« Revista ASLRQ
 
Camelia Florescu - Poeme
 
 
 
Baladă pentru Fiul Tău

Suntem
urme de cuțit
pe asediul zăpezilor
urme de cer
pe coaja copacilor
pune-mi, Doamne
scâncet lângă scâncet
aripă lângă aripă
balada colțului de suflet
ce am rămas
să urce-n noi pârguită
ca o notă încrustată în cerul gurii
ca un bob de strugure
înainte de sacrificiul viei Tale

Suntem
urme de neliniște
gonind prin venele primăverii
urme de albastru
pe geamurile ochilor noștri
pune-mi, Doamne
urcuș lângă urcuș
plânset lângă plânset
balada colțului de cruce
ce am devenit
să urce-n noi arcuind
ca o palmă în care s-au bătut cuie
ca o cruce purtată
înainte de sacrificiul Fiului Tău


Iubind cu nerușinare

Aș putea să-mi strig mirarea
Într-o albie de rană
Și urmându-mi dreptcărarea
Să las timpul să se-aștearnă

Aș putea în rugăciune
Serile topite-n poartă
Să le-adulmec moi, nebune
Să-mi croiesc din ele-o hartă

Să arunc spre cer cu vrăbii
Și spre ape cu ulcioare
Să încalec pe corăbii
Către vieți întâmplătoare

Și-aș putea să uit de tine
Să deleg un pui de ciută
Rănile să mi le-aline
Sângele să ți-l asmută

Sub coconul stins cu șoapte
Țipă frunzele-a iertare
Spre zăpezi pășesc în noapte
Iubind cu nerușinare


Lipscani

Prăvăliile din Lipscani
se ițeau
obosite de iarnă
ca niște păpuși adormite
întinse pe o sfoară.
Moțul lor
se ridica din aburii urbei.

Capetele curioșilorarătau
ca un strugure multicolor
și de sub șubele telarilor
mârâia deja vestea
că se apropie Crăciunul.

Ochii precupeților
creșteau în capul pieptului
ca niște turme de bivoli

Seara Ajunului se foia
prin toate cotloanele
ca un oftat colectiv.

Boieroaicele
alegeau înmănușate în saftian vișiniu
zaharicale și sugiuc
din coșurile de răchită
aduse de la Stambul
pentru urătorii
ce le vor deschide porțile.

Apele iernii
curgeau prin sângele
slujbașilor domnești,
al mahalagioaicelor,
samsarilor,
negustorilor ambulanți
și-al podăreselor.

în lespedea Bucureștiului
o altă iarnă făcea pui.


Plâng gutuile-n ferestre

Plâng gutuile-n ferestre ca un fado senzual
Străbătut prin funia toamnei de-un arcuș însângerat
Și-ntr-un ultim vals ce-i poartă pașii până la final
Moare sechestrat un soare, în grădină spânzurat

Mâini ce frâng trup de ciorchine, viile sunt pară-foc
Fete mari pășesc pe uliți, cu pași mici și vinovați
Mustul lor și mustul toamnei se bea fără de noroc
Și tâlhari de inimi fură tot ce pot înfrigurați

Ca-ntr-o teoremă clară,logic, bine demonstrat
Partea asta de poveste parcă-i scoasă din banal
Iar în margine de seară, într-un țipăt orchestrat
Plâng gutuile-n ferestre ca un fado senzual


Unsettled story
(Poveste neîntâmplată)



Peste noi amândoi
Timpul curge-înapoi
Curge viața pe ceas
Cât nu-ți sunt bun rămas

Peste noi, crini subțiri
Cu paloare de miri
Se așează-n sărut
Ostenit, nenăscut

Roade dorul grăbit
Fără tihnă cosit
Aruncat înspre cer
Într-o iesle de ger

Peste noi ning povești
Cât mai sunt, cât mai ești
Caii toți înșeuați
Fug prin sânge turbați

Rană - ochi de ninsori
Peste trup de cocori
Veșted pasul plecat
Descuiat, neîntâmplat


Un personaj ciudat

Cum l-aș putea numi pe-acest smintit ?
Un tip banal, timid, introvertit ?
Cu zâmbet larg și față de om bun
Da, l-aș numi cumva: puțin nebun!

Îl văd mereu, prin parcul adormit
Hrănind toți porumbeii mulțumit
Doar pentru el în barbă recitând
Din Pușkin, parcă cerul răsturnând

Cu glas baritonal, tărăgănat
Obrazul de tristețe-încercănat.
Cum l-aș putea numicând zi de zi,
Aleargă cu o gloată de copii

Pe-aleile din parcul trist și mut
În dezacord total, neprefăcut
Cu tinerețea lor și-al lor vacarm?
Ai zice că-i tomnatic, plin de șarm,

Dar are ochii blânzi, învăpăiați.
Nebărbieriți, obrajii-îndoliați
Ascund ades’ un râs inoportun
Care-l oprește hohotind în drum

Se caută-îndelung prin buzunare
Preocupat așa, ca fiecare
Și scoate-într-un final vreo caramea
Și-i potolește pe copii cu ea.

În ochii lui răsar lumini tiptil,
Ca-n vremea când era și el copil
Și pleacă gânditor, cutremurat
În păr dedansul toamnei tulburat.

Ce vieți și câte doruri zac în el?
Ce tânguire de violoncel?
Ce aripi frânte-adună-n dimineți
Și câte ceasuri goale sau tristeți ?

Cum l-aș putea numi? Puțin nebun?
Pe tabla lui de șah, un tip comun
Poate timid, rebel, nițel scrântit
De parc și lumea lui îndrăgostit ?

Un personaj ciudat, arzând discret
Ce într-o zi cu mâinile pe piept,
Înconjurat de frunze și copii
De toamnă și de dor, discret muri.

 

Sursa: Camelia Florescu, 2018