Trei frontiere

  “Viaţa este un act de credinţă, iar conştiinţa morţii ne animă să supravieţuim.”

Iarna lui o mie nouă sute optzeci şi opt, o noapte apăsătoare şi rece, pe malul românesc al Dunării. Genzinger Emerich şi soţia sa stăteau ascunşi în pădurea din apropierea şoselei, nu departe de Orşova, în aşteptarea călăuzelor. Iar călăuze erau doi fraţi din Orşova. Cei doi cereau 2000 mărci, ca să înlesnească trecerea Dunării, pentru soţ şi soţie, plus 100.000 lei, sume exorbitante pentru acea vreme.

Povesteşte Genzinger Emerich.

În momentul apariţiei camionului am ieşit mai mult pe burtă din pădure şi soţia mea a luat loc în cabină, iar eu sus, în lada vehicolului. Era în decembrie şi mii de ace îmi străpungeau carnea. După puţin timp, am simţit ceva umed şi rece lângă mine şi mi-am dat seama că trebuie să fie o barcă pneumatică, mijlocul eliberării noastre din lagărul comunist.

Încet, încet, de parcă ne-am fi propus să nu speriem nici măcar peştii, ne-am apropiat de baraj. Ne aflam pe un drum care o lua la stânga, de la Orşova în direcţia Turnu-Severin, pe lângă un curs de apă cu malul foarte abrupt în care, în cele din urmă, urcaţi în ambarcaţiunea din gumă, ne-am lansat la apă. Ştiam că pe malul stâng al râului, cu puţin înainte de podul pe care trecea linia ferată Timişoara-Bucureşti, se afla cazarma grănicerilor.

Am înaintat aşadar în tăcere pe apele acelui mic curs de apă care şi-a croit drumeagul spre Dunăre fără să-i pese de nimic, eu, ca să nu fac zgomot, mai mult pe lângă barca prea puţin încăpătoare în care se afla soţia mea. Trebuie să spun că eram îmbrăcat într-un trening impermeabil primit de dincolo, din Germania, iar înainte de pornire m-am uns bine cu “Revulsin", ca să rezist frigului.

 Greu să descriu în câteva cuvinte ten-siunea acelor momente. Am ajuns în sfârşit sub viaductul de pe Dunăre, unde în liniştea acelui ceas de noapte am putut distinge fără greutate bocancii grei ai patrulelor de grăniceri. Însă dacă până atunci drumul nostru s-a desfăşurat fără întâmplări neprevăzute, odată atins acel punct gră-nicerii ne-au reperat şi ne-au somat. Am auzit imediat câteva focuri de armă, dar când totul părea că se sfărşeşte, a început să  ningă! Dintr-o dată nu s-a mai văzut nimic. Bunul Dumnezeu a fost cu noi!

Sloiuri imense de gheaţă pluteau pe Dunăre, iar noi eram complet dezorientaţi. Dacă vom fi prinşi între sloiuri, totul se va sfârşi îintr-o clipă. Pe malul sârbesc era un reflector mare, puternic, după care trebuia să ne orientăm, după spusele călăuzei. Pentru moment noi nu am putut zări decât beznă, iar frigul şi umezeala făceau să ne clănţăne dinţii fără încetare.

Ningea, ningea fără oprire, şi singura mea mângâiere era că la 1 Decembrie bărcile sau “vedetele” grănicerilor erau retrase! Mai trebuia să scăpăm şi din cleştele vitreg al naturii.

Am ajuns pe mal, fără a zări reflecto-rul care probabil s-a ars, dar bucuria de a păşi pe teritoriul sârbesc avea să fie repede curmată. Am abandonat barca şi am pornit, aşadar, conform planului. Pe o porţiune din drum chiar am dus-o pe soţia  mea în spate. Era complet epuizată şi nu mai avea putere să meargă pe jos. Am parcurs până la urmă un drum destul de lung, până în dreptul oraşului Moldova-Nouă. Am fost capturaţi la Milanovac. Ne-au dus cu kalaşnikovul la spate până la Judecătoria din Milanovac, şi apoi direct în puşcăria din Negotin.

Acolo, ne-au aruncat într-o celulă de aproximativ 3/4, paisprezece oameni, câte doi într-un pat. Dormeam cu hârdăul lângă noi. Ne-au mâncat puricii, dar parcă cel mai rău era că nu primeam aer, leşinam şi stăteam tot timpul înghesuiţi la geamul minuscul al celulei.

În celulă era un cuptor tip “cizmă", care mai mult fumega decât ne încălzea, aşa că eram mai tot timpul gazaţi, sufocaţi, iar în timpul nopţii eram speriaţi de moarte datorită riscului de asfixiere cu oxidul de carbon care se putea degaja în cazul că am fi lăsat să se stingă soba.

În celulă cu noi se mai aflau doi lugojeni, un grup de şase din Sibiu şi şase delincvenţi din Iugoslavia.

Ne-au dus pe toţi la muncă, să descăr-căm saci de ciment din vagoane – două vagoane pe zi era norma pentru doi inşi! Făceam o foame cumplită, dimineaţa ni se dădea o jumătate de pâine şi ceai – o masă cât să muncim toată ziua. Uneori primeam, la prânz, fasole cu unghii de porc, după care am făcut o diaree care m-a ţinut zile întregi.

Un tânăr din grupul din Sibiu a făcut o criză de rinichi, urla toată ziua de durere, dar nimeni nu a venit să-l ajute. Starea lui s-a agravat în timpul nopţii, dar nimeni nu l-a dus la doctor.

Norma trebuia înfăptuită, adică să des-cărcăm cele două vagoane de ciment, chiar şi până la miezul nopţii. Ajunsesem numai piele şi oase. Coşmarul nu se mai termina. Douăzeci de zile nu am avut haine de schimb – chiloţii, după trei zile de lucru în praful infernal de ciment, se făcuseră ca tabla.

Noapte de noapte vânam purici, să putem dormi măcar o oră. Cele douăzeci de zile de puşcărie au trecut de parcă ar fi fost douăzeci de ani din viaţă. După acest coşmar am fost duşi la Padinska Skela, dar pe drum nu ştiam încotro ne îndreptăm, spre România sau spre Belgrad. Am ajuns în Padinska Skela slăbit, dar cel puţin mi-am revăzut soţia, care nu arăta prea bine, dar mi-a dat de înţeles că nu fusese violată.

Haine de schimb nu am primit, blugii ni s-au ros între picioare, de ni se vedeau tes-ticulele. Inuman, dar acesta este adevărul gol-goluţ, pe care cei de acolo doresc astăzi să-l cosmetizeze. Am auzit chiar că vor să îi “omagieze" pe frontieriştii prin ridicarea unui monument pe malul Dunării. Orice comen-tariu mi se pare de prisos!

Zgomotul infernal al zăvoarelor de la uşile celulelor anticipa venirea dubelor. Era într-o miercuri după prânz, când am fost loviţi cu pulanele, ca să intrăm repede în celule şi noi ne împingeam bezmetic, unii peste alţii, spre satisfacţia sadicilor gardieni. Ştiam că unii dintre noi nu vor mai prinde zorile în Padinska. În acea zi, prin geamul mic din uşa celulei am fost martorul ocular al unor acte de sadism care şi acum, după aproape douăzeci de ani, îmi provoacă un frison rece pe şira spinării şi ochii mi se umezesc.

În acea după masă de miercuri, îşi con-tinuă Emerich D. istorisirea, au scos dintr-o celulă o femeie însărcinată în luna a opta, pe care am cunoscut-o în lagăr cu câteva zile înainte. Când au împins-o afară, tânăra femeie s-a trântit pe jos strigând: “Nu vreau să mă întorc...!” După câteva secunde s-a apropiat de ea un subofiţer care a început să-i care picioare în burtă, după care au mai venit 2-3 gardieni şi au luat-o pe sus.

Un alt eveniment care m-a marcat a fost întâmplarea unui tânăr baptist care, din discuţiile pe care le-am avut, nu părea să aibă motive serioase să ceară azil politic, şi eu îl învăţam să mintă, să afirme că a fost bătut crunt de un miliţian, dar el îmi repeta mereu că nu poate să... mintă ! Aşa că până la urmă a fost retrimis în ţară, iar Biblia lui a rămas şi acum la mine.

Cel care ştia să mintă mai convingător avea şansa sa fie transferat la "hotel".

Am petrecut, dacă se poate spune aşa, Crăciunul şi Revelionul în Padinska Skela. Îmi amintesc că de Revelion un bucureştean l-a imitate pe Ceauşescu, într-unul din intermi-nabilele şi pelticele sale discursuri. A fost luat de gardieni şi probabil expediat acasă, pentru că nu am mai auzit nimic despre el.

Atunci când, în sfârşit, am ajuns la Nürnberg, arătam la fel ca în Belgrad – cu blugii rupţi din care îmi ieşeau testiculele. Pe deasupra, puţeam a hoit. Ne-au dus la duş şi ne-au pulverizat împotriva puricilor. Ne-au îmbrăcat, ne-au interogat. CIA dorea să afle tot, începând cu locul unde am făcut armata. Ştiau că securitatea este pe drumul Bocşei, dar doreau detalii.

Am trecut prin şase săptămâni de calvar, care m-au îmbătrânit cu zece ani, dar dacă ar mai fi să trăiesc din nou în comunism, aş risca din nou.

După ce am ieşit din lagărul de la Nürn-berg, am apelat la Crucea Roşie să-mi aduc copilul, dar nu am reuşit decât după ce am recurs la greva foamei, în faţa Ambasadei R.S.R. din Bonn (aflată pe Legionsweg- strasse nr. 4)

Astăzi, Genzinger Emerich îşi duce existenţa alături de familia sa, undeva în apropiere de Stuttgart, lucrând în turism, dar nu a uitat şi nu va uita niciodată de lagărul pentru refugiaţi români de la Padinska Skela.

Unele lucruri se întâmplă pur şi simplu, fie că dorim, fie că nu dorim noi. Mă aflam,  poate pentru ultima dată, în micul meu apartament din Oraşul Nou Anina, în care am vieţuit vreme de vreo trei ani, şi ascultam la un pick-up demodat un disc de vinil cu Mozart. Era, dacă nu mă înşel, Concertul pentru flaut, harfă şi orchestră. Trăisem, atunci, ascultând acea înregistrare, cu o intensitate extraordina-ră, senzaţia stranie că timpul s-a comprimat în mod dramatic pentru mine, deşi poate că era vorba de cu totul altceva, poate că doar răbdarea mea era pe sfârşite, poate că era ceva similar cu ceea ce simţi în momentul despărţirii de cineva drag, căruia nu te pricepi să-i vorbeşti tocmai pentru că ai prea multe de spus.

Mersesem până atunci săptămânal acasă, ca să-mi revăd părinţii care locuiau într-un oraş de pe malurile Timişului, la optzeci de kilometri distanţă de mine – şi uneori chiar mai des, ca să-i aprovizionez cu alimente pentru care ei ar fi trebuit să aştepte ore întregi la coadă, în faţa tejghelelor sordide ale unor băcănii sau măcelării care, din punct de vedere sanitar, ar fi trebuit închise demult.

Se aştepta o zi întreagă până când la orizont apărea maşina “blindată” cu carne, după care începea o rumoare generală, un răcnet al mulţimii înfometate, cu îmbrâncelile de rigoare, cu leşinuri şi călcat în picioare. La cinci sute de kilometri la vest de noi era o altă lume, era abundenţă alimentară, erau antene satelit cu zeci de programe la televi-zoare numai şi numai color, erau videoteci unde puteai să-ţi închiriezi un film produs nu de mult la Hollywood.

Vizitarea Vienei, la îndemână pentru generaţiile de la începutul veacului trecut, era un vis care, pentru mine cel puţin, se îndepărta cu fiecare zi, iar balcanizarea continua tot mai mult să-şi arate efectele – în vreme ce propaganda oficială  terminase demult tot ce avea de spus şi începuse să declanşeze hohote de râs.

Oraşul s-a degradat vizibil, am început să ne pierdem identitatea. Cei care ne minţeau credeau că sunt suficient de credibili, dacă nu cumva şi originali –  libertatea era din ce în ce mai mult confundată cu captivitatea. Apa potabilă, curentul electric, alimentele – toate au început să fie drastic raţionalizate. Au fost anii în care eu am început să învăţ limba sârbă, asemeni multor români trăitori în Banat, pentru că urmăream emisiunile pos-turilor de televiziune iugoslave. Şi tot la fel ca mulţi alţii în acei ani, am renunţat demult să privesc televiziunea cuplului dictatorial.

Prea multe zile, cu soţ sau fără soţ, s-au adunat sub crengile bătrânilor tei şi eu îi dădeam cu subsemnatul săptămânal la mili-ţia oraşului A. – pentru că, vezi doamne, prin jobul pe care-l aveam, aş fi putut deţine, pe acasă, pepite aurifere, din care s-ar fi putut produce aur dentar care, pentru ei, era mai periculos decât plutoniul. Atât de naivi erau unii miliţieni, încât credeau că un aliaj din cupru şi aluminiu, numit gaudent, după iniţia-lele unui dentist care a mâncat foarte bine la cazanul partidului comunist, conţinea aur!

"Cel mai iubit fiu al poporului” se sătu-rase să importe aliaje dentare scumpe din vest şi atunci a apărut dentistul cu iniţiativa de partid. Cum în rada portului Constanţa se aflau o grămadă de vase a căror elice din alamă nu ruginea în apa sărată a mării, s-a presupus că aliajul se va comporta în mod identic în gura românilor!

S-a trecut repede la treabă, aşa că trei sferturi din populaţia ţării s-a trezit cu dinţi din “aur” – care sub acţiunea enzimelor din gură produceau cocleală !

Oxizii de cupru şi aluminiu, cei mai nocivi pentru organismul uman, au provocat ulcer, cancer gastric şi intestinal. Acest aliaj oribil nu a fost testat nici pe şoareci, nici pe iepuri, ci direct pe oameni. Aşa s-au economisit milioane de dolari, dar au murit sute de oameni.

Aruncat la “lada de gunoi” în propria ţară, mi-am pus în gând să părăsesc, cu riscul vieţii, lumea în care curgea “lapte şi miere". Aşa că am început să-mi ţes planul evadării, cu minuţiozitatea cu care păianjenul îşi ţese pânza capcană.

Am falsificat un P.G. – permis de pescuit de graniţă, pe Dunăre şi împreună cu S.L. şi M.P., ne-am urcat într-o bătrână “Dacie" şi am pornit la drum. Pe scurt, am ajuns la Şviniţa, locul unde bătrânul fluviu are cursul cel mai tumultuos. Era în doi iulie, o mie nouă sute optzeci şi nouă. Abia ajuns, m-am aşezat pe mal cu uneltele de pescuit şi am început să schiţez detaliile evadării.

S.L. nu ştia să înoate şi nu puteam să-i periclitez viaţa. Ea urma doar să preia automobilul şi să dispară cât mai iute din zona de frontieră.

În acea zi de doi iulie, pe malul româ-nesc, la câţiva metri de mine, am putut zări două cadavre, lăsate la vedere, ca să taie orice chef celor doritori  să evadeze peste Dunăre. Se spune că în astfel de cazuri medicul legist mai “întârzia”...

Tineri care îşi supraestimau talentul de înotători, datorită somaţiilor, dar mai precis la auzul gloanţelor de kalaşnicov, făceau infarct miocardic. Victime ştiute sau rămase necunoscute, unii au fost nimeriţi  în cap de gloanţele bravilor grăniceri, recompensaţi cu permisii de o săptămână.

Odată cu lăsarea serii, ne-am retras în cel mai apropiat bloc de locuinţe, la un amic care nu bănuia nimic despre planul nostru şi care era în relaţii foarte bune cu oficia-lităţile locale şi judeţene.

La semnalul dinainte convenit, S.L. a intrat la baie şi a tras apa, astfel că eu şi M.P. am putut să ne furişăm din apartament fără a fi simiţi de gazda noastră. Ne-am ascuns în spatele blocului, apoi, ca în armată, pe burtă cincizeci de metri, am intrat în Dunăre. Mi-am ascuns actele şi cele 300 de mărci germane într-o pungă de nylon şi, îmbrăcat într-un tricou negru şi ciorapi negrii de damă, am trecut printre cele două cadavre de pe mal şi am pătruns, fără zgomot, în apa ca de smoală a Dunării, înotând spre malul sârbesc, unde trebuia să ne aşteptăm unul pe celălalt.

Pe la mijlocul fluviului am tras prima sperietură de moarte: o barjă, aşa arăta prin întunericul de pâclă al nopţii, biciuia fluviul cu un reflector puternic, aşa că eu m-am scufundat imediat şi am rămas sub apă, crezând că am fost văzut şi că sfârşitul îmi este mai aproape ca oricând. Când am revenit la suprafaţa acelei ape de catran barja se îndepărtase şi eu am renăscut, parcă. Am continuat să înot, deşi curentul apei era ca mâna unui uriaş care mută stâncile, aşa că m-a dus cu cel puţin jumă-tate de kilometru mai departe de punctul unde mi-am propus să ating malul sârbesc.

Încet, încet noaptea se refugia în faţa primelor raze de lumină care conturau în depărtare malul românesc. Trăiam foarte acut sentimentul că acolo mi-am lăsat poate pentru totdeauna iubita, părinţii, prietenii, tot ce aveam.

Am privit în jur căutându-mi camaradul – pe curajosul meu prieten, M. P. Neliniştea mea creştea odată cu lumina zilei, care putea să se transforme în duşman, să fiu reperat de grănicerii sârbi şi să fiu predat grănicerilor români, care abia apucau să prindă o astfel de “pradă”.

Atunci a început calvarul. Am escaladat stânci, am alunecat şi am căzut. Palmele îmi erau ude, bagajul luase apă şi devenise o povară. Greul abia acum începea.

Păsări de noapte, aţipite în ascunzişuri, au început să bată cu aripile aerul proaspăt al dimineţii, speriate de un intrus care era şi mai speriat de apariţia lor neaşteptată.

Am ales alt versant, mai puţin abrupt, şi cu mare greutate am ajuns deasupra stâncilor pe un prundiş, de unde se zărea parapetul şoselei. Prietenul meu îmi făcea semne de încurajare şi totodată de victorie. Oare aşa să fie?...

Poate că era momentul cel mai fericit din viaţa mea, trăiam din plin iluzia libertăţii, dar nu a libertăţii propriu-zise, pe care mai târziu am înţeles că nu aveam să o găsesc niciodată.

Eram uzi până la piele, dar soarele prietenos, de început de iulie, a reuşit să ne usuce repede epiderma şi sumara îm-brăcăminte. După un parcurs de câţiva kilometri, timp în care scurta bucurie a evadării a început să dispară ca puful păpădiei după furtună, ne-am trezit în faţă cu un autobuz albastru care a oprit. Şoferul ne-a făcut semn să urcăm.

Atunci am făcut prima mare greşală! Autobuzul era de călători, care mergeau la piaţă, în orăşelul Pojarevac, oraşul natal al liderului comunist al Iugoslaviei. Pe atunci nimeni nu bănuia războiul, destrămarea ţării şi soarta tragică a lui Slobodan Miloşevici în închisoarea de la Haga, fără sentinţă de judecată. Aşa se nasc martirii şi eroii.

Ajunşi în autogara din Pojarevac, s-a produs inevitabilul impact şi iluzia libertăţii s-a sfârşit brutal. Atunci a început un timp fără sfârşit pentru mine. Uşile din faţă ale autobuzului s-au deschis, dar nimeni nu cobora. În momentul următor au urcat doi miliţieni sârbi, care au început să pună între-bări pasagerilor. Mi-am dat seama atunci că nu mai avem nici o şansă de scăpare, deoarece uşile din spate erau închise.

Când au ajuns în dreptul nostru, ne-au întrebat ceva în sârbeşte dar noi n-am înţeles o iotă, după care imediat ne-au pus cătuşele şi am fost escortaţi pe jos la închisoarea din Pojarevac, unde fără proces am fost încarceraţi  pentru douăzeci de zile.

Zilele treceau greu pentru prietenul meu, care nu era obişnuit să stea toată ziua între patru pereţi de celulă, iar acum, după atâţi ani, înclin să cred că era claustrofob.

Probabil era mai uşor să ieşim cu ceilalţi deţinuţi la muncă, de regulă la descărcat de vagoane cu ciment, dar nici azi nu ştiu de ce eram socotiţi atât de periculoşi, încât să fim ţinuţi numai înăuntru.

Directorul din acea perioadă a închisorii din Pojarevac era un om cu suflet, care iubea şahul şi, uneori, făceam câte o partidă în biroul său, unde dialogam în engleză.

El mi-a sugerat ca la interogatoriul luat de securistul sârb să mă declar german, să nu umblu cu jumătăţi de măsură, adică să spun că tata este român din Ardeal, iar mama nemţoaică stabilită în Banat, pentru că dau dovadă de nehotărâre. Aşa că am devenit german get beget în actele închisorii.

La două zile după interogatoriu soarta îţi era pecetluită – mergeai spre Belgrad şi de acolo spre Abendlandes (Occident) sau erai returnat în România, ciomăgit la graniţă şi înfometat.

În închisoare eram laolaltă cu deţinuţi sârbi, unii dintre ei vorbind româneşte, cei originari din Negotin. Erau solidari cu noi, cei care încercam să devenim liberi.

Nesiguranţa pe care o simţeam ca pe o sabie deasupra capului şi apropierea sfârşitului detenţiei făceau să ne crească adrenalina. Nu aveam decât o preocupare: încotro ne vom îndrepta? Sau, mai bine zis – când se va sfârşi calvarul acestei aventuri periculoase? Obsesiv revenea şi întrebarea:  ce s-a întâmplat cu cei de-acasă? Părinţii au fost interogaţi de securitate, soţia a fost dată afară din serviciu, arestată, maşina confiscată?! Ce sens mai putea să aibă o astfel de viaţă?

Prietenul meu era şi mai speriat, se gândea tot timpul la copilul de câteva luni pe care l-a lăsat acasă, dacă nevasta va fi dată afară din funcţia de şefă a unui complex turistic, din apropierea oraşului A.

Societatea în care am trăit era absurdă, dar oare existenţa mea nu era o absurditate pe care o acceptam fără crâcnire ?

Nu ştiam ce va urma, totul era învăluit în mister.

În fiecare zi sosea o dubiţă a Miliţiei din Pojarevac şi dacă ţi se puneau cătuşele la mâini, după terminarea detenţiei de două-zeci de zile, cu siguranţă erai trimis în ţară, unde ştiai ce te aşteaptă –, bătaie la sânge, schilodire fizică şi morală, înfometare şi porţia zilnică de umilinţă.

Scenele, pentru mine, pe care le priveam pe o jumătate de geam, în timp ce făceam curăţeneie, erau de coşmar – câte doi sau trei tineri încătuşaţi erau împinşi în duba albastră a miliţiei, urlând de disperare, adeseori loviţi cu patul puştilor kalaşnikov, asemeni unor animale conduse pe ultimul lor drum către abator.

Atunci m-am întrebat ce sens mai are să trăim dacă vom fi returnaţi în schimbul unui vagon de sare şi desfiguraţi în bătaie, ca atâţia tineri şi tinere, care au avut de suferit toată viaţa în urma maltratărilor la care au fost supuşi. O prietenă, stabilită în Nashville, a rămas cu şira spinării în pioneze pentru tot restul vieţii, în urma unei corecţii executate cu bestialitate de grăniceri, după ce au capturat-o în zona de frontieră.

A sosit ziua Z, mă uitam în ochii albaştri ai prietenului meu care se arăta tot mai abătut. Împreună am primit botezul fluviului şi am devenit fraţi de cruce în suferinţă.

Cei care aveau tatuaje pe corp erau suspecţi pentru comisarii sârbi şi trimişi acasă. Cum noi nu aveam tatuaje, puteam spera că după eliberare vom ajunge la Belgrad, sub protecţia Naţiunilor Unite.

Ziua mult aşteptată a sosit şi nu zăream dubiţa albastră, nici miliţieni înarmaţi cu kalaşnicovuri. La un moment dat a apărut un automobil albastru de mic litraj, un “Yugo", şi un gardian ne-a făcut semn să urcăm şi să ne aşezăm pe bancheta din spate. Cei doi miliţieni au luat câteva hârtii, au schimbat câteva semne amicale, după care au demarat brusc, fără să scoată un cuvânt.

Noi am încercat să încropim un dialog în engleză, dacă mergem spre Oraviţa sau spre Belgrad, dar fără nici un rezultat.

După ce am ieşit din Pojarevac, am zărit o tablă indicatoare pe care se putea citi: “Beograd” –  şi parcă o stâncă mi s-a ridicat de pe inimă, am răsuflat uşurat şi i-am zâmbit complice camaradului meu, M. P.

Padinska Skela

Unii cred în destin, alţii în stele, eu am crezut în capriciile destinului. Mai devreme sau mai târziu omul trebuie să ducă o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru propria supravieţuire.

Cei care erau retrimişi în ţară, cu toate umilinţele fizice şi morale la care erau supuşi, erau singurii care transmiteau celor apropiaţi că suntem în viaţă şi avem şanse să ajungem în “El Dorado” – în Occident.

Pentru că în închisoare am avut condiţii de igienă şi mâncare satisfăcătoare, ne-am făcut tot felul de iluzii despre viaţa din lagăr – unde urma să ne aflăm sub umbrela ONU –, crezând că acesta ar fi un fel de hotel de unde putem pleca şi unde puteam reveni oricând doream.

Ne făceam planuri, care mai de care mai îndrăzneţe: vom putea pleca spre S.U.A., Canada, Australia – totul va fi bine. Ne iluzionam că ne vom aduce în doi, trei ani familiile şi că vom fi cu toţii fericiţi!

Am ajuns în Padinska Skela, o clădire imensă, tip cetate, înconjurată de garduri înalte cu sârmă ghimpată şi păzită de gardieni cu câini-lup.

Nu e adevărat, am exclamat! Mi se părea imposibil ca lucrurile să arate astfel. Totul părea că se clatină şi ultima iluzie de libertate se volatiliza privind acest bastion atât de bine păzit.

Am încercat să glumesc, să-i ridic moralul amicului meu, zâmbind:

- Ce să zic, ne-am realizat!

Ceva obsesiv îmi venea în minte, dar nu puteam să-mi demoralizez amicul. “Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice speranţă"!

Am fost împinşi cu brutalitate de gardienii înarmaţi în celule, despărţiţi unul de celălalt, iar cuvântul “brzo, brzo", îmi sună uneori şi azi în urechi dimineaţa, când mă trezesc. În celulele de 12 metri pătraţi erau înghesuiţi câte 15 oameni, cu closetul la nas. Closet, nu W.C.!

Era în plină lună a lui cuptor, şi printr-un mic gemuleţ cu zăbrele încercam să prind un loc, să iau o gură de oxigen. Pur şi simplu mă sufocam! Unii au fost prinşi pe teritoriul de azi al Croaţiei, în timp ce forţau graniţa cu Austria, arestaţi şi returnaţi în lagărul de la Padinska, unde aşteptau ziua cea mai dramatică din viaţă, când li se puneau cătu-şele şi erau escortaţi spre punctul nostru de frontieră de la Stamora Moraviţa.

Ce ghinion să traversezi întreaga Iugoslavie şi să te captureze la Maribor!

Condiţiile de trai în lagărul din  Padinska erau crunte în comparaţie cu cele de la închisoarea din Pojarevac.

Ajunsesem să spun că nimic nu este real, totul este un vis urât de care mâine dimineaţă voi fi eliberat pentru totdeauna şi voi păşi victorios şi liber în capitala Austriei, pe Taborstrasse, pe urmele lui Mozart, Gothe sau  Freud. Acolo, în inima Vienei, voi primi statutul de refugiat şi permisul de “fluchten ausweis", voi găsi un job, poate chiar voi putea să-mi deschid un “praxis” de doctor dentist. Dar cine îmi va da sentinţa, comisarii sârbi sau cei de la ONU – cât voi rămâne acolo, sau până când voi rezista nu puteam în nici un fel ghici. Am încercat să aflu detalii de la “pensionarii” lagărului, care îmi mărturiseau că la sosirea lor acolo aveau peste 80 de kilograme, iar după numai 40 de zile nu aveau mai mult de cincizeci!

Seara am rămas de multe ori flămând, nu mai ajungea mâncarea sau mai bine zis gardienii şi personalul auxiliar din lagăr furau pe rupte din raţiile noastre de mâncare. În minuscula celulă, cu cincisprezece oameni, emana un miros pestilenţial de transpiraţie şi fecale – te sufocai, unii dintre noi leşinau.

După câteva zile de nesomn m-am prefăcut că mi-e rău şi mi s-a permis să dorm pe cimentul de pe coridor, unde se aliniau peste douăzeci de celule. Pe coridor era aer, dar când încercam să adorm, cohorte de ţânţari, cu abdomenele pline de sânge, începeau atacul din toate părţile.

La masă, unde ne-am reîntâlnit după câteva zile, camaradul meu M.P. mi-a mărturisit că a ajuns la capătul puterilor – “nu mai rezist, completez formularul de repatriere”. Nu mi-a venit să cred, era sinucidere curată!

Nu voi uita cum gardienii sârbi, în batjo-cură, fluturau prin celule aceste “formulare de repatriere”, de întoarcere în ţara de baştină – un gest care se repeta zilnic.

Acceptul însemna că tot ce am îndurat până atunci a fost în van. Dar condiţiile inumane de igienă, lipsa oxigenului din celule, înjurăturile gardienilor, însoţite de corecţiile fizice cu bastoanele de cauciuc cu miez metalic, împărţite cu generozitate, au făcut ca mulţi refugiaţi, printre care şi camaradul meu M.P., să completeze formularul de repatriere.

Aşa am rămas singur, să-mi continui aventura spre Occidentul atât de “promiţător şi democrat".

Cine a zis că filozofia nu se poate învăţa a avut perfectă dreptate, filozofia trebuie trăită chiar pe propria epidermă. Tatăl meu îmi spunea: “Fiule, mai ai răbdare, ceva se va schimba şi la noi. Nu-ţi risca viaţa, vezi câţi au murit la Naidăş sau pe Clisură." Toate aceste cuvinte îmi veneau în minte înainte să adorm pe cimentul de pe coridorul inter-minabil al închisorii din Belgrad. Padinska Skela era numai cu numele “lagăr". În rea-litate, era o închisoare sordidă, plină de comisari şi gardieni corupţi.

Deţinuţii – cei care în această perioadă au ajuns în Padinska Skela, nu aveau dreptul să iasă la muncă –  foarte rar doar cetăţenilor români de origine sârbă li se îngăduia să iasă în curtea lagărului.

Unii dintre veteranii lagărului îmi po-vesteau de evadarea unor deţinuţi români, lucru ce îmi părea aproape neverosimil. Şi totuşi. Într-o seară, în timp ce, încolonaţi pentru aşa-zisa “cină" treceam printr-un coridor cu geamuri mari din sticlă, trei colegi de celulă aflaţi în faţa mea s-au aruncat, la un semnal numai de ei ştiut, prin geamuri, producând un zgomot infernal de sticle sparte. Cioburile m-au atins şi pe mine, dar nu m-au rănit. Cei trei au dispărut înghiţiţi de bezna serii.

Gardienii din coada coloanei ne-au împins cu sălbăticie, lovindu-ne cu bastoa-nele unde apucau şi răcnind cu furie înjură-turi de mamă la adresa noastră, dispărând apoi şi ei, unul după altul, prin uriaşele spărturi în braţeţele întunericului.

Căutările gardienilor au eşuat, fugarii nu au fost prinşi, iar pentru noi toţi a fost o ade-vărată victorie, întărindu-ne “iluzia libertăţii” în care credeam. O victorie pe care am per-ceput-o şi ca pe o răzbunare, în tăcerea unei nopţi în care am rămas din nou flămânzi, fără a ni se da cina.

Din închisoare primeai o “dozvola", o hârtie cât o chitanţă, pe care era specificată durata detenţiei şi naţionalitatea deţinutului. Acolo, nici eu nu mai ştiam ce sunt, după mamă eram german şi maghiar, iar după tată eram moţ, pentru ei român periculos. Directorul închisorii din Pojarevac, singurul oficial de care îmi aduc aminte cu plăcere, a zis să mă declar “nemac", adică etnic german. I-am urmat sfatul.

După multe zile de coşmar îndurate la Padinska, am fost interogat de un comisar sârb, iar a doua zi de dimineaţă am fost încolonaţi şi nu mi-a venit să-mi cred ure-chilor când mi-am auzit numele – să fac un pas în faţă. Am fost înconjurat imediat de câţiva compatrioţi, bătut pe umerii, încurajat de parcă aş fi câstigat un adevărat maraton, fiind desemnat să stau pe “Hotel” cu îndicaţia să nu părăsesc Belgradul – şi în zilele următoare să mă prezint la sediul ONU, unde urma a fi trimis dosarul meu.

Aşa că împreună cu alţi cinci camarazi am parcurs pe jos mai mulţi kilometri, spre următoarea destinaţie – “Mitrovice Dom", o altă Golgotă de la periferia capitalei iugo-slave. Am avut de străbătut un cartier cu blocuri turn până când la orizont au apărut, pe vârful unui deal abrupt, câteva antene uriaşe de radio şi televiziune, tot la fel de importante pentru noi ca uriaşele mori de vânt – giganţii pe care îi vedea Don Quijote de la Mancha. Urma să lupt zilnic cu acest uriaş deal până când vreo ambasadă se va îndura să mă ia, biet fugar nenorocit, nicidecum cavaler rătăcitor. Nu pot uita totuşi că mulţi sârbi i-au ajutat pe românii de la Mitrovice Dom, angajându-i la construcţii sau la alte munci casnice.

În 2004, pe când îmi făceam plimbarea de după-masă în Palma de Mallorca, la Santa Ponca, m-a fascinat o tânără care oferea un adevărat spectacol de stradă cu fantoşe, reuşind să dea viaţă unor personaje din benzile desenate. După ce lumea s-a rărit, am avut curiozitatea să o întreb dacă este din insulă, ceea ce ştiam că este puţin probabil. Tânăra mi-a răspuns cu amabilitate că este din Belgrad şi că după război a venit aici, unde îşi câştigă existenţa cum poate. Vorbea o engleză stricată, cu accent străin, dar am înţeles-o fără dificultate. Mi-a povestit cum a trăit spaima bombardamentelor ame-ricane, cum s-a ascuns zile întregi în pivniţa casei, cum i s-au terminat proviziile. Am întrebat-o despre Mitrovice Dom sau “Dealul cu antene şi motelurile noastre de refugiaţi", la care tânăra a lăsat puţin privirea în asfalt şi a rostit: “Totul a fost bombardat de ame-ricani, nu mai există nimic acolo".

Mi-am luat rămas bun de la tânăra belgrădeană, ajunsă şi ea într-un fel de exil, în însorita Spania, să uite de rănile unui război fratricid, iar eu m-am amestecat printre zecile de turişti care n-ar fi înţeles nimic din conversaţia noastră.

FILIERA

Românii aveau puţine şanse să ajungă pe “Hotel", să fie eliberaţi din Padinska. Cele mai mari şanse aveau, cum am mai spus, cei de origine germană şi maghiară.

"Hotelul” de pe dealul nesfârşit şi abrupt, pe care zilnic îl urcam de câteva ori, prinzân-du-mă de ierburi sau de tulpina arbuştilor, să înaintez spre cele câteva cabane din carton, semăna cu o insulă într-un ocean, un capăt de linie unde aşteptai ziua evadării sau arestării, un loc nesigur în care vorbeam în şoaptă, chiar şi sub umbra copacilor.

Ocupanţii acestor cabane erau români, unii de naţionalitate maghiară sau germană, şi albanezi, printre care şi albaneze, care de când stăteau acolo învăţaseră câteva cuvinte româneşti.

Toţi albanezii doreau să emigreze în State, unde era o comunitate albaneză mult mai închegată decât cea română.

Toate tinerele pe care le-am întâlnit pe “hotel” erau palide, priveau în gol, dar nu vorbeau de iadul îndurat în Padinska Skela.

Aveam un ceas marca “Omega” de la un unchi, frate cu mama, stabilit după o mie nouă sute cincizeci şi şase în Canada, după ce participase la revoluţia din Ungaria, ceas care supravieţuise cu brio traversării Danu-biului şi la care ţineam foarte mult, nu că ar fi fost din aur, dar era singurul obiect de valoare care mă lega de familie. Sperasem să ajung în Canada încă din copilărie.

Într-o zi, în timp ce am plecat după prosop în dormitorul de campanie, l-am lăsat pe marginea chiuvetei, aproximativ două minute. Când m-am întors, dispăruse.

Eram disperat de supărare, nici un român nu se afla în acea dimineaţă prin apropiere. Doar albanezi, printre care eram convins că se afla făptaşul. Ceasul nu l-am mai găsit niciodată.

Să fi fost un fel de avertisment, un semn divin... Că n-am să ajung niciodată în Ca-nada... Dar cine ştie ce mai putea să însemne dispariţia ceasului meu de aur marca “Omega"... Mai târziu aveam să consider că dispariţia ceasului meu era un semn rău, şi să-mi  schimb cu totul părerea despre rude, despre prieteni, despre încrederea în oameni în general.

Mulţi români dispăreau subit de pe “hotel” şi seară de seară eram tot mai puţini în dormitorul de campanie cu paturi supra-etajate. La un moment dat, după vreo două săptămâni, din douăzeci de persoane am mai rămas patru, doi fraţi din Sibiu, un pădurar sau tehnician silvic, din judeţul Sibiu, şi eu.

Cei doi fraţi, după o seară de pomină, au început să-şi dezlege limba şi să ne spună că urmează să fie “tiraţi” de “australieni". Cine or mai fi şi ăştia? Eu şi pădurarul am schimbat câteva priviri mirate şi aşteptam dezlegarea misterului, căci colegii de suferinţă dispăruseră subit.

Cum funcţiona această filieră, cine erau “australienii"?

Rudele din Germania sau prietenii adevăraţi erau informaţi telefonic despre locul de la Mitrovice Dom, unde ne aflam, iar sumele se negociau cu românii care au ajuns rezidenţi în Australia, dar neobişnuiţi cu regimul de lucru de acolo au hotărât să câştige mai uşor şi mai mulţi bani tot pe spinarea românilor, pretinzând sume fabu-lose de bani, pentru acele vremuri, dar mai ales pentru nişte amărâţi de refugiaţi cu buzunarele goale.

În momentul în care prietenii ori rudele refugiatului erau de acord cu suma cerută de aceşti traficanţi, noaptea erai îmbarcat într-un autoturism cu numere germane sau austrice pe post de colet şi adio “hotel"!

La destinaţie, în Germania sau Austria, coletul era predat iar cei apropiaţi trebuiau să pună jos banii promişi.

O “excursie” peste graniţa germană ajungea la patru mii de mărci, iar până la Viena, două mii.

Din cele trei sute de mărci germane, mai aveam o sută, iar 50 am împrumutat unui compatriot din oraşul A., bani pe care nu i-am mai văzut niciodată.

Cu banii rămaşi cu greu reuşeam să-mi suplimentez hrana insuficientă de la cantină, dar să mai şi cer două mii de mărci germane unui prieten pe care l-am cunoscut în urmă cu un an în oraşul A.

Într-o situaţie asemănătoare se afla şi pădurarul din Sibiu.

Am încercat să contactăm ambasada germană, dar cerberul de la poartă, un prusac blond cu ochi albaştri reci, ca apele Mării Nordului, s-a pus de-a curmezişul şi s-a răstit la noii : "Wo mochten sie gehen ? – Haben sie rur nummer ?!"

Puţin speriaţi, necunoscând limba germană, am bâiguit ceva în engleză, dar prusacul a închis uşa cu un gest dispreţuitor executat din ristul mâinii drepte la adresa noastră, întorcându-şi apoi dosul cât un dulap.

Am rămas cu un nod în gât şi am păşit mai departe pe bulevardul ambasadelor, în timp ce ploua mărunt cu soare.

Poate vom reuşi a doua zi, nu va mai fi acelaşi cerber infatuat şi vom putea merge în Germania cu un paşaport provizoriu, dar nu prea înţelegeam noi de ce ne trebuie “rur nummer".

Unii români pe care i-am întâlnit aştep-tau de aproape doi ani să fie sponsorizaţi, să poată ajunge în State, dar cine avea răbdare să aştepte doi ani, în condiţiile precare de îmbrăcăminte şi hrană pe care le aveam ?

După  câteva zile m-am prezentat la sediul O.N.U. din Belgrad, să văd dacă mi-au sosit actele de la Padinska, mai precis buletinul de identitate, de culoarea şori-celului de câmp, hârtia de eliberare din închi-soarea din Pojarevac, ca să-mi pot declina identitatea la celelalte ambasade. La eliberarea din lagăr am primit o “dozvola", o legitimaţie din carton pe care scria numele posesorului şi dreptul de liberă circulaţie în Belgrad şi în jurul capitalei, fără a depăşi şaizeci de kilometri. În caz contrar, dacă erai prins dincolo de această limită, erai încă-tuşat şi erai retrimis direct sau prin Padinska în ţara ta de baştină.

La O.N.U. am primit un răspuns negativ. Comisarii din Padinska mi-au rătăcit actele. Am rămas mut, fără replică, apoi am spus că voi reveni peste câteva zile.

Între timp am auzit că Ungaria nu mai dă înapoi în ţară transfugii români şi ar facilita obţinerea unui paşaport pentru etnicii maghiari din Belgrad. Am luat-o cât am putut de repede spre ambasada Ungariei, unde printre cei primiţi în audienţă am zărit şi o femeie pe care o ştiam din vedere din lagăr. Mi-a spus că fost primită cu înţelegere de consul, acesta dându-mi şi mie să completez un formular de paşaport, după o scurtă relatare a tot ce am păţit. Stăpânind limba maghiară, mi s-a spus să fac o poză la automat, urmând ca după două zile să primesc un paşaport provizoriu, să pot pleca spre Budapesta sau Györ, unde aveam un unchi, fratele cel mai mare al mamei.

Între timp am intrat în posesia buletinului de identitate, dar am primt numai dovada de la închisoarea din Pojarevac, nu şi pe cea a detenţiei în lagăr, probabil acel “sejur” nu trebuia să apară în actele de la O.N.U.

Printre puţinele lucruri recuperate era şi agenda cu numerele de telefon din Canada şi Germania. Eram fericit, în sfărşit puteam să vorbesc direct cu Occidentul!

Mi-am sunat amicul, pe care îl cunoscu-sem cu un an în urmă, în A. Speram să îl aud la celălalt capăt al firului, dar mi-a răspuns o femeie, întâi în germană, apoi în româneşte. Părea o voce mai uzată şi am bănuit că este mama lui. Mi-a spus imediat că va ieşi din schimb de la concernul Audi, unde lucra, pe la zece seara şi că mă va suna el – dar unde, pentru că pe Golgota de la Mitrovice Dom nu aveam telefon, iar la ora zece seara nu era bine să fii văzut prin centrul Belgradului. Aşa că în dimineaţa următoare i-am dat deşteptarea şi i-am spus că am obţinut un paşaport maghiar. Replica lui a fost neaşteptat de dură:

- Ce, ai înebunit – ce vrei să faci într-o ţară comunistă?! Vino în Deutschland, aici în Bavaria, la Ingolstadt!

Invitaţia lui suna ca un ordin care mi-a uns sufletul. În acelaşi timp aproape că nu mi-a venit să cred cât de promt se arăta acest amic, cunoscut cu doar douăsprezece luni în urmă.

Vin, vin dar cam pelin – ca să nu zic că eram peleg de lovele, iar “australienii” voiau să mă belească de două mii de mărci, cât era tariful negociat pentru o “tirare” până la Viena. După o scurtă pauză, mă trezii parcă dintr-un lung vis auzind vocea baritonală a amicului:

- Urcă-te în maşină şi să te aducă întreg şi nevătămat la locul pe care îl stabilim în Viena, unde eu te aştept cu lozul şi te preiau.

Aşa se face că, în cazul în care m-aş fi văzut ajuns cu bine în Germania, porneam în noua mea viaţă nu de la zero, ci de la un minus de două mii de mărci vest germane, sumă deloc de neglijat la vremea respectivă.

SPRE EL DORADO

Între timp şi amicul meu, pădurarul de pe lângă Sibiu, a luat legătura cu prietenii lui saşi, care i-au promis să-l sprijine cu aceiaşi sumă de bani. Unul dintre ei urma să vină după el, la Viena, a doua zi.

Stabilisem şi noi, cu puţin înainte, cu unul dintre “australieni” ora îmbarcării, iar el ne-a arătat locul unde era parcat un auto-turism cam obosit, marca Mitsubishi Lancer, care urma să ne transporte până în Viena.

Mi-a întins o cutie de chibrituri pe care era scrisă adresa din Viena unde eram aşteptaţi – adresă pe care trebuia să o comunicăm în Germania.

Eram în extaz, urma ultima noapte în vârful colinei de la Mitrovice Dom.

După plecarea celor doi fraţi am rămas numai noi doi într-un dormitor de campanie de peste douăzeci de persoane.

La momentul respectiv, atât eu cât şi amicul meu din lagăr, tehnicianul silvic sibian, nu ne-am imaginat la ce risc urma să ne expunem. Eram preopaţi doar să părăsim cât mai repede Iugoslavia, deoarece se tot zvonea că vor veni controale nocturne şi, din te miri ce motiv, puteai fi trimis înapoi, în România. Adevărul era altul. Această zvonotecă erau întreţinută de personalul  cantinei, unde angajaţii în frunte cu adminis-tratorul furau într-o veselie, iar noi, refugiaţii, rămâneam mai tot timpul flămânzi.

Majoritatea refugiaţilor lucram ca zilieri în construcţii, la particulari, să ne asigurăm un plus de alimente şi să ne cumpărăm câte o haină. Tot ce aveam pe noi arăta jalnic, iar fiecare din noi slăbise cel puţin zece kilograme. În ultima seară, când ştiam că nu vom mai intra niciodată în acel dormitor răvăşit, cu cearceafuri murdare, scaune rupte şi paturi de campanie cu vopsea scorojită, după ultima aşa-zisă cină ne-am întâlnit cu “australianul” şi am bătut palma. La ora douăsprezece fix, noaptea, în punctul “La răscruce", aşa se numea drumeagul ce ducea la poalele dealului, se va afla un autoturism Mitsubishi cu număr de Viena.

Într-adevăr, totul a decurs ca la carte. Autoturismul se afla la locul stabilit  iar noi doi ne-am urcat în mare grabă, fără să scoatem o vorbă.

"Australianul” a demarat furtunos pe direcţia marcată pe un indicator. Ne-am trezit pe autostrada Belgrad-Zagreb, într-o noapte ceţoasă, iar noi încă nu ştiam nimic despre felul cum vom trece graniţa Iugoslaviei, pe unde anume – pe la Maribor, Kozjac, dar ce mai conta încă o trecere frauduloasă.

Se crăpa  de ziuă, era pe la patru dimineaţa, şi ceaţa parcă se înteţise când “australianul” s-a hotărât să iasă de pe autostradă şi să intre într-o parcare, unde ne-a întins două sandvişuri şi un termos de cafea care ne-a mai încălzit puţin în acea dimineaţă de început de septembrie. Avea să fie primul, dar şi ultimul popas până la frontiera dintre Iugoslavia şi Austria.

Pe măsură ce ne apropiam de graniţă inima începuse să-mi spargă coşul pieptului.

"Australianul” şi-a început povestea:

- Înainte de frontieră, la semnalul meu, săriţi din mersul maşinii direct în şanţ, apoi faceţi târâşul ca în armata română, intraţi cât mai repede în pădure, treceţi dealul, tot prin pădure, apoi coborâţi şi când auziţi motorul maşinilor, sunteţi în Austria. Veţi zări o mică parcare unde vă aştept, veţi recunoaşte maşina, dar ieşiţi din pădure numai la semnalul meu !

Ne-am uitat unul la celălalt, zicându-ne din priviri: E foarte simplu! Nu e atât de periculos cum a fost traversarea Dunării.

Nu eram atenţi la localităţi, dar trecusem bine de Maribor şi, undeva pe la Kozjak, am pătruns pe o şosea îngustă. De-o parte şi de alta a şoselei se ridicau nu dealuri, ci ade-văraţi munţi, cu o vegetaţie bogată.

“Australianul” ne-a avertizat:

- Acum, după curbă, încetinesc puţin, mă apropii cât mai mult de şanţ pe partea dreaptă şi la semnalul meu săriţi amândoi.

Zis şi făcut, ne-am aruncat din mersul maşinii, unul după celălalt, în şanţ şi repede, prin tufele mari de arbuşti, ne-am pierdut în adâncul pădurii, fără a şti încotro să apuc. Acolo aveai nevoie de busolă sau să cunoşti foarte bine pădurea.

Eu, copil de oraş, aş fi fost pierdut dacă eram singur. Nu cred că reuşeam să ajung la bornele de delimitare a frontierei dintre Iugoslavia şi Austria. Marele meu noroc a fost tehnicianul silvic sibian, care se simţea în elementul său. Parcă-l aud şi acum:

- Calm, te scot eu la lumină din codrul des!

Am mers kilometri numai prin desişul pădurii când, deodată, soarele m-a orbit şi în faţă a apărut un drum forestier pe care trebuia să-l trecem fără să fim văzuţi.

Am traversat drumul mai mult pe burtă până am intrat din nou în pădure, unde am auzit un susur de apă.

L-am auzit atunci pe amicul meu articulând cu voce joasă:

 - Ei, pârâul acesta de munte ne va duce unde trebuie...

Eram sceptic, dar nu aveam altă variantă şi l-am urmat cu docilitate. Peste trunchiuri de brazi seceraţi de furtuni, peste snopi de cetină, prin apa rece ca gheaţa – am străbătut peste zece kilometri până am ajuns într-o pădure de foioase, unde am zărit bornele vopsite în alb şi roşu, care indicau limita de frontieră. Le-am trecut şi ne-am dat mâna, exclamând:

- Suntem în Occident!

Nici urmă însă de mica şosea ori de parcare! Am continuat să mergem cel puţin încă o oră până când, dintr-o dată, am început să coborâm, auzind zumzetul  motoarelor turate ale maşinilor care urcau în pantă mica şosea.

Nu-mi venea să cred – printre copaci se zărea parcarea, dar acolo nu ne aştepta ni-meni! Am rămas stupefiaţi,ascunşi în pădure. Priveam cum trec din cinci în cinci minute maşini cu numere de înmatriculare austriece, dar nici urmă de “australianul” nostru.

Am rămas culcaţi pe iarba rară din pădure vreme de două ore, când deodată am recunoscut maşina australianului, care ajunsese în parcare.

Am aşteptat până zgomotele de motor s-au îndepărtat şi, cu o viteză uluitoare, murdari, tăiaţi la picioare şi la mâini de cioatele crengilor şi pietrele pârâului, ne-am aruncat pe bancheta din spate a maşinii, răsuflând uşuraţi pentru prima dată după săptămâni întregi. “Australianul” a bâiguit ceva referitor la un control riguros în vamă şi la numărul mare de maşini, ca o scuză la întârzierea lui, dar noi continuam să privim peisajul, să admirăm curăţenia parcărilor şi să visăm la noua noastră viaţă în libertate.

SPRE VIENA

Un scrâşnet de frânare bruscă, în parcare şi contactul cu aerul rece, ozonat, m-a trezit din reverie. “Australianul” a deschis un pachet cu două pâini lungi, tăiate prin mijloc, umplute cu şuncă, brânză parmezan şi, din termosul aburind, ne-a turnat cafeaua fierbinte în două pahare de unică folosinţă, în bătaia ultimelor raze de soare, care anunţau asfinţitul.

Dintr-o dată emoţiile au început să-mi revină şi simţeam cum cascade de adrena-lină îmi inundă fiecare celulă la gândul că prietenul meu poate nu va sosi – la ce vor face aceşti “australieni” ciudaţi cu noi. Vom munci pentru ei, vom cerşi pe străzile Vienei, cine ştie, răspunsurile întârziau să apară.

Se însera şi ne apropiam cu fiecare kilometru de capitala Austriei. Ne simţeam europeni. De fapt, noi, cei din Banat şi Ardeal, am fost şi am rămas tot timpul în Europa. Regimul de dictatură comunistă nu a putut să ne balcanizeze, dar ne-a răpit tinereţea, chiar şi copilăria.

În umbra ghearei marelui vecin de la răsărit nu puteai decât să numeri anii care ţi-au mai rămas până la pensie, să înduri ortostatismul cozilor interminabile de la carne – să te “bucuri” de mititeii din carne alterată, supracondimentaţi, de la 1 Mai şi 23 August, alături de berea blondă, sorbită dintr-o sticlă mucegăită, cu urme de detergent ieftin ori cu jegul tradiţional din jurul gâtului ei.

 *

Cu puţin timp înainte de miezul nopţii am intrat într-un tunel imens de lumină, eram în Viena ! Clădiri impozante, forfota taxiurilor, viaţa de noapte din jurul lupanarelor. Am îna-intat încet pe străduţe ale căror nume le-am uitat, până în dreptul unei clădiri vechi, în stil baroc, în dreptul căreia “australianul" a spus:

- În sfârşit am ajuns, ia să vedem dacă au venit cu mălaiul prietenaşii voştri!

Am coborât rupţi de oboseală din autoturism, murdari şi cu hainele franjuri şi cu încălţămintea decupată în dreptul degetului mare. Ne-am postat în faţa unui lift care semăna cu o imensă cuşcă metalică pentru animale din junglă, mai degrabă, decât pentru oameni. La un moment dat cablurile din oţel au scos un scrâşnet lugubru, frecând scripeţii uzaţi şi o altă cuşcă coborî oprindu-se în interiorul celei care staţiona. Atunci s-au  deschis uşile şi toţi trei am intrat dintr-o dată, pentru ca nu cumva să rămânem pe dinafară. Odată cu escaladarea primului etaj emoţiile au devenit tot mai puternice – oare a venit amicul meu Ş. H.?

Ce se va întâmpla cu mine dacă nu a sosit? Am auzit tot felul de poveşti despre cei care nu au avut cu ce să plătească. Că au fost torturaţi, puşi la tot felul de munci murdare, să cerşească sau chiar să se prostitueze.

Dintr-o dată hardughia metalică s-a oprit cu un zgomot înfundat, iar “australianul” a împins cele două uşi metalice şi soioase, lăsându-ne cale liberă spre un hol imens şi întunecos, iar după câţiva paşi s-a oprit în dreptul unei uşi masive din lemn scorojit, lovind în aceasta cu cheia de contact sub forma unui limbaj secret de tip Morse, ca amicul său să fie sigur că totul este în regulă şi poate deschide uşa.

Acum e acum, atât eu cât şi tovarăşul meu de suferinţă, pădurarul sibian, ne-am încrucişat privirile speriate, pentru ultima oară poate, înaintea inevitabilei noastre despărţiri. El trebuia să ajungă la Frankfurt, iar eu în Bavaria, la Ingolstadt.

Uşa exterioară s-a deschis, dar nu am zărit pe nimeni până s-a deschis şi a doua uşă, probabil de siguranţă, şi atunci am putut în sfârşit să-mi zăresc amicul, care a venit în întâmpinarea mea.

Ne-am îmbrăţişat fără să scoatem un cuvânt.

- Pentru celălalt nu a venit nimeni? – se înfurie şoferul nostru, răstindu-se către colegul de cameră.

- Nimeni până acum, dar ne scoatem noi banii, doar avem suficiente metode, colega! veni răspunsul însoţit de un râs forţat.

Am aruncat o ultimă privire spre pădurarul cu care am trecut prin atâtea încercări, apoi prietenul meu din Ingolstadt începu să-i numere “australianului” cele două mii de mărci, preţul negociat pentru mine.

Apoi unul din cei doi “australieni", ca să nu le zic australopiteci, a mormăit schiţând un gest în direcţia uşii:

- Voi doi puteţi pleca, el rămâne, şi pentru a fi mai elocvent arătă cu degetul spre singurul scaun ocupat, pe care stătea prăbuşit amicul meu, pădurarul. Va munci pe brânci pentru noi, pentru supa veselă, sau crede că suntem proşti, că poate oricine să ne păcălească, se mai auzi aceeaşi voce guturală.

Nici azi, după mulţi ani, nu am aflat nimic de soarta pădurarului – a scăpat din mâna pungaşilor de “australieni"? Se pare că prietenii lui din Germania nu s-au ţinut de cuvânt sau nu au putut strânge suma de bani şi nu i-au întins o mână salvatoare.

Într-un Audi 90 de culoare albă, care pă-rea făcut pentru ţările arabe, unde această culoare este trendy, ne-am strecurat, mult după miezul nopţii, pe autostrada de Linz, spre frontiera Germaniei. Eram oripilat de atâta risipă de lumină pe străzile Vienei, în timp ce la noi era beznă totală şi un singur program de televiziune, de două ore !

Nu mai aveam tenişi în picioare, ajun-sesem în Viena cu treningul rupt şi “adidaşii” găuriţi, cu talpa dezlipită, după periplul pe râul de munte. Bunul meu amic mi-a dat o pereche de blugi curaţi, o jachetă de aceeaşi culoare cu pantalonii şi o pereche de pantofi sport marca “Puma".

Eram aproape fericit, nimeni nu mai putea acum să mă dea înapoi, în ţară – unde mi-am lăsat părinţii, tânăra soţie, prietenii de care nu mai ştiam absolut nimic. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu M.P., care s-a “repatriat” din Padinska, ce chinuri, ce persecuţii şi umilinţe a trebuit să suporte, câtă puşcărie face, întrebări care deveniseră obsesii.

În mod sigur soţia a fost concediată din cauza mea de la Combinat. Desfacerea contractului de muncă cu litera “i” se aplica imediat unui transfug, trădător de ţară ori rudă a acestuia. Am devenit “duşman al poporului", judecat în absenţă la Judecătoria Oraviţa.

*

Goneam pe autostradă, iar ştergătoarele de parbriz trebuia să-şi făcă neîncetat datoria. Erau mai puţin de 500 de kilometri până la Ingolstadt, unde, după săptămâni de chin, voi avea non stop apă caldă, un televizor color cu o mulţime de programe. Mă socoteam deja un veritabil nabab.

Înaintam cu peste 160/oră, pe autostradă, viteză de neatins pe şoselele pline de gropi de acasă, în timp ce salvatorul meu, S.H., îmi explica planul de trecere a ultimei fron-tiere,cea austro-germană. Cu câţiva kilometri înainte de frontiera germană,  apare o tablă pe care stă scris “zonă de frontieră” sau “Grenze". După încă cinci minute de mers pe autostradă, apare o lumină puternică în plină noapte, unde este vama şi trecerea în Bundesrepublik Deutschland.

- Bine, şi eu unde trebuie să cobor sau să sar din mers, ca la sârbi !

- Ai răbdare, când apare pe dreapta un gard înalt din sârmă de vreo doi metri înălţime, voi încetini şi atunci, în cea mai mare viteză, începi escaladarea gardului. Intri în pădure, mergi paralel cu frontiera, până ajungi la şosea, de unde vezi prima pompă de benzină care este în Deutschland. Acolo te aştept şi totul va fi bine. Te-aş as-cunde în portbagaj, dar uneori fac controale şi atunci eu aş putea avea mari probleme.

Am refuzat din start propunerea şi i-am zis amicului meu:

- Nu mor dacă mai trec o frontieră! Am să reuşesc, mă încurajai eu cu voce tare, în timp ce la orizont se zărea un nor imens roşu, ca o roată de foc, înconjurată de un nimb de ceaţă. Era ultima frontieră pe care trebuia s-o trec!

- S.H. a început să încetinescă şi pe dreapta am zărit imensul gard din plasă de sârmă, pe care trebuia să-l escaladez rapid, fără să fiu zărit de cineva.

Am sărit din maşină şi în cea mai mare viteză mi-am aruncat mâinile pe gard, căţărându-mă ca o maimuţă până sus şi, azvârlindu-mi picioarele peste cap, m-am trezit dincolo, într-o beznă totală.

O vreme am încercat să merg paralel cu şoseaua, dar apropiindu-mă de gard m-a cuprins teama de a nu fi simţit de câinii din vamă, aşa că am pătruns mai mult în pădure, într-un luminiş, unde o lună plină încercănată mi-a trimis razele ei de argint pentru câteva secunde, după care la fost ascunsă de un nor şi întunericul a devenit de nepătruns. Cred că a fost momentul fatal! După doar câţiva paşi am căzut într-o mlaştină, din care în loc să ies, la fiecare mişcare simţeam cum mă cufund mai mult. În ultima clipă m-am apucat de o creangă, iar ciotul acesteia mi-a perforat podul palmei drepte. Am simţit cum ceva ca un cuţit rece îmi sfredeleşte carnea, iar un lichid cald îmi şiroia spre articulaţia cotului.

Ţinându-mă cu eforturi uriaşe de crean-ga salvatoare şi suportând o durere teribilă, în cele din urmă am reuşit să ies din acea capcană. M-am ales însă pentru totdeauna cu o cicatrice în palmă.

Eram plin până-n gât de un soi de noroi sărat. Mai târziu am aflat că eram în zona de nisip şi sare din Bad Reichenhall – Bavaria.

Picioarele îmi erau ca de plumb, se lipise de mine un noroi gros, încât pantalonii luaseră forma unor burlane de tablă iar jacheta de blugi, primită cu câteva ore în urmă cadou, era acoperită până-n guler de un noroi slinos şi sărat. Cred că miroseam îngrozitor, dar îmi spuneam mereu că voi ieşi la liman şi din aceea încercare.

Epuizat, am ieşit din pădure şi primul semn, ce mi-a apărut înaintea ochilor era un “D" imens, de la Deutschland.

- Am reuşit! mi-am şoptit, uite şi ”auto-bahnul" – autostrada pe care voi ajunge în Ingolstadt. Ceva mai încolo, la nici o sută de metri, era staţia de benzină.

Am înaintat precaut pe lângă un gard viu şi înainte de “pompa” de benzină – "Tanks-telle" – cu vreo cincizeci de metri, am zărit şi Audi-ul alb. Am trecut apoi de gardul viu spre şosea, şi tocmai când mi-am spus, încă o dată, că sunt salvat, lângă mine a frânat brusc un Audi 80, punându-se de-a curmezişul şi blocându-mi înaintarea. Din el au sărit trei indivizi cu tot atâtea revolvere aţintite asupra mea şi strigând la unison: Hander Hoch! Mâinile sus!

Împins cu faţa spre Audi, am fost per-cheziţionat minuţios şi, după ce ambele braţe mi-au fost răsucite la spate, am simţit cum metalul cătuşelor îmi provoacă o nouă durere. Erau cei de la Poliţia Secretă – Geheim Polizei – sau, pe scurt, cum aveam să aflu mai târziu: "Kripo". Aceştia m-au reperat cu  binoclul cu infraroşii în momentul când am ieşit de după gardul viu – tocmai când mă aflam la un pas de marea reuşită.

Au strâmbat din nasurile lor fine la putoarea ce colcăia pe mine, dar când au înţeles că sunt un biet refugiat din Est, au schimbat tonul, iar dialogul în engleză a decurs aproape normal. Unul dintre ei a observat plaga sângerândă din podul palmei drepte şi m-a dus la serviciul de urgenţă din frontieră, unde plaga a fost igienizată şi suturată. Altul mi-a adus haine curate de schimb şi a comandat un pui la grătar şi o doză de coca-cola.

Eram preocupat dacă prietenul meu S.H. a văzut momentul capturării mele.

Am fost introdus într-o celulă, care lucea de curăţenie, cu grup sanitar, dar ce folos, eram tot în spatele gratiilor şi nimeni nu-mi spunea nimic – dacă voi fi returnat la austrici sau voi merge mai departe, în lagărul de la Nürnberg, ceea ce era de preferat. Regula însă părea cu totul alta – dacă erai capturat în apropierea frontierei din Germania, erai returnat în Austria.

Într-adevăr, după un interogatoriu minuţios, cu ajutorul unui translator şvab din Steierdorf, chiar din imediata apropiere a oraşului A, cei de la Kripo s-au lămurit de intenţiile mele paşnice şi după patru zile de detenţie am fost îmbarcat într-un autobuz cu alţi transfugi români şi duşi în cel mai apropiat oraş de frontiera germană, din Austria, la Salzburg.

Acolo, stupoare, o doamnă comisar, care vorbea binişor româneşte, mi-a spus:

- Nu-ţi fă probleme, eşti liber să pleci unde doreşti!

Unde, însă? Spre alt lagăr din Viena? La această întrebare nu am primit răspuns. Epuizat fizic, fără nici un ban în buzunar, eram mai rău decât un cerşetor.

Am hoinărit prin Salzburg, până la că-derea serii, obsedat că nu am unde pune capul pentru odihnă.

Aş fi dormit în gară, dar era interzis, puteam dormi într-un parc, dar seara era răcoare, în septembrie, într-o regiune de munte.

În timp ce, cu paşi obosiţi, mă îndreptam spre gara din Salzburg, un poliţist comunitar m-a întrebat, văzându-mă îmbrăcat de la second-hand, într-o engleză stâlcită:

- De ce nu mergi la “Poor House", pe Mozart Strasse?

Mi-a explicat că acest loc este pentru cei fără acoperiş, cei care au fost internaţi la dezalcolizare ori au fost daţi afară din casă. I-am mulţumit poliţaiului, care m-a cântărit din cap până-n picioare, rostind un “gerne” uşor şuierat.

Îmi era jenă să apelez la asemenea instituţii, dar nu aveam altă soluţie, aşa că am început să întreb de Mozart Strasse şi de “Obdachlosen Heimat".

MOZART STRASSE

Se făcuse târziu şi trecători grăbiţi în lodenuri gri şi negre, cu umbrele mari deschise lipăiau pe trotuarele umede. Unii ieşeau din restaurante, făcându-şi semne amicale la despărţire, iar ploaia măruntă îmi pătrundea de pe cap sub gulerul ridicat şi o simţeam cum pătrunde, şiroind, printre omoplaţi, pe toboganul coloanei vertebrale.

Mergeam pe sub streşinile clădirilor impunătoare, ridicate în timpul imperiului bicefal, chiar din birurile strămoşilor mei din Ardeal, care ciopleau doagele pe malul cristalinului Arieş.

Încet, încet, murat de ploaia ostilă de afară, am ajuns în faţa unei porţi imense, unde deasupra unei sonerii scria mic dar citeţ “Obdachlosen Heimat", adică adăpost pentru cei năpăstuiţi.

Am stat în faţa porţii timp de câteva minute, nehotărât dacă era mai bine să sun sau să rămân în ploaia de afară, care nu înceta.

M-am hotărât în cele din urmă să-mi apropii arătătorul şi să apăs butonul soneriei, dar nimeni nu venea să-mi deschidă.

Sun a doua oară, chiar a treia oară, când aud un declic al porţii acţionată de un releu electromagnetic.

Împing imensa poartă şi, cu oarecare sfială, fac câţiva paşi pe un coridor care dădea într-un hol de unde aud o voce feminină:

- Willkommen in unsere Heimat! – iar eu cu o voce obosită îi răspund tot în germană:

- Guten Abend, Frau.

Încercăm să ne înţelegem în engleză, limbă care la acea vreme o stăpâneam cel mai bine, iar Frau îmi făcu semn spre o încăpere cu patru paturi, aruncate pe cele patru laturi.

Erau paturi de o singură persoană, cu aşternuturi curate, bine călcate, ceea ce nu mai văzusem de când părăsisem ţara.

Eram frânt de oboseală, doream să pun capul şi să dorm, dar “Frau” îmi făcu semn cu mâna spre uşa pe care stătea scris “Badezimmer". Baia era obligatorie, înainte de culcare.

- Spre dimineaţă, trezit de primele raze de soare timid strecurate prin sita perdelei, am obsevat că din cele patru paturi alte două erau ocupate, cu al meu trei, şi în ele se aflau doi tineri care dormeau fără să le pese de nimic.

Am aşteptat până când s-au trezit, cel blond cu părul lung mi-a zâmbit, articulând cu greu un “Guten Morgen", iar eu i-am răspuns în engleză “Good Morning", la care tânărul mă întrebă într-o engleză impecabilă “You are english? What’s up in London?"

Atunci am început un lung dialog din care am aflat că tânărul scheletic este ameri-can, originar din Nashville, statul Tennesse. Nu era un “country boy” ci provenea dintr-o familie de intelectuali care l-au trimis la Salzburg, să studieze artele plastice.

Tentaţia drogurilor l-au adus în starea de caşexie, de depresie şi chiar în pragul suicidului.

Americanul, venit în urmă cu zece ani în Salzburg avea o optică specială asupra vieţii. A început să peroreze că “sinuciderea este dovada supremă a libertăţii umane – iar în zilele noastre nu trebuie să reprezinte o culpă". Eu încercam să-i spun că este o laşitate suicidul, dar m-a contrazis. A început să-mi povestească cum a ajuns să fumeze “iarbă", până a ajuns la L.S.D.– a urmat apoi luni de zile chinuitoare prin clinici de dezin-toxicare.

- Acum încerc să-mi reiau studiile, dar părinţii nu-mi alocă fonduri, iar cu un dolar pe zi îmi este greu să-mi găsesc locuinţă.

Într-adevăr, părinţii nu-l subvenţionau decât cu un plic de şapte dolari, la sfârşit de săptămână. Şi asta pentru că şi-au pierdut încrederea în propriul lor fiu care, la mai puţin de treizeci de ani câţi părea să aibă, rătăcea prin parcurile Salzburgului cu o chitară “double six" aruncată după gât, pe care o zornăia zilnic, crezându-se Johnny Cash.

M-a întrebat, în cele din urmă, după alte discuţii, unde servesc masa.

- Eu nu mai am nici un ban, toată averea mea, de când am fugit din România a fost de trei sute de mărci germane, pe care i-am cheltuit din Jugoslavia până aici.

- “No problem"– îl aud parcă şi azi, vei merge cu mine, aici avem numai “hotel” fără masă !

Ne-am spălat, ne-am îmbrăcat fără grabă –, şi iată-mă gata să hoinăresc, alături de un narcoman, pe străzile Salzburgului. Îmi repetam: “Doctore, te-ai realizat în Occident"!

Am schiţat un semn de salut către “Frau” şi am ieşit în forfota pietonilor de pe Mozart Strasse.

Era un soare zgârcit de septembrie, prins în menghina munţilor din jurul oraşului.

În timp ce paşii noştri se îndreptau spre centrul opulentului burg, mă gândeam cum să evadez din nou, să ajung în Germania. Bunul meu prieten S.H. aflase că sunt liber, dar hoinar prin oraşul lui Mozart.

- Am ajuns, îl aud pe american, priveşte catedrala aceea romano-catolică!

- Dar ce căutăm noi aici?

De jur împrejur erau numai biserici, călugări cu robe şi glugi maronii, încinşi la mijloc cu o funie, trăsuri sau “fiacre", un peisaj ciudat pentru un hoinar picat dintr-un lagăr comunist. Până aici nu văzusem călugări franciscani în carne şi oase.

- Aici luăm masa, buddy ! Îl vei cunoaşte pe “Brother Richard”, un american insular, care a venit în Austria pe când avea două-zeci şi cinci de ani. S-a născut în Hawai!

După câteva zile aveam să aflu mai multe amănunte despre Brother Richard, chiar din gura lui.

Tatăl său a fost profesor universitar de Istoria Religiilor, la Facultatea de Teologie din Viena, unde a devenit prieten apropiat cu von Karajan, pe atunci dirijor şi director al celebrei “Opera” din Viena.

Brother Richard a studiat şi el Teologia şi la cei şaizeci şi cinci de ani, cât avea în septembrie 1989, s-a hotărât să-i ajute pe cei săraci în acest lăcaş care aparţinea călugărilor franciscani.

Am intrat cu sfioşenie într-o încăpere care părea tăiată dintr-o bucată de stâncă şi străjuită la intrare de doi pilaştrii care se terminau într-o boltă masivă. Sala era tip vagon – pe un perete un crucifix mare din lemn, în rest nimic. Pe mijloc se afla o masă lungă din lemn masiv, de-o parte şi de alta ei se găseau în jur de optsprezece năpăstuiţi de soartă. Unii dintre ei au început să-şi agite uneltele de mâncat când l-au zărit pe american şi imediat l-au întrebat de unde vin, văzând că nu vorbesc limba germană. Când au auzit că sunt din Est, au lăsat privirea în farfurii, clătinând uşor din capete şi mormăind: “communismus", iar eu le-am răspuns: “ceau-sismus” – mai rău decât “communismus"!

De după o perdea – care era şi singurul obstacol dintre bucătărie şi sala de mese, şi-a făcut apariţia “Brother Richard".

Un tip de statură mijlocie, atletic în ciuda vârstei pe care o avea, cu un păr negru ce nu părea vopsit sau era foarte atent vopsit, încât nu mi-am dat niciodată seama cum stăteau lucrurile, cu un şorţ protector de bucătar, care lăsa să se întrevadă un pulover pe gât şi pantaloni de tirolez. Cu un zâmbet complice şi o voce de bariton, ne-a întâmpinat:

- “Wellcome brother”!

Devenisem peste noapte frate, un frate de suferinţă solidar cu ceilalţi de la masă.

După care m-am trezit în faţă cu o farfurioară în care se aflau tăiate atent felii de salam, câteva bucăţi de unt şi brânză şi două măsline, lângă care aburea o cană de ceai de a cărui aromă îmbietoare, şi azi, după mai bine de optsprezece ani, îmi aduc aminte. La fel ca şi de Brother Richard pe care, oriunde o fi acum, bunul Dumnezeu să-l aibă în pază pentru altruismul său.

Au trecut trei zile şi tot atâtea nopţi de “hotel” în Obdachlosen Heimat şi în a patra zi “Frau”, nu mai ştiu cum o chema, mi-a spus pe un ton glacial:

- Junge, nu mai poţi rămâne aici! Avem necăjiţii noştri din Salzburg, sunt chiar soţ şi soţie – au fost scoşi în stradă şi nu au adăpost!

M-am simţit ca fulgerat. De abia mi-am refăcut forţele, de fapt nu eram mai gras decât americanul după ieşirea sa din spitalul de dezintoxicare, şi iată că trebuia să-mi iau bocceluţa şi să iau viteză – dar încotro?

Aş fi putut încerca să trec peste muntele pe care îl vedeam în fiecare dimineaţă – dar dacă nu reuşeam? Nu aveam bani nici să cumpăr o hartă, iar muntele împădurit putea deveni o adevărată capcană, ca la frontiera iugoslavo-austriacă. Cineva spunea: "oricine rătăcit printr-o pădure urmăreşte cu neostenită energie o direcţie oarecare, descoperă un drum nou". Aici era vorba însă de supravieţuire, într-o lume în care nimeni nu ştia prea bine mare lucru.

A patra zi de dimineaţă am pornit de unul singur spre piaţa catedralei romano-catolice, unde vizitii, lângă “fiacrele lor", îşi ţesălau de zor caii bine hrăniţi.

Americanul nu a mai venit nici el pe Mozart Strasse, iar mai târziu am aflat că dormea prin parcuri, unde avea obiceiul să cânte la chitară “country music” pentru câţiva şilingi. Mergeam încet, dorind parcă să ajung cât mai târziu să-i cer ajutorul lui Brother Richard.

Unde voi dormi în seara următoare – în gară sau la poliţie? Dacă Brother Richard nu poate să mă ajute? Shopenhauer spunea că “viaţa-i un vis" – dar pentru mine viaţa ajunsese un  coşmar!

În aceea dimineaţă Brother Richard s-a apropiat de mine, zâmbind:

- Ce s-a întâmplat? Nici nu te-ai atins de micul dejun!

Atunci am tras adânc aer în piept şi i-am spus direct:

- Brother, deseară nu mai am voie să dorm pe Mozart Strasse! – Ia care Richard şi-a dus mâna dreaptă spre bărbia proaspăt rasă şi mi-a răspuns:

- Vom găsi noi o soluţie.

Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că în seara aceea urma să dorm chiar la brother Richard, într-un apartament cu patru ca-mere, elegant, între tablouri de Modigliani şi Vasarely. Ce copii deosebite, am remarcat eu, care cochetasem cu grafica şi pictura. Brother mi-a zâmbit uşor ironic:

- Dragul meu, sunt originale! Tatăl meu era un pasionat de artă şi îndeosebi de muzică şi pictură. Tot ce vezi aici sunt moşte-nite de la el. Dar hai să îţi arăt camera ta.

L-am urmat cu sfială pe acest om deosebit, care îmi oferea adăpost după patru zile de cunoştinţă.

După ce am străbătut un hol care părea fără capăt, în comparaţie cu holurile aparta-mentelor comuniste, unde nu puteau trece doi oameni unul pe lângă altul, aici simţeam că sunt un adevărat nabab. Din hol, am intrat în camera unde urma să dorm în acea noapte – o cameră în stil Empire! Uşa de la intrare era decorată cu o figură centrală, iar pereţii erau tapetaţi cu verde turcoaz, cu motive aurite.

Şemineul era din marmură albă, având la colţuri coloane, cu sfincşi şi lei înaripaţi. Patul imens era acoperit cu o cuvertură de damasc şi satinuri de culoare verde. Deco-raţia era simetrică şi concentrică. În jurul unei mese rotunde se aflau două fotolii din acaju încrustat cu abanos. Pe peretele din stânga intrării se auzea ticăitul unei pendule în formă de statuetă antică, ce o înfăţişa, probabil, pe Minerva.

De-o parte şi de alta a ferestrei se afla biblioteca, cu vitrine imense, iar în partea inferioară erau uşi cu motive ornamentale. Toată bibloteca era aşezată direct pe pardoseala din parchet de stejar lăcuit. Eram uimit de ceea ce vedeam, o adevărată civilizaţie a ochiului.

Brother Richard era un singuratic, nu avea familie, ci numai prieteni. În Hawai nu mai avea pe nimeni, toate rudele lui au decedat. Singurul prieten care îl vizita, mai des, era un medic de medicină generală, un chinez, care lucra la un spital din Salzburg. Se pare că între ei era mai mult decât o prietenie, Richard era homosexual, dar pe mine nu mă privea relaţia lor intimă.

Eu eram un biet “auslander” – un refu-giat fără bani, doar cu hainele second-hand pe care trebuia să am mare grijă să nu le murdăresc şi să apar dizgraţios pe străzile cosmopolite din Salzburg.

Eram obsedat de felul cum voi trece fraudulos frontiera austro-germană – timpul trecea şi odată cu el şi teama la gândul că iarna vine mai repede aici decât în Banatul natal. Dacă începea să ningă, cu echipa-mentul meu sumar nu aveam şanse să trec muntele care avea un versant în Austria şi celălalt în Germania.

Un soare neinspirat m-a trezit dintr-un somn adânc sau mai bine zis din rătăcirile mele prin acest segment de existenţă. “A nu te naşte niciodată, putea fi cea mai mare binecuvântare", a spus demult un grec ilustru, într-un mod foarte potrivit cu porţia de obsesie zilnică prin care treceam.

Ultima evadare

Într-o seară după cină, la o ceaşcă de ceai verde, servit dintr-un ceainic din porţe-lan de “Rosenthal", urmăream “Nachrichten" – ştirile pe un ecran uriaş, la TV, când Brother Richard dădu sonorul mai încet şi spuse:

- Mi-a venit o idee năstruşnică! Ce ai zice să treci graniţa cum fac şi eu la fiecare sfârşit de săptămână, când îmi vizitez prietenii din Freilassing?

Cred că am afişat o fizionomie mirată şi tâmpă, gândindu-mă că nu am înţeles bine sensul întrebării din limba engleză.

- Stai să-ţi explic... dar să termine cu “Das Wetter"– să vedem ce vreme ne aşteaptă în următoarele zile şi trecem imediat la planul de bătaie care te va duce în Germania, la prietenul tău, şi de acolo la unchiul tău, în Canada. În cazul în care unchiul tău de acolo te doreşte să-i fii sprijin la bătrâneţe, pentru că am înţeles că nu are urmaşi.

Ce premoniţie! Aveam să-mi aduc mult timp aminte de această frază a lui Brother Richard.

A dat apoi aproape de zero sonorul la televizorul marca Sony, unde am avut pentru prima dată ocazia să urmăresc zeci de programe color, spre deosebire de ce se putea vedea acasă, unde aveam un singur program de două ore pe zi, în alb şi negru, de propagandă comunistă.

- Uite la ce m-am gândit, mi-a spus. Să te deghizez într-un costum tirolez autentic – aici în Tirolul austriac acest port este foarte respectat şi în zilele noastre. Recuzita o voi alege eu, a continuat Brother Richard. Mâine facem o probă.

Într-adevăr, a doua zi am văzut pentru prima dată un costum bărbătesc tirolez, în care arătam ca un austriac get beget din Tirol. Jacheta din postav verde închis, pe corp, era încheiată cu un rând de nasturi din os de coarne de cerb. Culoarea jachetei era asemănătoare cetinei de brad. Pantaloni treisferturi îmi păreau comici, srânşi peste genunchi – la aceştia adăugându-se ciorapi albi şi ghete înalte din piele maro. Pe cap purtam un clop vânătoresc, cu nelipsita pană de cocoş de munte şi tot felul de insigne mici de vânătoare, aplicate la vedere.

- Bine, dar de aici cum trec frontiera, fără acte, fără bani?! – îl întrebai pe Brother Richard.

- Asta-i partea a doua, m-am gândit la toate. Uite... şi-l văd cum duce mâna la buzunarul de la piept şi scoate o hârtie tipizată, ca o filă de cec, pe care mi-o întinde. E biletul tău de călătorie până la München. De acolo poate veni prietenul tău cu maşina, să te ia la el acasă, în Ingolstadt.

- Bine, bine, dar cum mă urc în tren, fără acte şi îmbrăcat ca un tirolez? Nu mă întreabă de paşaport, de nimic?

- Uite care este scenariul filmului: trenul se formează din gara Salzburg, controlorii verifică biletele şi uneori paşapoartele cât timp garnitura de tren staţionează aici în gară. Când trenul se pune în mişcare, controlorul de paşapoarte coboară şi atunci urci tu, când trenul se pune în mişcare – okay, şefule?!

Am înclinat afirmativ din cap, dar puţin nesigur.

- În tren te poate întreba doar de biletul de călătorie, iar tu îl ai, iar riscul l-am redus la zero!

Nu-mi venea să cred şi mi-am zis că mâine, miercuri, e ziua mea norocoasă, deoarece într-o zi de miercuri am venit în acestă lume.

Era în jurul  amiezii – şi Brother Richard m-a însoţit pe peronul unu, de unde mi-a arătat trenul care peste douăzeci de minute pornea spre Germania, la München.

Eu, un “autentic tirolez", mi-am verificat biletul de călătorie, în mijlocul căruia era strecurată o bacnotă de cincizeci de mărci germane, pe care am vrut imediat să i-o înapoiez lui Brother Richard, dar el, cu semnul arătătorului ridicat, mi-a sugerat să fac linişte.

Aşteptam cu sufletul la gură pornirea trenului staţionat la peronul trei.

Brother Richard m-a îmbrăţişat pentru prima şi poate pentru ultima oară, spunându-mi: "Good luck, son!", în timp ce trenul de la peronul trei s-a pus în mişcare. L-am auzit pentru ultima oară pe Brother Richard spunându-mi: Run son, run! – fugi fiule, fugi! Am alergat cât am putut de tare şi am reuşit să urc din mers, iar prin geam l-am zărit pentru ultima oară pe Brother Richard apropiinu-şi mâinile deasupra capului, în semn de: curaj, refugiatule, curaj, vei reuşi!

Am trecut dintr-un compartiment în altul, unele erau goale, până am ajuns în dreptul unuia unde mi s-a părut că zăresc o fizionomie cunoscută. Era doamna de la comisariatul pentru refugiaţi din Salzburg, care vorbea româneşte.

Am intrat în compartiment, înclinând capul în semn de salut şi m-am aşezat lângă uşă – auzind după câteva minute aceeaşi voce cunoscută vorbind româneşte cu accent austriac: “Domnule, se pare că aţi găsit soluţia cea mai bună. De două minute am trecut frontiera austriacă, suntem pe teritoriul Germaniei şi în zece minute oprim în Freilassing, unde eu cobor şi vă urez de pe acum mult noroc în noua dumneavoastră ţară."

I-am mulţumit respectuos doamnei, care mi-a întins mâna în semn de bun-rămas.

Nu-mi venea să cred ce uşor a fost de data aceasta să trec ilegal ultima frontieră.

În gara din München am simţit pentru prima dată că sunt un om liber! Mi-am sunat prietenul şi, într-o oră, ne-am revăzut.

După câteva zile de odihnă, timp în care l-am sunat de câteva ori pe Brother Richard, mulţumindu-i pentru tot ce a făcut pentru mine, pe data de trei octombrie 1989, am păşit pragul lagărului din Nürnberg, unde am fost timp de o oră interogat de o doamnă comisar, care vorbea perfect limba română. Probabil era fost ofiţer român sub acoperire, săturat să lucreze pentru o ţară comunistă şi ceruse azil politic cu mulţi ani înainte de a ajunge eu în Germania.

Această “femeie comisar” nu părea impresionată de absolut nimic din ce-i po-vesteam, prin ce trecusem, cum am atârnat portretul dictatorului la intrarea în oraşul Anina şi am scris pe el epitetul “javră".

Semăna foarte bine cu tipul securistului român, şi după ce a mâzgâlit câteva hârtii, mi-a spus că trebuie să rămân trei zile în lagăr, după care pot merge la Ingolstadt. În acele zile m-am întâlnit cu mulţi concetăţeni care au ajuns la Padinska Skela după ple-carea mea. Mi-au povestit scene la fel de tulburătoare, asemănătoare celor pe care le-am relatat la începutul cărţii.

Nu am primit “fluchten ausweis’– statutul de refugiat etnic german, cu toate că eram în posesia unui act notarial de la începutul celui de-al doilea război mondial, din care reieşea, oficial, provenienţa mea etnică germană pe linie maternă.

Pe coridorul din lagărul din Nürnberg, după ce am ieşit de la interogatoriu, o func-ţionară, originară de prin zona Sibiului, mi s-a adresat în româneşte spunându-mi: “Dacă aţi fi vorbit la început puţin nemţeşte, acum aveaţi cetăţenia germană, pe baza carnetului de refugiat, dar pentru că aţi preferat engleza, trebuie să vă întoarceţi la Ingolstadt şi o obţineţi acolo, într-un an sau doi".

Am primit un “Bescheid” din lagărul fără gratii şi sârmă ghimpată, pe care l-am prezentat autorităţilor din Ingolstadt (Landra-tamt, Socialamt etc.). După o lună în care am trăit din mila prietenului meu, am primit primul ajutor social, din care puteam să trăiesc. Visul de a ajunge pe pământ ame-rican s-a spulberat repede, când ajutorul promis de unchiul din Canada s-a dovedit o cacialma ordinară. Trebuia să ajung la el pe banii mei, dar de unde bani şi invitaţie – el a lăsat totul în seama ambasadei canadiene. Aşa că am început să mă obişnuiesc cu gândul că voi munci şi trăi în Germania, unde urma, cine ştie când, să-mi reîntregesc familia.

Soţia a fost concediată imediat de la Combinatul din oraşul A. iar eu trebuia să fac tot posibilul să trimit o sumă de bani pentru ajutorul celor rămaşi în ţară.

 * * *

Nu eram obişnuit să trândăvesc, doream să-mi găsesc un “job", dar era greu de găsit.

Prietenul meu Ş.H. mi-a promis că încearcă să-mi găsească ceva de lucru în fabrica de automobile din oraş, unde el era angajat de nouă ani.

Dar unde, la “reiningung", adică la curăţenie. Aşa, compostând cartela pe numele amicului meu S.H., am ajuns angajat de “week-end” la firma D.I.V. Pentru prima dată am văzut cum arată un concern de automobile capitalist. Compostam cartela la ora paisprezece şi la ieşire la ora douăzeci şi două. Aproape rătăceam până la locul de muncă, printre console, calculatoare şi constelaţii de leduri care se stingeau şi se reaprindeau la mici intervale de timp.

Mă simţeam în alt univers, totul era computerizat şi automatizat.

Unde erau zecile, sutele de muncitori din uzinele şi combinatele comuniste, care se loveau cu stângul în dreptul până finalizau o lucrare. Totul era într-o ordine desăvârşită. Aveam de îndeplinit o normă la întreţinerea roboţilor, care “punctau” caroseriile zincate ale autoturismelor.

Fiecare dintre noi aveam şase roboţi în primire, pe care trebuia să-i facem bec de curăţenie. Roboţii aveau trei metri înăţime. Dacă nu erai atent puteai aluneca şi erai tăiat de “cuţitele” de la baza lor. Nici un german nu făcea o astfel de muncă. Alături de mine lucrau doar polonezi, turci şi români, oameni cu diverse profesii, de la profesori de liceu la medici de diverse specialităţi.

Nu aş fi dus-o rău, dar tot ce câştigam  intra automat în contul amicului meu, căruia îi rămăsesem dator cu două mii de mărci, de la Viena. Datoriile trebuiau plătite.

După ce am achitat datoria, am gasit de lucru la un “Dental Labor".

Patronul, un ţipţăr, adică etnic german din zona Maramureşului, rubicond şi mereu stresat, ajunsese la cheremul asociatului său ceh. În urma unei altercaţii, ţipţărul i-a aruncat o scrumieră din sticlă în capul asociatului său, producându-i o leziune serioasă, care a necesitat zile de spitalizare, după suturarea plăgii tăiate. Cehul nu s-a lăsat până nu i-a intentat proces ţipţărului. Pe lângă suma substanţială pe care legea l-a obligat să i-o achite, imediat după proces, cehul trebuia să meargă în fiecare an la recuperare într-o staţiune, adică la “kur bad", pentru că a rămas după lovitură cu “sechele posttraumatice".

Cine boxa, ţipţărul – care ajunsese în pragul disperării şi la fundul sacului.

Urla toată ziua:

- Nu mai rezist, e al cincilea an de când îi plătesc vacanţa în staţiune! Îl omor, trebuia nu să-i sparg capul, ci să-l strâng de gât.

În loc de “Guten Morgen", la ora opt dimineaţa, îmi deschidea uşa cu: “Ich bin in stress” Laurin!

Îmi dădea tot ce nu avea chef să facă, iar când nu avea nevoie de mine, trebuia să rămân acasă. Nu vedeam nici o perspectivă, cu toate că eram calificat în domeniu. După un timp, într-o seară, m-a invitat la un restaurant în afara oraşului, propunându-mi cel mai urât lucru, să-l ucid pe fostul lui asociat, pe ceh.

Am văzut înaintea ochilor un căcat de om care încerca să mă transforme în criminal, în schimbul unei sume de bani, prin care să-i pot plătii pe “australieni", să-mi “tireze” soţia aici în Germania.

Replica mea a venit ca un trăsnet pentru ţipţăr – oricât de sărac eram, nu puteam să devin criminal. A terminat repede ce mai avea în farfurie şi s-a ridicat de la masă, întinzându-i o bacnotă de cincizeci de mărci chelnerului. Până în oraş n-am scos niciunul un cuvânt, doar la despărţire am auzit un : "bis Morgen".

Zilele care au urmat au fost porţii de umilinţă, până într-o zi, când mi-a spus:

- Laurin, nu mai am nevoie de tine! Am angajat un “dederist"*.

Am început să hoinăresc pe străzi, să îmi găsesc locuinţă. Eram la începutul lui decembrie, un vânt subţire şi rece îmi biciuia faţa, hoinăream pe străzi cu ochii aţintiţi în ferestre, după afişe de locuinţă. Ajunsesem aproape în situaţia din Salzburg, atunci când m-au eliberat din comisariatul pentru refugiaţi şi se înnopta, iar eu nu ştiam unde voi pune capul în acea noapte. Cel mai simplu şi rapid mijloc de a-ţi găsi o locuinţă era să apelezi la un “Makler", un intermediar de la o agenţie imobiliară, dar acesta mă curenta cu două mii de mărci, ceea ce pentru mine era o avere !

Norocul avea să-mi surâdă, cu câteva ore mai târziu, când o doamnă de origine maghiară din oraşul natal mi-a spus că ştie o garsonieră liberă la pensiunea “Zum Engel".

Atâta germană, după trei luni am pri-ceput şi, pe moment, m-a pufnit râsul. Auzi, pensiunea “La Îngerul", ce nume, dar am devenit imediat serios şi am acceptat propunerea doamnei, în caz că oferta mai era în vigoare. Doamna mi-a propus să mergem până la pensiune cu maşina ei, un Ford Sierra, de care era foarte mândră, cu toate că era cumpărată de la Handler, deci o maşină second-hand, dar care era foarte bine conservată.

Pensiunea era la periferia oraşului, undeva în Industrie Gebit – zona industrială – şi era proprietatea unui sârb. Mi-am dat seama, acolo, după o scurtă întrevedere, că sunt acceptat – aşa că, până serveam la restaurantul de la parter o cafea, cineva urma să sosească să îmi arate camera.

Mă simţeam în al nouălea cer, nu voi mai depinde de nimeni, voi avea propria mea cheie, propria mea locuinţă, nu va trebui să mă înjosesc, să mă umilesc în faţa nimănui. Dar eu nu aveam bani de chirie şi acest amănunt, stimatei mele cunoştiinţe, nu i l-am spus. Parcă mi s-a pus din nou un nod în gât. Dacă va accepta plata din partea statului german sau nu, rămânea de văzut.

Abia am terminat cafeaua şi lângă masa noastră s-a oprit o tânără, care ne-a rugat s-o urmăm la mansardă. De fapt, pensiunea avea un parter, unde se afla restaurantul, iar la mansardă erau camere de dormit.

Mi-a deschis camera, care era încăpă-toare, cam cât o garsonieră confort unu de la noi. Pereţii erau tapetaţi cu un model din hârtie lucioasă, roşu carmin, puţin cam obositor pentru ochii mei. În colţul de lângă geam se afla o chiuvetă, în mijloc o masă din lemn prefabricat, cu două scaune din acelaşi material, iar pe peretele de lângă uşă, pe partea dreaptă, un imens dulap cu două sertare la bază.

Pe jos era o mochetă cam uzată, care mai păstra ceva din culoarea maronie de odinioară. Doamna din oraşul natal m-a întrebat în ungureşte dacă îmi place – iar eu ce era să-i răspund după trei luni petrecu-te în locuinţa prietenului meu, unde am încercat, zilnic, să-i fiu pe plac concubinei acestuia. Când am coborât în restaurant, sârbul mi-a întins cheia de la cameră, chiar după ce a fost informat că eu sunt pe “Social Hilfe".

În aceeaşi seară m-am mutat la “Zum Engel", în Hauenstattplatz nr. 6, în Industrie Gebiet.

În câteva ore calvarul meu, care s-a prelungit vreme de câteva săptămâni, va  lua sfârşit.

Concubina prietenului meu era de vârsta mea, şi venise în urmă cu şapte ani în Ger-mania, pentru reîntregirea familiei. Soţul şi tatăl copilului fugise de vreo patru ani şi era stabilit în oraşul Regensburg, la vreo şaizeci de kilometri de noi.

Ana-Maria a ajuns cu un băieţel de patru ani în curtea lagărului din Nürnberg, unde se aştepta ca soţul ei să o întâmpine, după atâta timp, cum era normal.

Soţul însă nu a venit, iar H.Ş., prietenul meu, s-a aflat chiar în acel moment în curtea lagărului, să afle ştiri din ţara natală, unde dictatura comunistă atinsese paroxismul. A intrat în vorbă cu Ana-Maria şi a ajuns la concluzia că soţul ei nu va veni, găsindu-şi în anii care s-au scurs pe altcineva. Binevoitor şi fiindu-i milă de băieţelul de nici patru ani, a invitat-o la el, în Ingolstadt, unde părinţii lui locuiau vis-à-vis de el. Aşa a început idila între cei doi.

Copilul a fost crescut mai mult de el şi de părinţii lui, care au devenit bunici adoptivi. Când eu am ajuns în locuinţa lor, copilul avea unsprezece ani. Un copil costeliv, care comunica greoi – ce mai, era un tâmpiţel, dezmierdat, că deh, să nu simtă că amicul meu îi era tată vitreg.

Îmi venea să-l strâng de gât, într-atât de impertinent era acest ţânc de unsprezece ani. Suportam totul cu stoicism, desenam toată ziua planşe colorate, în diferite tehnici pentru şcoala din oraşul Pfaffenhofen – unde Ana-Maria preda pe post de învăţătoare la clasa a treia. Dorinţa de a se face remarcată de toată suflarea micuţului orăşel o făcea din zi în zi mai ambiţioasă. Nu gătea nicioda-tă, toată masa era pregătită de mama priete-nului meu, până când apărea tâmpiţelul de la şcoală şi ea se întorcea din Pfaffenhofen.

Prietenul meu venea seara târziu, iar uneori ajungea dimineaţa, după cum îi mer-gea schimbul, aşa că rămâneam ore întregi cu această femeie uscăţivă, înaltă, blondă, care suda ţigările şi afişa un aer de superioritate. Umbla cât era ziua de lungă, mai mult dezbrăcată, fie cu un furou trans-parent, prin care i se vedea părul pubian şi curul în formă de măr.

Eu desenam, în timp ce ea stătea desfăcută, pe fotoliu, în faţa televizorului. La un moment data mi-a spus:

- Auzi, dacă m-ai lua de nevastă, pentru că eu nu sunt căsătorită cu S., cum cred cunoştiinţele din România, ai primi pe loc cetăţenia germană şi toate bătăile tale de cap s-ar sfârşi.

- Bine, bine dar ce ar zice prietenul meu, dar soţia mea din România?

- Keine Sorgen, aici trăim într-o lume liberă, totul se rezolvă cu bani. Acum suntem singuri, tu nu vezi, sunt în pielea goală şi îşi ridică furoul în cap, desfăcându-şi copsele să i se vadă o anume parte a trupului, atent rasă şi provocatore.

Am dat să mă ridic din faţa planşetei, iar ea s-a apropiat de mine, alunecând de pe fotoliu în genunchi şi prinzându-mă cu mâna dreaptă de testicule. Nu-mi venea să cred ce poate să facă acestă femeie isterică, această nimfomană sau ce dracu era... Am făcut stânga împrejur şi am ieşit pe uşă afară. De atunci totul s-a schimbat. Refuzul meu a declanşat un război permanent al nervilor.

Toată ziua zbiera ca o apucată, că s-a săturat de toate, nu mai suportă pe nimeni, dar eu ştiam că de mine este vorba. Prietenul meu era între ciocan şi nicovală, nu vroia nici pe mine să mă supere, dar nici pe ea. El o iubea şi căuta să-i satisfacă toate mofturile, mai puţin cele din sfera intimă, care pesemne şchiopătau. Cu câteva zile înainte de a-mi găsi locuinţa la sârb a făcut o criză de isterie, strigând ca o apucată:

- M-am săturat, ieşi afară din casa mea! Poţi să-l iei şi pe “ipotentul” de bărbatu-meu!

După doi ani l-a înşelat chiar cu un cunoscut, coleg de serviciu, mic de statură şi chel. Prietenul meu a trecut cu mare greutate peste această ruptură, teribilă pentru el, şi abia după ani de zile şi-a refăcut viaţa. Ea a rămas singură, continuând şi azi profesia de învăţătoare. Singurul ei copil nu a reuşit decât să fie vânzător la un magazin de articole sportive din M, aparţinând unei mari glorii a tenisului mondial, B.B.

Am început să mă adaptez ritmului de viaţă alert, să înţeleg ce se vorbeşte în jurul meu – şi încet, încet mi-am dat seama că intru în sistem, devin un roboţel ascultător şi didactic, ca majoritatea celor de acolo.

Aveam haine curate, mâncam puţin ca să fac economii şi niciodată nu refuzam o invitaţie la prânz sau la cină. Singura mea prietenă era Frau G., o femeie inteligentă, citită, care în afară de Karl May, citea Thomas Mann şi asculta Bach.

În multe dintre locuinţele prin care am intrat nu existau cărţi pe rafturile biblotecii, ci numai casete video, care imitau cărţile.

Frau G. suferise de poliomielită, în prima copilărie, iar blestemul s-a abătut asupra ei ca un trăsnet, rămânând pentru tot restul vieţii şchioapă, iar sora ei geamănă, care se afla în acelaşi pătuţ, a scăpat nevătă-mată. Emil Cioran spunea că “Nedreptatea e necesară spiritului; îl întăreşte, îl purifică".

Frau G. a luptat şi cu sistemul rigid german, soţul ei nu primea nimic de lucru, a deschis toate uşile şontâc, şontâc, până ce soţul ei a fost angajat. A trimis zeci de scrisori la Arbeitsamt, până a reuşit să-şi angajezeze şi unica fiică.

Obişnuia să zică: “Sunt săracă, dar nu mă las – din puţinul meu îţi dau şi ţie".

O ajutam la cumpărături, avea dureri mari la articulaţia şoldului, dar spunea: “las' că-mi trece". Niciodată n-am să uit ce “lazania in forno” ştia să facă.

Între timp am primit aprobarea pentru un paşaport german, pentru un “Ausländer", adică un “Fremdepass", deoarece amba-sada din Bonn a ţării mele, de pe Legionsweg nr. 4, nu elibera paşaport pentru un apatrid, pentru un “duşman al poporului".

Eram fericit, trăiam clipa, aveam din nou identitate pentru toată lumea! Dar fericirea n-a ţinut mult. La prima frontieră, cea cu Austria, am fost obligat să mă dau la o parte, că aveam nevoie de viză, care se acorda numai la München, la “General Consulat"! Am mai pierdut o zi şi tot aşa, viză în Ungaria, plătită şi în sfârşit ajung la frontiera ţării mele, proaspăt scăpată de dictatură, unde trebuia a treia viză plătită. M-am bucurat după atâta timp să-mi revăd familia. Am avut o mare şansă.

Nu m-am întors bine din România în Germania că, la pensiune, patronul sârb m-a chemat arborând o fizionomie speriată şi cu un tremolo al buzelor a început:

-Tinere, te-a căutat Kripo! – Ce ai făcut? La mine nu te mai primesc, nu pot tolera indivizi periculoşi!

Stupefiat, nu ştiam ce s-a întâmplat – habar n-aveam de ce sunt căutat de Poliţia Secretă.

În aceiaşi zi am deschis uşa unui prieten, iar soţia acestuia îmi spune : ai fost căutat de doi de la Kripo!

Nu eram vinovat, dar treaba părea gravă. Reîntors la pensiune, sârbul îmi întinse o “citaţie", de fapt era un fel de invitaţie la sediul poliţiei centrale, pentru a doua zi dimineaţa. Dimineaţa m-am urcat pe bicicletă şi m-am îndreptat spre imensa clădire din cărămidă roşie, situată vis-à-vis de autogară.

Am urcat un etaj şi m-am aşezat pe băncuţă, în dreptul camerei al cărui număr era trecut pe invitaţie.

În fine, uşa s-a deschis şi am fost întâmpinat de un tânăr îmbrăcat într-un costum impecabil, cu cămaşă alb şi cravată asortată la culoarea jachetei.

Mi-a întins mâna şi mă pofti înăuntru, într-un fel de antecameră, unde mi-a spus că va reveni imediat.

După cinci minute de aşteptare, tânărul ofiţer de la Kripo a revenit având sub braţ o mapă din piele de culoarea nisipului.

S-a aşezat în faţa mea şi a început:

- Unde aţi fost plecat în ultimele zile – unde vă este maşina? Purtaţi o căciuliţă croşetată pe cap?

- Am fost plecat în România, să-mi revăd familia. Cât despre maşină, nu am pentru moment. La München, atunci când am fost să-mi pun viza pe paşaport, am fost uşor accidentat în partea din spate a stopului stâng. S-a făcut "Umfallprotocol" şi, nefiind vinovat, mi-am continuat drumul iar acum aştept ca asigurarea celui vinovat să mă despăgubească. Maşina a rămas în Ro-mânia. M-am reîntors cu trenul prin Praga, ca să nu mai plătesc viza la austrieci.

- Ai păstrat biletele?

- Da, dar nu sunt la mine, însă pot să le aduc, dacă doriţi.

La cea de a doua întrebare, dacă port o căciuliţă pe cap, am dat un răspuns negativ, cu toate că pe potbagajul bicicletei aveam una de culoare neagră, pe care o purtam până prin luna aprilie.

La un moment dat văd că întinde o mână şi scoate din mapa de piele de culoarea nisipului un teanc de poze, pe care încearcă să le aranjeze meticulos într-o ordine riguroasă, tipic prusacă. Aşa, ia să vedem –  şi începe să-mi arate primele poze.

În poze apărea un tip îmbrăcat cu haine închise la culoare, iar pe cap purta o căciuliţă neagră. Fizionomia semăna izbitor cu a mea, chiar purta şi acelaşi tip de mustaţă, iar pe inelarul mâinii drepte se putea distinge o verighetă. Pozele erau făcute de camerele ascunse dintr-o instituţie.

Întrebat dacă mi-am mutat verigheta pe inelarul mâinii stângi, am răspuns sec: la noi în ţară cei care sunt căsătoriţi poartă verigheta pe inelarul de la mâna stângă, în mod difeit faţă de cei din ţara dumneavoastră.

- Se pare că nu dumneata ai jefuit săptămâna trecută una dintre cele mai mari bănci din Hamburg. Dar ce asemănare, nu-i aşa? continuă mirat tânărul comisar.

- Eu nu am fost în viaţa mea în Hamburg. Şi de fapt nu am ieşit din Bavaria, am continuat să mă disculp... Dar ce mă fac cu patronul sârb, care mă scoate în drum?

- Voi rezolva problema cu un telefon, puteţi liniştit să vă întoarceţi la “Zum Engel", în Hauenstattplatz.

Am părăsit uşurat sediul central al poliţiei şi pe bicicletă am ajuns repede la pensiune.

Atunci când am deschis uşa de la intrarea în restaurant, patronul mi-a zâmbit, spunându-mi:

- Bănuiam eu că nu poţi fi un ticălos!

Dar eu eram hotărât să părăsesc “Zum Engel".

Prin bunăvoinţa unui prieten mai tânăr  – un nepot al lui Frau G. – m-am mutat la el în apartament, unde am avut cheie şi camera mea separată. Nu eram sigur dacă voi mai reveni sau nu vreodată în ţara natală, dar soţia m-a îndemnat să încerc să devin propriul meu stăpân. Am vrut, la un moment dat, să mă reîntorc în Germania, dar ca un făcut la Arad am pierdut trenul... Acesta tocmai  plecase din gară, abia se mai zărea topindu-se în depărtare. Poate e un semn, mi-am zis, deşi nu cred în aşa ceva.

Cum nu puteam să-mi deschid firmă cât timp nu mă repatriam, am ajuns angajatul soţiei, care avea domiciliul stabil în ţară. Câtă îndobitocire postcomunistă!

După  aproape doi ani am plecat în vizită în Germania şi, înainte de frontieră, am oprit în parcarea gării din Salzburg.

Cum am intrat în gară, mi-a atras atenţia un ins care stătea izolat pe peronul unu. Am tresărit. Să fie oare Brother Richard?

Nu e el, mi-am spus, dar continuam să îl văd cu ochii minţii cum îmi face acel semn de încurajare cu ambele mâini ridicate ca o acoladă, deasupra capului. Ce om deosebit!

În rest, gara era pustie. Doar într-un colţ erau trei “peneri", adică inşi fără adăpost, care stăteau în şezut, aproape nemişcaţi, sprijiniţi de soclul din travertin al peretelui, în partea dinspre ieşirea gării. Mi s-a părut că unul dintre ei, cu plete blonde şi soioase, mi-a făcut cu mâna. Am crezut că este beat şi nu i-am dat importanţă. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că nu este altul decât americanul cu chitara double six din Obdachlosen Heimat!

- What’s up buddy? We are happy, a continuat cu o voce stinsă americanul. Alături de el se aflau cei doi austrieci, soţ şi soţie, din pricina cărora a trebuit să părăsesc căminul săracilor de pe Mozart Strasse şi să mă mut la Brother Richard.

Toţi trei se drogau şi trăiau împreună.

Important era că ne-am revăzut şi am stat timp de zece minute cu ei de vorbă. Erau veseli şi nu le păsa că stau pe pardoseala din gresie a gării, nici că nu ştiu ce vor mânca mâine. Nu le păsa nici de trecătorii grăbiţi, care traversau gara şi le aruncau ochiade suspicioase, dezgustaţi de starea în care se aflau. Poate că pentru ei să trăieşti şi să mori necunoscut însemna fericirea.