Soră cu moartea
« Prima pagină
Atât de mari stelele, şi-atât de albe,
Şi cerul atât de tulbure estompat,
Încât mi-e teamă c-am întârziat
Mult prea mult în templul ilustru-al tăcerii.
 
Din orchestraţia inimii, zvâcnetul magic
Secondat de emoţia laudei iniţiale.
Simt trupul cum creşte, desface hotare
Imense, în paravanul terestru al serii.
 
Capul de pe umărul tău, prietene, pe care îl mângâi
Şi care se odihneşte cu ochii închişi,
Ascunde teroarea atâtor proscrişi
Predestinaţi pe meridianul versantului tragic.
 
Nu ştii poate că stelele astea îmi amintesc ochii iubitului meu.
Dacă te supără pleacă -ori mai bine plec eu-
Atât de neagră noaptea şi-atâta lumină
Nu mă atinge, ţi-s mâinile arse de crimă
 
Şi umbra lui trece prin noaptea de-acum.
I-aici, fugi străine, - eu rămân cu fantoma
Care din spate mă-njunghie cu suliţi de fum.
E noapte, e ghiaţă şi arde Sodoma.