-
Adrian Erbiceanu - Sonete
-
-
-
Floarea nopţii
Descinse, pe drumul nescris al dorinţii,
Vântoasele-şi flutură vălul secret,
Pe urmele arse de dor şi regret,
Să prindă în mreje tăpşanele minţii.
Cu áripe albe - fantastic balet -
Jucându-şi pe piepturi, în salbe, arginţii,
Îşi lasă ofranda, abil, pentru Sfinţii
Ce sprijină bolta-nstelată. Complet!
Iar floarea ce-aprinde foc viu în artere,
Pe patul de ierburi, e tot ce-mi asum
Ca unic refugiu prin vaier şi fum.
Pe calea atâtor nescrise mistere,
Cuprinşi de răcoare, scăldaţi în tăcere,
Ne-nlănţuie sufletul nopţii. Acum!
Dar toate râurile
Păstrez, adânc în mine, o trăire,
Un basm ce începea cu - „A fost odată,
Pe ţărmuri de nespusă fericire,
Un împărat şi-o prea-frumoasă fată…”
Ce vrăji se împleteau, ce plăsmuire
Mă îndemna s-o cred adevărată,
Când în privirea ei citeam Pieire -
Un Început şi un Sfârşit deodată ?!...
Mai fulgeră, sub timp, o Întrebare,
- Pe care mintea cearcă s-o reţină -
Încarcerată-adânc în sanctuare
De întuneric, căutând lumină…
Dar toate râurile curg spre mare,
Şi Marea nu e niciodată plină!
Gând mocnit
Se scurge apa chioară din ciubere...
De unde vin şi încotro mă duc,
De nu găsesc Cuvântul să-l traduc
Şi-apoi să-l scot luminii, la vedere.
Închis în mine, strâns de-un dor năuc,
- Ce-şi vântură întreaga lui putere
Să lumineze vechile unghere, -
E semn că n-am pe unde s-o apuc.
Ce forţe mă strunesc, şi-a câta oară -
Ca umbra prelungită peste vreme,
Gândul mocnit se zbate să te cheme?...
Dar te-am visat, pe drumul lung de seară,
Plutind pe-o unduire singulară,
Şi-am ştiut că nu mai am de ce mă teme.
Pe unde-o fi
(Variantă)
Sub mlădierea unui vânt noptatic
Umbra mi-o cerc cum cearcă rădăcina
Să-şi reclădească trupul ei din tina
Sortit-ai fi tovarăş singuratic.
Mă urmarea când şi-a pierdut stamina
Cu-n tremur de sindrom exantematic
Ce-atinge ritmic punctul ei climactic
De câte ori o-mbrăţişa lumina.
Pe unde-o fi acuma rătăcită ?
Întreb pe Nimeni şi pe Fiecare
În noaptea de-alergare ostenită...
Ca preambul pe-o ultimă suflare
Uitarea însăşi lunecă-n uitare
Trăgându-mă pe mine în ispită.
Cumpănire
"Priveşte, cât mai sus, la Carul Mare
- Mă-nvăluia, din stânga, o simţire -
Să-ţi regăseşti uitata ta iubire,
Descindere din vechile amnare."
"Nu te supune, cu nesocotire,
Unor cuvinte fără-nvelitoare;
Lumina e în dragoste... şi-n Soare!" -
Din dreapta, mă strunea o nălucire...
Ca vrejul, răsucit din stânga-n dreapta,
- Crezând că pân' aici mi-a fost norocul -
Îmi cântăream, neîntinată, fapta!
Şi tocmai când voiam să mântui jocul,
Din umbre m-a cuprins, în tremur, şoapta:
"Ia, să-ţi ghicească, baba, cu ghiocul!"...
Ambiguitate
Polarizat de gânduri ancestrale
Visam s-ajung pe-o stea, sau poate două,
Pe când n-aveam nici doruri, nici parale,
Şi nici cămeşa de pe mine nouă.
Paradoxal, de-i soare vrei să plouă !
Aşa speram sau mă credeam pe cale
Când încercam să vi le vântur vouă,
Amalgamări de vise siderale...
Dar tot ce am visat e o minciună !
Că vine-o vreme când le ai pe toate
Dar nu mai ştii de sora şi de frate !
O Vreme tot cu Vreme se-mpreună
Când cade peste noi inoportună...
Un vis pierdut în ambiguitate.
Sursa:
Adrian Erbiceanu, 14 octombrie 2015