonasmul şi oximoronul, tautologia şi paradoxul), la fel cum raţiunea suficientă a lui Schopenhauer se revendică dintr-o împătrită rădăcină. Ar fi şi chiar este  logica discursului său eseistic, ansamblul de reactivi care-i nervurizează ţesutul problematic şi reflecţia amară asupra strâmbătăţilor acestei lumi. Este, bag seama, un cadru epistemologic fertil şi cu neîndoielnice virtuţi procesatoare” – cf. p. 48.
La fel, preţioase sunt informaţiile (câte sunt…) despre înregistrarea făcută de către cuplul LUCA PIŢU-SORIN ANTOHI, la întâlnirea cu EMIL CIORAN, la Paris, în noiembrie 1990: ”Cioran, înaintea tuturor, înţelesese că toată aiureala de la noi îi confirmă paradigma despre neamul valah, despre golurile psihologice şi istorice care-au marcat devenirea în timp şi lume (…) . Venind vorba de specificul românesc, Cioran se arată consternat că multe lucruri care încep bine, la noi, ajung să sfârşească rău, chiar neaşteptat de rău” – cf. pp. 51-52.
…Acum, în finalul discursului/excursului nostru, despre cartea lui IONEL NECULA, ne mirăm, derutaţi: oare de ce există (în textul cărţii) atâta neglijenţă (mai ales în primele pagini!), la nivelul multor construcţii verbale? Oare să punem vina, integral şi exclusiv, pe editor? Noi nu prea credem asta…şi, de asemenea, oricâtă grabă trebuie să manifeste bietul scriitor pauper, când capătă, “din cerurile” bogătaşilor vremii actuale, o amărâtă de sponsorizare: “prea cumulase [n.n.: cei ajunşi la putere, în postcomunism] destule insanităţi (…) prea se arătase devotaţi” (p. 6), “mulţi dintre actanţii noii scene politice cumulase” (p. 7) etc. etc. etc.
…Oricum, avem în faţă o CARTE-PREMIERĂ: schiţa de “Monografie LUCA PIŢU”.
S-o salutăm, cu respectul cuvenit -  şi să aşteptăm controversele ideatice ale specialiştilor în “cioranistica piţuliană”, faţă de această evocare realizată de IONEL NECULA (evocare, ca  adevărat…”ELOGIU CONTROVERSEI” - uneori vie, de multe ori excesiv livrescă) – adică, ale specialiştilor în opera unui atât de controversat, iritant şi iritabil om şi scriitor (deci, nu desăvârşit filosof…!) , cum a fost LUCA PIŢU, în timpul vieţii sale zbuciumate, complexate şi frustrate…
Dumnezeu să-l ierte!
                                                                                           prof. dr. Adrian Botez

 
[1] -Ionel Necula , Luca Piţu – cap limpede la devălmăşiile cetăţii, Editura Rafet, 2015.
[2] -Luca Piţu (n. 14 ianuarie 1947, Cajvana, Suceava – 14 iunie 2015, Focşani) Eseist, publicist şi profesor. A semnat şi sub pseudonimul Magistrul din Cajvana. Fiul lui Vasile Piţu şi al Magdalinei Şoldan, ambii agricultori. După studiile liceale, a absolvit în 1970 Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Debutează publicistic în 1975 în revista studenţească „Dialog”, cu eseul Cheia hermeneutică. Debutul editorial are loc cu un eseu scris în limba franceză despre povestirile lui Ion Creangă, Le chasseur des corbeaux, publicat în 1986 în Franţa, la Editura “À l’Écart” (Muizon). În ţară, debutul editorial se produce în 1991, cu volumul de eseuri Naveta esenţială, publicat la Editura Moldova. Colaborează cu poezie, eseuri, articole teoretice şi de opinie la revistele: „Dialog”, „Opinia studenţească”, „Echinox”, „Caiete critice”, „Cahiers roumains d’études littéraires”, „Vatra”, „Familia”, „Calende”, „România literară”, „Transilvania”, „Convorbiri literare”, „Timpul”, „Orizont”, „Viaţa Românească”, „Luceafărul”, „Contrapunct” ş.a., la cotidianul „Monitorul de Iaşi” şi la revista „Les Cahiers des Amis de Pierre Louÿs”. În 1991, Uniunea Scriitorilor din România îi decemează premiul de eseistică pentru volumul Naveta esenţială, pe care premiu, însă, autorul îl refuză. Este deţinătorul premiilor pentru eseu acordate de fundaţia „Poesis” (1995) şi de revista „Convorbiri literare” (1996). În 1990 a călătorit ca turist în Pakistan şi în India. În perioada 1992-1994 a fost lector de limba română la universitatea Nancy I. Profesor de teoria traducerii şi logica discursului ficţional la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, Catedra de Limba şi literatura franceză.

Sursa: Adrian Botez, decembrie 2015