mi-e vina ca talentul ce-l port
mereu în spate de-a-ţi cerceta iubirea cu-n ochi de trubadur şi de-ai sorbi din roze un strop de voluptate ai şti că purităţii i-am dărui contur descătuşez avântul trăirii personale să treacă în fiinţa ce-o venerează… fi-mi motivul completării în
adâncimi fatale când lipsa raţiunii atinge înălţimi din ce în ce mai stranii dar pleoapa ta mă-ncântă precum pictura zării pictata în amurg şi mai presus de toate se-arată când înfrântă apune inocenţa ce-n neguri o parcurg nu şterge din lumină miracolul căci el e mai greu decât cuvântul ce-adoarme printre stele
