« Revista ASLRQ

NOUL “COCON” MESIANIC ŞI ALCHIMISTUL-POET: “NOUS”[1], de LIVIU IOAN STOICIU

Poezia lui LIS (“Floarea Crinului Regal-Bourbonic”! – deci, se prezumă şi oarece Iniţiere, conştientă au ba, în Arta Regală/ALCHIMIA!) este în atenţia subsemnatului încă dinainte de 1989, iar după 1989, prin generozitatea autorului (care mi-a dăruit cam toate volumele sale editate), am putut urmări, fără lacune, eclipse, ori opinteli prea mari - întreaga sa creaţie poetică. Nu şi pe cea în proză.

În recenzia subsemnatului, la volumul lui LIS, Substanţe interzise, afirmam, acum câţiva ani:

“După Poemul animal (Călăuza, 2000), pe care l-am considerat, în mod constant, volumul de cotitură al lui LIVIU IOAN STOICIU – volum în care, pentru prima oară, se produce ruptura,  fermă şi definitivă, de orice formă de postmodernism sau de personalism implicit - poetul adjudean îşi încearcă, cu scepticism şi luare-aminte, căile de evoluţie ulterioară. Volumele La plecare ( Editura Vinea, 2003), pam-param-pam (Editura Muzeul Literaturii Române, 2006), sau Pe prag/Vale-Deal (Editura Cartea Românească, 2010) pot fi înscrise, fără mari dificultăţi de clasificare, în neomodernismul metafizic (în care  locul „trecutului exemplar” istorico-terestru este luat de copilărie, ca stare de exemplaritate, tânjind după originaritate) –, ba chiar anunţă  glisarea spre un trasmodernism prudent. În schimb, cel mai recent apărut volum, Substanţe interzise, se înscrie, fără dubiu şi definitiv, probabil - în transmodernismul liminal”.

Noul volum, Nous (grecii traduc cuvântul acesta vechi prin minte, inteligenţă, raţiune  - dar, mai cu seamă, prin noţiunea de cunoaştere/cunoscător), demonstrează, cu prisosinţă, cât de vii sunt Poeţii autentici.

De la început, spunem: volumul este inegal valoric. Nu urmăreşte, nicio clipă, orfismul exterior şi nici măcar pe cel interior. Nu toate poemele volumului pe care îl am în faţă sunt desăvârşite structural, nici limbajul poetic nu este la fel de supravegheat, cum la anterioarele 6-7 volume de poezie… Dar aceste aşa-zise “deficienţe” sunt compensate, din plin, prin…CU TOTUL ALTCEVA-ul LIS! Cu volumul Nous s-a născut, “s-a re-inventat”, ca Om şi Duh terestru (oare pentru a câta oară?) UN NOU LIS.  Având cu totul alte viziuni şi perspective mundan-existenţiale – precum şi cu totul alte urgenţe valorice şi acte taumaturgico-soteriologice.

Volumul are trei părţi:

1-O mers când dincoace, când dincolo  (regionalismul-moldovenismul  verbal “o mers” (în loc de “a mers”) este, poate, o cheie semantică a volumului, pentru cititorul care lecturează, integral, volumul! – “Moldavia Sacra” fiind sub patronajul lui Venus-Parascheva, al Verdelui Regenerator – iar “O” fiind Icoana Ouroboros-ului/Demiurg Cosmic!),

2-Jurnal Nous – în care LIS îşi strecoară “scuzele”, faţă de cititor, în relaţie cu scrisul său cel NOU (cuvântul “nous”…românit esenţial!), scris stoician devenit, dintr-odată, ciudat de răstignit-contorsionat (Poezia din acest volum se foloseşte, paradoxal, de “protezele” pseudo-prozei confesive, spre a-şi răscumpăra aripile metafizice!)…,

3-Fiecare lucru are rânduiala sa… - LIS nu-şi poate părăsi, cu niciun preţ, în/din nicio lume,  Utopia Logos-ului: “Dacă el nu vrea, apoi, îl vom sili NOI (care ne tragem din NOUS!), pe “domnul” Logos, să redevină funcţional-soteriologic, RE-ORDONATOR DE LUME!” – pare că ne comunică Poetul-LIS.

“O istorie. PÂNĂ SE RESTAUREAZĂ ORDINEA” (s. mea) – cf. Într-un bordei părăsit, p. 18. Să nu uităm că “bordeiul”, în literatura română, încă de la Mihail Sadoveanu (cf. Hanu Ancuţei – Istorisirea Zahariei Fântânarul, cea de-a noua povestire mistic-extatic-iniţiatică), este simbolul “Cuptorului Alchimic” – în care, trecând materia grosolan-istorică, prin stadiile cele trei: nigredo, albedo, rubedo – Trupul-Întunecat-întru-Fier (întru Sfârşitul-Amurgul Zeilor şi Kali Yuga!)  - se trasfigurează/transcende în Duhul-AUR SPIRITUAL!

*

Dacă LIS din ultimele 6-7 volume voia, se încăpăţâna să vrea a cosmiciza lumea, dacă spaţiul valah şi-l dorea, cu eforturi anamnezice uluitoare, ca fiind Spaţiul Ritualului Soteriologic (…iar poemul-incipit al volumului de faţă, Răul, p. 7, este, de fapt, o capcană poetică,  creând, întru falsă continuitate cu trecute volume, impresia că “bunicul”  mort, venit înapoi în istorie, pentru a-şi da singur de pomană, doreşte să re-instaureze  iluzia Ritualismului Lumii, într-un spaţiu al Ne-Buniei Uituce de Sine : “Iaca, împart, în stânga şi în dreapta,/dau de pomană, că ai mei m-au uitat”…!) - …ei bine, LIS din volumul Nous este un Damnat Legic şi Hiperlucid. Adagiul camilpetrescian “Câtă luciditate, câtă conştiinţă pură, atâta dramă” se poate transforma, prin noul volum stoician, într-o altfel de formulare a noii realităţi şi a noilor potenţe  spirituale: “Câtă luciditate auto-răstignită, tot atâta putere de exorcizare a realităţii, de descântec întru întoarcere a omenirii, la ORIGINARITATE şi NORMALITATE”.

Căci am început, de mult, să ni le uităm, sau să le părăsim derizoriului diavol -  “matriţele/matricele normalităţii” fiinţial-existenţiale: “Diavolul în persoană cerându-ne/să fim umili, să stăm/liniştiţi în colţul nostru şi <<să nu ne ocupăm de nimic/deosebit, că se ocupă el>>– dintr-o//silă de toate, rămaşi fără suflet, matriţe, numai piele/şi os, matriţe umplute de vrăjitoare cu/apa de la morţi” – cf. Matriţe, p. 19.

Refuzând, cu exasperare, dar şi cu un  soi de furor sacer,  umilinţa şi liniştea, oarbe şi comode -  LIS îşi învăluie persoana androginică-Nous (persoană volitiv-cunoscătoare şi, concomitent, mefientă şi retractilă, faţă de obiectul cunoaşterii:  LUMEA CONTEMPORANĂ!)  - ascunzându-se/apărându-se (prin revelarea terorii monştrilor istoriei!), de timpul/contemporaneitate/istorie. Se ascunde, precum larva viitorului FLUTURE, în “zeci de metri de pânză”, ca “mumie”: “Înfăşurată în pânză de umezeală, în/zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, cucoană,/nu te sufoci? Scoate măcar capul – nu//scot nimic, voi sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, spărgători, cuţitari, cărora/dacă li te arăţi, pălită, trecută,/te aruncă pe uşa cârciumii: că să mergi să-i însoţeşti/în viitor pe cei decedaţi. Sunt/păţită, stau pregătită, înfăşurată în pânză, dată/cu mirodenii – un vestigiu//al unei antichităţi de senzaţie, cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică./Nous” – cf. Nous, p. 15.

De observat cum “cucoana” (de fapt, “COCONUL” androginic, CRISALIDA!) îşi fereşte propria istorie (“pălită, trecută”) de istoria comună, precum Stan Păţitul-Iniţiatul   – de fapt, istorie decăzută într-un nou soi de comunism planetar, cel puţin la fel de pestilenţial şi de violent, precum cel “antedecembrist”: lumea este decăzută până la “halul-rangul antispiritual” de “CÂRCIUMĂ-MAHALA”, iar locuitorii ei formează o populaţie stranie, respingătoare şi de respins, în cazul oricărui iniţiat întru “decenţa antichităţii de senzaţie, cu limba de plasmă. Cu/simţire tainică” – adică, “vestigiu al unei antichităţi” păstrătoare de Mistică a Duhului. Pentru că este vorba, în cazul ispititorilor “ieşirii din nevedere/din mistica istoriei personalizate” -  nu de un popor, ci de o populaţie saturnian-entropică, pusă, egal, sub semnul Porcului şi al Cuţitului – dar, mai cu seamă, al Trădării, Distrugerii şi al PLĂCERII/DESFĂTĂRII  HAOSULUI/ÎNTRU HAOS  – o populaţie “familiarizată cu răul” (cf. Ia şi gustă, p. 22): “voi sunteţi toţi/nişte porci, codoşi, spărgători, cuţitari”.

Manifestările violenţei gratuite, absurde, ucigaşe şi sinucigaşe, totdeodată, ale lumii (aparent real-istorică -  în realitate, iluzorie, precum este orişice Consecinţă Penală a Căderii!) nu doar abundă, ci tind să inunde (evident, la modul ludico-vampiric!) chiar Arca Credinţei Vizionare şi a Eros-ului Cosmic (“Am un topor ascuţit!/Dar ce, cuţitul de la bucătărie nu ajunge?/După ce-ţi tai gâtul, umplu un lighean cu sânge şi-l/beau încetul cu încetul…” – cf. Doi tembeli, p. 10)… - …dar, fireşte, vorba Paracelsus-ului borges-ian[2]: „Crezi, oare, că e cu putinţă să trimiţi ceva în neant? (...) Crezi, oare, că divinitatea putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva decât în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis?”:

a-“Când dormi, tu mori pentru mine. Îşi/ înfige ghearele în gât: mă urăşti? Apasă prea tare,/ţâşneşte sângele, se sperie,/urlă. Se umple de sânge. Fuge în baie. Uite cum AI/ÎNFLORIT PE CADAVRUL MEU” – cf. E primăvară, p. 16. Thanathos este îmblânzit şi exorcizat tocmai prin fraţii săi mitologici,  Hypnos şi Eros: “<<De-ai conduce oşti, le-ai conduce/spre moarte sigură>>, bâiguie ea. La/această oră LE-AŞ CONDUCE LA CULCARE, e adevărat…”.

În definitiv, Dumnezeu Legea-Logos-ul pururi “înfloreşte pe cadavrele”-humă, spre eternizarea Duhului…

b-“Mi-au scos/ ghearele şi mi-au limpezit cărările, în sus şi în/jos, adâncind albia sângelui” – cf. Asalturi ale celui rău, p. 20.

Paradoxal: “smulgerea ghearelor” şi “limpezirea cărărilor, în sus şi în/jos, adâncind ALBIA SÂNGELUI” graalic/gradalic (adică, din zona hristic-autosacrificială şi din cea a nous-ului/cunoaşterii iniţiate – “gradale” înseamnă Cartea!)  -  este operaţiunea specific-alchimică, de obţinere a revelaţiei Heruvimilor Ordinii Celeste!

c-“Eşti nemulţumit, cantaragiule? Uite,/ia şi urechea asta a mea – îşi smulge urechea dreaptă” – cf. Vine din viitor, p. 13. De fapt, celebrul gest “demenţial” (?!) vangogh-ian (al smulgerii urechii vinovat-istorice!) devine unul regenerator: “El râde, sardonic: ai vedenii macabre, bătrâne, îi/strigă din urmă şi-şi/lipeşte cu scuipat urechea, la loc” – …”cu scuipat” -  adică, folosind “materia primă” demiurgică…!

d-“El nu vede în faţa/ ochilor decât resturi de la abator, pe care se bat câinii/şi păsările. Câinii îi pun ordine în gânduri” – cf. Ăsta e nebun, p. 17.

Câinii îi pun ordine în gânduri”, zice LIS: dar, fireşte, Poetul gândeşte, dincolo de istoria violenţei contemporan-terestre (“Azi, soldaţi împuşcaţi între ei, soldaţi/împuşcaţi de câini, câini/împuşcaţi de soldaţi şi câini împuşcaţi de câini” – cf. Mari reacţii, p. 36) -  nonviolenţa resurecţională, a modului filosofic dacico-getico-gotic: “Câinele” este LUPUL FENRIR. Purificatorul şi Regeneratorul. Iar Păsările “răpitoare” de hoit sunt/devin Îngerii Restauratori ai Luminii-de-Duh!

De ce am afirmat că avem de-a face cu APARENŢA de “deficienţă” a structuralităţii compoziţiei şi a temperării autoritare a limbajului? Pentru că LIS devine, prin acest volum, UN MĂRTURISITOR, care face eforturi titaneşti liminare să-şi schimbe drumul, să-şi afle şi prezerve DRUMUL SACRU, UNIC! - al existenţei misionare (fie şi prin autosacrificiu!) – drumul înapoi, prin istoria destructurantă (istorie toxică, prin care “inTeriorul” crucificării autosacrificiale a devenit “inferiorul” şerpuirii/sinusoidalei, alunecării insesizabile, spre infernalitate: “Are vibraţii inferioare”- cf. nicio fericire nu-l mai atinge, p. 74) , spre Structura de Cristal a Adevărului!

E adevărat, îl ştiam pe LIS un luptător aprig, dar, mai curând, în relaţiile socio-profesionale. Ei bine, în volumul Nous, LIS devine cel mai aprig duşman al fiinţei sale, celei intoxicate, GRAV, de istoricitatea destructurantă şi definitiv-înjositoare, creatoare a Omului/SUB: “(…) SUNT UN SUB (…) a apărut iar unul // la mine înlăuntru care mă roagă în genunchi să-l/omor şi-mi strigă: <<N-ai curaj!/N-ai curaj!>>” – cf. Sunt un sub, p. 8. Sau, mai tragic-existenţialist, dar şi cu o nostalgie infinită, pentru “departele” cel mistic: “Mi-e un dor să/ mor, mă, Gheorghe…” – cf. Doi tembeli, p. 10.

LIS se dovedeşte şi un intuitiv şi vizionar mesianic (al Frumuseţii Eterne şi Intangibile!), dar şi un vizionar/revelator al cauzelor pierderii energiilor mesianice, totdeodată – urmând, însă, faza taumaturgică (auto-vindecare de istorie şi descântec întru revenirea la originaritatea-normalitatea-FRUMUSEŢE): “Nu simţiţi? E ceva/aici care ne ţine departe de noi înşine. Acesta este SECRETUL/FRUMUSEŢII. După ce ne învăţăm cu locul, îl/pierdem din vedere…” – cf. miercuri, 8 octombrie, p. 65.

Unde se petrec aceste fenomene paradoxale? “Aici, unde zeii singurătăţii au apus” – cf. E primăvară, p. 16. Zeii se sinucid întru singurătate, dar, lucizi, ei apun, conform Amurgului Zeilor Gotico-Getici/RAGNARÖKR, dar şi conform creştinismului: numai după şi prin moartea/răstignirea Zeilor Autosacrificiali, se regenerează lumea!

Adică, ÎNVIE DUHUL.

Iar LIS ajută, la modul alchimico-lingvistic, adică, Restaurator de Logos (Logos înseamnă, totdeodată: Cuvânt, Ştiinţă-Iniţiere şi Rânduială/Ordine/Ordonare Cosmică!) – să fie dusă, mistic, bătălia dintre Sulful-Principiu Activ  şi Mercurul-Pricipiu Pasiv[3], înspre izbânda finală-“ţipăt revelator” a/l Regenerării: “<<Am ţipat! (…) Voia să mă dea demâncare la plantele/carnivore de la grădina botanică a regelui…>>/Înţelegeţi ceva?/ Înţelegem, cum să nu, dădură din cap, trosnind//degetele la încheieturi (n.m.: “trosninrea degetelor la încheieturi” semnifică desfacerea/revelarea Fătului MUNDAN-Noul Ierusalim!), plictisiţi, cei/adunaţi, gură cască,/îndepărtaţi unul câte unul: e ca atunci când/sulful alb, corupt şi/incandescent intră în contact cu/mercurul, în pământ fetid şi se produce fier… ” – adică, se intră, după “fetidul pământ” NIGREDO şi vizionarul-“zburător-reintegrator” ALBEDO, în faza regenerării incandescente-RUBEDO! – cf. În contact cu mercurul, p. 28.

Deocamdată, Kali Yuga/Vârsta Fierului nu poate fi depăşită, sau nu trebuie oprită: ea duce spre Noul Ierusalim Ioanic!

Oricât de josnic-infernalizat se manifestă lumea istoriei, Alchimistul-Poet “trage cu ochiul” la “nevăzut”: Îngerii sunt peste tot, sub măştile derizorii ale cadavrelor şi ale cruzimii călăilor – căci, dincolo de dorul de a muri, Clopotul Lumii BATE SINGUR – …mai exact, aripi îngereşti invadează cu Noua Lume, peste câmpiile bătăliilor alchimice, din care diluviul naşte (pe sub sau pe deasupra INCONŞTIENŢEI NOASTRE, devenită ISTORIE A VIOLENŢEI ULTIME/APOCALIPTICE…!”) Arca Salvării Regenerative, aflată sub semn de Nou Curcubeu şi de TEI-Iubire Mistică-Eros Agapé: “Mi-e dor să/mor, mă, Gheorghe…/În umezeala serii, îmbătaţi de parfumul/teilor înfloriţi. Îl auzi? Amândoi/văd un clopot atârnat, care SUNĂ DE UNUL SINGUR. Ce/l-o fi apucat?” – cf. Doi tembeli, p. 10.

 

Alchimistul-Poet, în mod paradoxal, stimulând violenţa “în oglinda veneţiană” (adică, jumătate întru vizibil şi jumătate scufundat întru nevedere!), prin însăşi lucrarea/înfăţişarea sa funcţională! -  se împotriveşte, la modul vizionar, prin alter ego-ul său oglindit, unor noi violenţe, adoptând şi insinuând (chiar în momentul paroxistic al luptei/violenţei metafizice!), pentru noi toţi, adoptarea poziţiei revelativ-vizionare, asupra :

1-posibilităţii de “reînfrăţire paradisiacă” şi, deci,

2-asupra “PORTIŢEI DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP”: “Ospătarul îl /roagă să aibă grijă. Vezi, nene, să n-o/spargi, că-i oglindă veneţiană. Veneţiană? Auzi, tu, ăla, din/oglindă, ăsta mă crede bătut în cap…(…) Aşa-i: că m-a părăsit, curva, s-a dus dracului,/ acum miroase urât, n-o îngroapă nimeni,/ mi-am dat şi sufletul pentru/ea…Gata, frumuseţea e putreziciune! (…)/ Vin trei vlăjgani/peste el, îl buşeşte sângele pe nas. Staţi,/fraţilor, că nu v-am zis: energia e liberă…<<Afară, nenorocitule!>> . Nu v-am zis, băi, ce/ e mai important: azi am descoperit PORTIŢA DE IEŞIRE A/SUFLETULUI DIN CORP, PE CUVÂNT DE ONOARE…” – cf. Energia e liberă, p. 11.

“Cuvântul de Onoare” este Garanţia Divină a Revelaţiei-Logos Restaurat şi a Regenerării prin Logos…

Iar definiţia expresionismului liminar, dată de Blaga, în Filosofia stilului, vobeşte foarte clar despre “PORTIŢA DE IEŞIRE A SUFLETULUI DIN CORP – despre Şansa Soteriologică a umanităţii (care nu şi-a pierdut, de tot, percepţia “nevăzutului”!), tocmai prin acceptarea şi asumarea apocalipticului/regenerării/învierii sale, întru supra-existenţialul COSMICO-ABSOLUT:

“De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrece, îl transcendează, TRĂDÂND RELAŢIUNI CU COSMICUL, CU ABSOLUTUL, CU ILIMITATUL, avem de-a face cu UN PRODUS ARTISTIC EXPRESIONIST" (cf. Lucian Blaga, Filosofia stilului, 1924).

…În concluzie: să ne rugăm pentru viaţa Poetului-Alchimist, pentru că, pe de o parte, este singurul care mai posedă, în valea infernală a istoriei, VIZIONARISMUL – pe de altă parte, pentru că Poetul-Alchimist Vizionar este singurul care are curajul să ne pronunţe nouă cuvintele, întru CUVÂNT. Pentru că noi am căpătat o teroare maladivă, faţă de cuvinte – de aceea, ne e greu, ne e silă, ne este frică şi să le rostim (fără să le schilodim!). În locul nostru, însă, ROSTEŞTE (făureşte şi revelează Noile Rosturi, întru Arhitectura Cosmică, întru Ţeserea Semnificaţiilor[4], întru Plutirea Arcei spre Cetatea Divină!) – ALCHIMISTUL-POET!

“În locul nostru” - adică în locul liotei de laşi, care nu-ndrăznim să ne sinucidem şi să ne regenerăm, prin Cuvânt.

În Locul nostru (spre a revela Locul Suprem!) şi în Numele nostru (pentru a revela Numele Suprem!) -  precum  Hristos!

Altfel, dacă nu-l vom proteja şi utiliza mistic, dacă-l vom trăda, întru DELIR ASASIN, precum Iuda pe Hristos, şi vom deveni SCLAVI:

1-“SCLAVI” ai violenţei şi “lehamitei”, adică ai dezangajării spirituale/întunecării: “Aşa-i la noi, până la moarte,/UN DELIR//OBŞTESC (…)/Se mai scoală câte unul la masă şi trage o înjurătură <<la general>> (n.mea: Generalul, ca şi la Mircea Eliade, nu este  Noţiunea Vagului, ci apelativul pentru Dumnezeu/Rangul Suprem-Demiurgic!) : 'tu-i/ paştele mă-sii de viaţă (…) ni se face lehamite,  ni se pârjoleşte, mistuie, nimiceşte, / sufletul îşi ia adio de la fiecare/şi dispare ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MUDARE…” – cf. 'Tu-i/ paştele mă-sii , p. 9 - sau

2-“SCLAVI” ai îndepărtării de viziune, de vederea asupra ORIGINARITĂŢII CELEI  ETERN VII,  ÎNTRU SUFLETUL/DUH: - adică, îndepărtaţi/înstrăinaţi de Izvorul Luminii-GRAALUL VALAH:  “Obosit, obligat să se oprească şi să se întindă/pe câmpul bântuit de suflete ale celor plecaţi în căutarea/ unei lumi mai bune şi neîntorşi în/România, deveniţi SCLAVI în străinătate” – cf. Vine frigul, p. 40.

…atunci, “Paştele Mă-Sii” (Renaşterea/Învierea prin Mama Cosmică) ne va readuce sufletul “dincoace” de “Portiţa-REVELAŢIE”…în zona “dispariţiei/închidere veşnică/nondevenire spirituală” – …şi nu o retragere în adâncul “Oglinzii Veneţiene”, ci o dispariţie “ÎN SPATELE UNOR GEAMURI MURDARE…”. 

Iubiţi-l, fie şi din interes pur personal şi egotist, pe Alchimistul-Poet!

Dar, pentru a reuşi aceasta, întâi CITIŢI-L, cu smerenie şi osârdie sinceră, întru cunoaştere/NOUS!

                                                                                        prof. dr. Adrian Botez

 

Sursa: Adrian Botez, 2015