Crocodilii caută diamante prin mâl
« Prima pagină
am aruncat mărgelele mai departe ascultând cum în cântecul vântului se sparg sentimente
dumnezeu se joacă cu propria infuzie rostogolind aştri
tot ce pătrunde prin noi gâdilă teribil prevestind moartea unei apocalipse ratate
ne place să ne cunoaştem profeţii încă din primele secunde
poezia se naşte prin împreunarea contrariilor
cuvintele devin din ce în ce mai albastre, pe măsură ce scuipăm teorii
crengile se rostogolesc amestecând frânturi de univers
totul trebuie privit ca o reflecţie într-o infinitate de oglinzi
sinele nostru dispare în volte mâzgălite pe curcubeu în nuanţe de gri
nu mai avem decât templul care ne îmbie cu păcatele sfinţite în pereţii roşi de flori
katse kala, niciodată nu trebuie să amânăm libaţiile,
şi uite aşa ajungem iar la intruziunea lui dumnezeu în esenţele noastre
crocodilii se târăsc mai departe printre eucalipţi morţi
te aştept în lotus, încadrat de fereastra groasă de mahon
tabloul îşi rarefiază piedestalurile pentru a te atinge
stârneşti vârtejuri fără să înţelegi că trebuie să trăieşti fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima
sau mai bine lasă-mă pe mine să te învăţ cum se face
trebuie doar să şopteşti înfiorată şi să îţi atingi de trei ori călcâiele
sfârâitul mă poate transforma într-un diamant albastru
sau, în funcţie de preferinţă, într-un zeu, un demiurg, reflecţia unui avatar
tu alegi
ideea este simplă
pot să fiu chiar şi dumnezeu, nu este nicio problemă
pentru metamorfoza finală îmi trebuie doar puţin mai mult
mâl...