În urmă cu o mie de ani, în
Insulele Katai, principele era încă dorit de mii de femei, era încă pizmuit
de baronii de sticlă care conspirau împotriva împărăţiilor şi era încă
ascultat cu evlavie de savanţii de pe muntele Asahor, acolo unde s-a arătat
pentru prima oară chipul Mântuitorului. Acum însă, odihnindu-se pe o piatră
căzută din cer la sfârşitul toamnei, nu departe de ţărmul mării, principele
trăgea să moară. Singur. Aerul e greu. Cerul parcă-i de fontă. Rar trece
căte o lumină rătăcită care-şi caută un corp pe măsură, tânjind să fie şi
ea, pentru o clipă, fie o antilopă, fie zâmbetul unei femei, fie dangătul
clopotelor franciscane din Balkoon. Trece un călugăr care se îndreaptă către
Insulele Katai. Nici nu se uită la principe, nu-i pasă. Are obrajii bine
înroşiţi şi tocmai a ieşit din iatacul iubovnicelor dezmăţate care ar fi
trebui să-i aştepte neprihănite pe cavalerii porniţi către Soare-Apune, are
burdihanul plin cu vin de Madella, rubiniu şi cu buchet ameţitor. Fii bun, o
picătură de apă, cerşeşte principele târându-se în urma călugărului. Colbul
drumului se ridică de sub sandalele mânăstireşti şi umple barba princepelui
înecându-l. Călugărul se pierde în scânteierea unei raze de soare bolnavă şi
nebună. Trece un armurier grăbit să ducă o comandă unui vajnic mânuitor de
lance, apoi trec nişte fete zburdalnice, trec nişte ghicitori în stele, trec
nişte curveturi sulemenite foarte şi foarte gălăgioase. Principele se
sprijină în toiag adulmecându-le, dorindu-şi coapsele lor fragede,
închipuindu-se adormit în poala lor, mângâiat de sfârcurile mari, zemoase.
Trece un cronicar şi-l loveşte cu ură. Trece un fântânar de stele din Copa,
oraşul mincinoşilor, şi-l loveşte şi el pe principe cu ură. Trece un
trompetist şi-l loveşte şi el hohotind dispreţuitor. Principele descoperă
încet, încet că dincolo de programele pe care le instrucţionase cândva în
Reţeaua clădită de supuşii lui, se rostuiau şi alte instrucţiuni pe care,
iata, nu le aflase vreodată în registrul său de navigaţie. Îşi imaginase că
lumile sunt construite numai pentru navigatori ambiţioşi, gata oricând să
înfrunte stihiile vârtejurilor virtuale. O lacrimă i se prelinse pe bărbie.
De unde veneau oare toate aceste fiinţe atât de nepăsătoare, atât de rele,
de unde veneau aceste construcţii hidoase? De dincolo de stânci îşi făcură
apariţia cinci beţivi hăhălind şi aruncând cu structuri organice în păsările
mării. Structurile se ancorau de aripile luminoase, pătrundeau adânc în
trupurile păsărilor. Văzduhul se umple de sânge iar timpul se vălureşte
amestecând momentele trecute, prezente şi viitoare. Principele îşi resetă
programele. Beţivii se apropie de el. Gata să-l calce în picioare. Vruuuum!
Corpurile beţivilor explodează în jerbe multicolore, nisipul se umple de
fluide sărate şi liliachii. Undeva, în vâltoarea de evenimente izbite de
viruşii principelui, călugărul cade în genunchi. Limba i se umflă. Pielea-i
plezneşte. Mulţimile din Katai se vânzolesc pe plajă aclamându-şi
princepele. Principele le îmbrăţişează cu privirea, maiestuos. Halebardierii
strâng resturile programelor, toarnă sângele rămas în nişte cupe de argint
care zumzăie bântuite de curenţi electrici. Principele face un semn august.
Mulţimile îngenunchează. Femeile plâng zgâriindu-se pe sâni. Savanţii se
mansturbează speriaţi într-un colţ, pe sub arcadele de platină şi sticlă de
Caraba, oraşul pustiirilor. Principele rearanjează evenimentele din Reţea
şi, plin de înţelepciune, îi ucide pe toţi rătăciţii care, în neştire,
preamăriseră domnia vulgului şi lipsirea de principii, aşteptând să găsească
armele zeilor în propria lor rătăcire.
