- Lerman venise pe lume
pe 14 aprilie 2047, în Snowdon, oraş în nordul Vechii Federaţii, exact
lângă banchiză. După spusele mamei, fusese un nou născut foarte bine făcut,
greu ca un pietroi de pe fundul râului Tiva. De la tatăl său moştenise
ochii albaştri şi părul blond, spunându-i-se Lerr - micul prinţ al zăpezii.
I se cântau cântece din legendele nordice, iar când crescu mai mare,
bunicul îi povestise cum veniseră zânele nordului din alte colţuri ale
universului pentru a îi prezice viitorul. Aşadar, urma să facă o călătorie
îndepărtată şi, la un moment de răscruce, dragostea era singura care îi
putea salva viaţa. Atunci nu credea mare lucru din toate cuvintele pe care
le inventase bunicul său de dragul poveştii, dar după întâlnirea cu
edenienii era din ce în ce mai uimit de bizara coincidenţă.
Lerman păstra o amintire de neuitat despre casa în care se născuse. Situată pe un mal mai abrupt al râului Tiva, mai largă la bază şi mai restrânsă pe măsură ce câştiga în înălţime, casa din piatră albă şi cărămidă roşie semăna mai degrabă cu un castel din legendele nordului. Lui Lerman îi plăceau foarte mult poveştile despre Erik, prinţul curajos al laponilor care traversase oceanul şi se luptase cu urşii polari trimişi de zâne să-l oprească din drumul spre castelul lor. După ce trecuse de toate obstacolele, Erik o întâlni pe Areea, cea mai frumoasă dintre zâne, de care se îndrăgosti instantaneu. Pe urmă au domnit împreună peste întinderile zăpezilor veşnice, în castelul Snowdon. Din această legendă se spunea că provine şi numele oraşului, iar lui Lerman îi plăcea să creadă că zidurile între care locuiau erau întocmai ale faimosului castel.
Exceptând ororile pandemiei, anii tinereţii petrecuţi la Snowdon au fost cele mai fericite momente din viaţa lui Lerman. Vara, când se dezgheţau apele râului Tiva, se ducea cu vărul Harris la casa bunicilor de pe celălalt mal, acolo unde apele erau mai puţin adânci şi mai calde. Pescuiau deseori cu mâinile printre pietre şi prin scobiturile făcute sub malul apei. Uneori, pe înserate, se dezbrăcau de toate hainele şi se scăldau. Din spatele tufişurilor, Ann şi Alexis Thompson, fetele vecinilor, îşi dădeau coate şi chicoteau. Vara petreceau foarte mult timp în preajma râului, iar când venea iarna, cel mai lung anotimp, se bucurau de sărbătorile zăpezii: patinau, schiau şi mergeau cu toţii în Orăşelul copiilor pentru a îşi expune propriile sculpturi în gheaţă. - Când era la şcoală,
lui Lerman îi plăceau cel mai mult competiţiile sportive între clase.
Educaţia pe care i-o dăduse tatăl său îl ajutase să fie printre cei mai
buni. Florian era dominant, dar generos. Îi devenise model de mic şi spera
că îi va călca pe urme când va ajunge adult. Tot de la el învăţase să se
apere de băieţii mai mari, protejându-l totodată şi pe vărul Harris. Ştia
tot felul de trucuri, dar dacă ceilalţi erau numeroşi, fuga era cea mai
sigură; încă un motiv care i-a ajutat să ajungă atleţi desăvârşiţi…
Helen şi Florian îi asiguraseră o educaţie sănătoasă. În comparaţie cu copiii altor familii, care aveau ultimele noutăţi în materie de computere, console şi ochelari holografici, Lerman iubea natura, practica sportul, iar acasă citea poveştile bunicului său. Tocmai datorită preocupărilor sale ajunsese matur înainte de vârsta firească, ceea ce l-a ajutat în momentul în care virusul Frazier începuse să facă ravagii.
La cei patruzeci şi doi de ani ai săi, Lerman avea o experienţă mare de viaţă. Ochii albaştri şi pletele blonde mai păstrau ceva din inocenţa copilăriei. Nici pandemia, nici exilul pe o planetă lipsită de zăpezile nordului nu-i furaseră această trăsătură. Tocmai de aceea Suara îl iubea aşa de mult, în adâncul sufletului asemănându-se ca două picături de apă. Lerman, Suara şi Namur formau o adevărată familie. Dar ştiau că nu se putea bucura de pace decât pentru foarte puţin timp. Acum trebuiau să profite la maxim de faptul că Anuk şi armata lenuriană se ocupau de controlul şi colonizarea planetelor din sistemul Nagur. - *
- Îşi revedea locurile
de joacă, ascunzătorile, colecţia de poze cu animale. Îşi petrecuse o mare
parte din copilărie la bunici, împreună cu vărul său, Harris. Stăteau
acolo în fiecare vacanţă, ascultând poveşti înfiorătoare despre monştri şi
piraţi intergalactici. Bunicul John fusese scriitor şi desenator. Aşa
supravieţuise într-o civilizaţie în care tehnologia oferea copiilor
posibilitatea de a se conecta la lumi virtuale inimaginabile. Însă unii
părinţi, mai ales cei care trecuseră prin revoluţia informaţională, erau
împotriva consolelor şi ochelarilor holografici. Nu voiau să aibă copii
dependenţi de virtual, ci să le stimuleze capacitatea intelectuală după
metodele vechi învăţate la şcoală. Literatura, sportul şi muzica erau
activităţi obligatorii, iar religia avea din ce în ce mai mare importanţă.
Bunica Emily era o femeie extraordinară, extrem de sensibilă, activităţile
casnice şi mersul la biserica find principalele ei preocupări. Povestea
adeseori despre întâmplări în care îngerii şi Dumnezeu se arătau oamenilor…
Din păcate, virusul Frazier a făcut din ea prima victimă a familiei.
Bunicul John a mai trăit câteva săptămâni. S-a luptat cu înverşunare până
la capăt, fiind pe deplin conştient. Ultimele sale desene înfăţişau
moartea, pregătită să-i curme viaţa. Repeta întruna că oriunde încerci să
fugi, moartea te aşteaptă deja acolo. Nu a putut uita acele cuvinte. La
scurt timp după decesul bunicilor, a fost rândul părinţilor săi. Erau
amândoi în spital, pat lângă pat, ţinându-şi mâinile strânse. Helen
lucrase toată viaţa într-un orfelinat. Avea sufletul cald şi nobil, fiind
gata să ajute pe oricine se afla în dificultate. În fiecare săptămână se
ducea cu bunica Emily la biserică şi strângea fonduri pentru săraci şi
orfani. Florian fusese sportiv de performanţă însă fără mari rezultate,
acceptarea anabolizanţilor ducând la apariţia unor mutanţi care băteau
recorduri după recorduri.
Cu toţi darinii pe care-i moştenise, alesese călătoria spre Nede, singura planetă care accepta supravieţuitorii de pe urma pandemiei. Voia să plece cât mai departe şi să uite toate acele nenorociri…
Sursa imagine: DeviantArt, blue eyes, by kirstie1974