« Revista ASLRQ

 

 

Din istoria Teatrului „George Ciprian”

Tot despre „Scrisorile” marelui dramaturg

    

    Înainte de a face noi referiri la scrisorile dramaturgului către Dumitru Trancă, şeful Centralei Editoriale, se cuvine să fac o precizare, care, într-o posibilă istoria a teatrului buzoian, ar putea avea importanţa sa. După inaugurarea teatrului, l-am întrebat pe Paul Ioachim, de ce, când a dat denumirea instituţiei, nu a respectat numele real, din acte, al dramaturgului: Gheorghe (nu George) Ciprian. Mi-a răspuns sec că decizia nu a luat-o singur, ci împreună cu criticul Valentin Silvestru, convinși amândoi că ””George sună mai frumos”. În fine, în prima scrisoare, din cele 19 publicate de Marcela Chiriţă, în 1996, datată 15 iunie 1963, dramaturgul nu risipeşte prea multe cuvinte, eficientizând textul la maxim posibil: „Tovarăşi Trancă, Vă alătur trei piese de teatru: Un lup mâncat de oaie, Ioachim fiul poporului, şi Capul de Răţoi. Un lup mâncat de oaie este o lucrare comunistă, din care vă reproduc, din scena finală, următoarele”. Urmează câteva replici ale personajelor „Jeannot” şi „Procurorul”, bine alese, în ton cu „lupta de clasă” a vremii, deşi, printre cuvinte, se simte cum George Ciprian, într-o replică a lui „Jeannot”,  ia peste picior orânduirea: „Omul care o viaţă luase de la toţi, dădea acum la toţi. Se poate spectacol mai evocator, mai instructiv şi mai moral? Şi măreţia acestei privelişti de apocalips, vreţi s-o măsuraţi dumneavoastră cu metrul berc al legei? Se îmbogăţise din munca altora şi nu prinsese nimeni un pai din râtul mistreţului…”. Referindu-se la cea de a doua piesă, „Ioachim fiul poporului”, ca şi în primul caz, Ciprian nu ezită să afirme că „este o pledoarie pentru pace – deci comunistă prin definiţie”. E greu de crezut că „Tovarăşul Trancă” nu simţea ironia din aceste scrisori epocale. Când, în prezentarea propriilor sale comedii, ajunge şi la „Capul de Răţoi”, George Ciprian devine mai nuanţat: „Capul de Răţoi, este cea mai bună a mea lucrare de teatru – şi arată cât de goale au fost guvernările noastre huliganice din trecut, reprezentate prin miniştri de talia bătrânului domn Dacian. Am tăiat câteva scene din această piesă, care nu-şi avea rostul să figureze în lucrare. Vi le ofer ca pe un aperitiv răcoritor şi aromat. Cu deosebită consideraţie, George Ciprian”. Multă vreme am fost convins că cel mai important dramaturg de origine buzoiană ar fi Ion Băieşu, fiind chiar contrariat de ce primul teatru profesionist buzoian nu-i poartă numele. Paul Ioachim nu mi-a putut explica, sau nu a vrut să-şi piardă vremea cu mine, el ştiind bine, sunt convins, diferenţa semnificativă dintre cei doi. Închei trimiterile la prima scrisoare cu un debordant „post scriptum” al autorului: „De îndată ce voi prinde cronica dramatică asupra Capului de Răţoi , de la Radu Beligan, sau de aiurea, vă voi trimite. Aveţi să vă minunaţi de ce se spune în ea. Şi cu asta se sfârşeşte opera mea comunistă. Poate că, publicându-le, veţi face un serviciu util tuturor iubitorilor de frumos şi de adevăr. Cip.”. Închipuiţi-vă, artizanul absurdului, anunţă, cu un histrionism nuclear: „Şi cu asta se sfârşeşte opera mea comunistă”. Atunci, în 1963, anul asasinării preşedintelui american J.F. Kennedy, dramaturgul nostru îţi permitea luxul de a lua peste picior sistemul comunist, prin astfel de atitudini de persuasiune formală,departe de vreun compromis real. În fond, George Ciprian era marele dramaturg care, alături de genialul Caragiale, în 1937, era jucat cu succes la Paris, cu piesa „Omul cu mârţoaga” !

                                                                                                                                         

Marin Ifrim