« Revista ASLRQ
 
Angela-Melania Cristea - Poeme
 
 
 
Bicolor

pot să tac cu silabe de alabastru
pot să zornăi liniștea
sau să împodobesc liniile destinului
cu berze bicolore

iubesc coloana infinitului aroma
ei de cedru
dar cuțitul cu care sculptez nori
miroase alb de parcă aș tăia felii
din zăpada cailori pagi

când vor începe cu adevărat
să se balanseze dumnezei minusculi
peste catastrofa de a fi înger
un minut lung cât un țipar ?

mă retrag între valuri
și întind furtuni peste marea simplă
unde oamenii nu pot auzi proteste
doar vieții pedalând


Timp minimalist

singurătatea mea are porii deschiși
încă îi aud urletul
când o așez printre cărți
copertele lor se contaminează
și încep să tacă absurd

niciun cititor nu acceptă singurătăți care se scurg
precum un fluid galben în venele subțiate
și îți schimbă metabolismul
te fac să citești cu led-ul aprins
partea de întuneric a sufletelor

eu nu scriu cuvinte scriu vii scriu nașteri scriu fii
dar fiii vii au nașteri zidite în cuvânt din care flamingo cel roșu al singurătății
înghite silabe decadente pietre rotunjind în mustul însingurării
iar eu mor a mia oară printre coloane ale lumilor de dincolo de zicere
om prea simplu sfîșiat de clipe-lycantrop
 

Origami

plouă adânc pământul își întoarce obrazul
este atât de obtuz orașul ce nu primește lacrimi
ploaia de azi împarte metasentimente
se scurg culori de ape pe trotuarul fad
iar eu ascult larma ploii cu zimții ei de piatră
înfipți prea tandru în asfalt

de s-ar sfârși timpul cu trunchiul lui falnic
m-aș ridica din nopți cu ploi acide în palme
și fiecărei zile i-aș desena crochiul
din câte sorți poți tu reînoda tăcerile
din origami?
dar plouă ca la început de vieți miroase a suflet aburit
voi trage în piept lumina altor lumi coloană spre un aspru infinit


Aritmie

toate au tăceri puse pe șotii
clipele acestea plane cu vârfuri de aiceberg
dintre păsări au învățat să înțelepțească
șoimii cu un singur ochi
ciclopi ai înălțimilor caste

nu îmi număr rebuturile marginile șterse ale
vidului unde castani pletoși
par să viețuiască cu armoniile mele
logica îmi spune că perfect cu mai mult ca perfect dă imperfect
și de aici deduc cum îmi vor crește aritmiile

tu miroși straniu a vecinătăți nemăsurate
ai încă degetele încleștate pe scoarța copacului
care vinde omizi
frunze devorate de spaimă caută
toamne
nu mai glumi cu timpul ce nu se poate destinde
decât în vitralii
 

Requiem

respiram sare apa învolburată camufla sentimente
era rece până dincolo de cer nu-mi ajungeai
mie cea cu ponei jucăuși cu umeri mirosind a nopți asudate
parcă ieri trezeam cocoși aurii
sinceri și tineri/ internauți elegiaci

mi-ai întrebat mâna stângă unde se sparg valurile
pietre crestează orizontul cu singurătatea lor romboidală
aici poți sta la rând doar ca să țipi nu e timp
pentru requiem!

apele lumii irup precum falii ale timpului viu
 

Catacombă

drama vecinului ipohondru pare de o sută de ori
mai ușor de spus
el își asumă boli de care visează că se va îmbolnăvi
își asumă rectiliniu trecerea de la starea de aproape la cea de mai departe
împărtășește cuvinte minate un fel de zona zoster a colii albe

numai eu nu mimez cad platonic în râpe
număr clipe irelevante scad tributul morților
cu miros de amoniac și îi facilitez vecinului
pensia pe caz de boală scrisă cu o mie de cuvinte
roșii
deztrupate

țin de ipohondru până ies din bloc
apoi cald cuvântez
de aici lumea mirobolantă își deschide
umbrela
violacee
cu dinți de cetaceu
prinsă în cercul
liniar
al respirației care sufocă
 
 
Staccato

miros a măslini dungile cerului
tu vii cu mâini lungi

îți tac pe umeri risipindu-mă repede înapoi
pasăre colibri

ca niște bărci fosforescente
clipele se scurg
în amurg

mai vei veni cu lumea ta
amforă cu dumnezei vii?
 

Ție

din orașul meu îți zic
nimic nu seamănă a moarte
precum seamănă picioarele mele a dragoste
dezlegate de lut

gura de aer care îmi zboară din piept
îți intră în pori te dilată încât ocupi
universe
pari a pătrunde din niciodată în niciunde
oraș în oraș dragoste fără de dragoste
iubit de cuvânt ca un zid

mă așez la vest de umbra ta
peste mine trec nori albi de sori
parcă moartea seamănă a viu
taci și îmi trimiți elefanți roz
dragoste cu o sută de minusuri
mai aproape de somnul meu
 

Creuzet

lumea pare cu un numar mai mică
decât trollerul unde îți reașezi prioritățile
poți omite sincerități dimineți blurate
cafele scurte
dar visul de-a egreta stupii de pe deal mâinile bunicii
nu le poți așeza decât până la refuz
într-un alandala din care ies doar cei ce
ca niște pietre se rotunjesc porționând singurătăți

cuvintele se rotesc peste creuzetul lumii
într-un limbaj infernal despre tactica
de a fi oglindă sau ochi opac
în păduri cu drujbe pornite
precum malaxorul de amestecat vii cu mai vii
însetați cu prea însetați
culmi creste cinteze copaci carnivori
cai cilibii
case coarne cuvântări cireșe
catetere conabii
 

Șoapte

dragostea ta urcă până la șolduri
cu albi incisivi cu brațe de lemurian
dragostea ce mă înlănțuie între ape
care îmi curg pe coapse
ca vorbele-nopți vorbele-viile vorbele-șoapte

din albastrul cu irizări roșietice
văd inima ta pulsînd
/flamingo cu ciocul înfipt între coaste/
și nu mai aud decât vocile singurătății isihaste
de aici limanul îmi pare o dragoste aproape
cât o depărtare
de dincolo tu îmi pari un țipar prelung cât un râu
șerpuind printre ierburi jilave
niciodată mai iubit ca acum niciodată mai scrum
mai mări mai sare mai zbor cu oase firave
osie a lumilor viitoare
 

Sursa: Camelia Florescu, 2018