doar privindu-ţi ochii mi-am dat seama că şi universul tău are câteva găuri prin care suliţele nefiinţei pătrund şi rămân acolo pentru totdeauna...
emoţia primelor îmbrăţişări nu mai răsare ca un astru cu razele ascuţite, ci îşi găseşte culcuşul în acea comoară sângerie, primită la început de drum, când realizezi că eşti printre puţinele persoane care nu s-au bucurat de strălucirea ei neprihănită
este pedeapsa fiecărui suflet neputincios să nu afle de ce bătăile inimii nu dor când toate în jur par o ancoră prea grea ce i-a fost atârnată de pleoape
ascundem cu o durere fără glas şi închidem dincolo de gratiile sufletului acele temeri ce n-au cunoscut vreodată cuvintele...
Epilog:
de ce eşti vas când ancora te doare şi nu poţi trece de povara ei? de ce nu poţi muşca din remuşcare sau bea din lacrimi când nu poţi să bei? de ce atâtea voci îţi şterg bătaia să nu poţi spune dacă eşti sau nu? de ce nu-mi plângi păcatul când şi ploaia adoarme-n tine când adormi şi tu? de ce nu zbori cu gândul printre frunze ce-n clătinări de vânt se răscolesc? de ce nu poţi ieşi din neagre pânze chiar de îţi spun acum că te iubesc? sunt întrebări destule şi confuze şi multe patimi ce-au rămas pe buze...
