Au fugit cocorii…

au fugit cocorii cu aripile la spinare... e greu a zbura pe un potop ca acesta şi tot mai greu este să priveşti cum se ating firele de înaltă tensiune când pietrele sunt ghemotoace de lână în palmele furtunii copacii şi-au ascuns crengile în morminte asemenea unor struţi galbeni gâdilând cu rădăcini rupte pieile văzduhului e totul numai apă... aburii se ridică în monumente şi-n aere de eroi ai acestei lupte nu au mai rămas nici frunze cu care să vă tăiaţi venele copii ai pământului... v-a umblat vreodată ploaia pe sub piele sau v-au crescut unghiile de cât aţi strigat spre nicăieri? e un început pentru fiecare gură de oxigen şi mai mult... însuşi începutul nu-i decât un mare sfârşit pentru curajul de a deschide ochii în faţa rafalelor de timp au fugit cocorii şi în strigătul lor sălbatic am distins acel regret cu care toamna a prins avânt în anotimpul din mine...