visez mereu la arborele verde îl mai zăream adesea printre astre şi cu sudoare mi-l puneam în glastre când frunza-i cade şi în gând se pierde de jeg să-i curăţ ţeasta de albastre promisiuni ce-n umbre îl mai arde când se-nnoptează brusc pe bulevarde şi-n rădăcini zac patimile noastre zăcea copacul sub un cer de cretă...
coroana-i verde galbenă se-aruncă prin alte lumi predând o grea ştafetă când vântul morţii suflă a poruncă şi singura-i prezicere concretă închide trunchiul într-o groapă-adâncă
