Am intrat pe poarta liceului cu sentimentul celui care reuşise să treacă de un prag important şi încă mai savura victoria. Priveam cu interes în jur de parcă tot nu mă puteam obişnui cu ideea că următorii patru ani o să-i petrec, în mare parte, în acea clădire ce se încadra perfect în stilul „cubist” ce predomina în zonă. Îi priveam pe toţi cei care treceau pe lângă mine şi vroim să ghicesc care dintre ei îmi va fi coleg, eram chiar nerăbdător să-i descopăr, să-i ghicesc, să intuiesc viitorii amici. Este drept că mai reţineam câteva chipuri de potenţiali colegi, din timpul examenului de admitere, dar erau aşa vagi încât nu mă oboseam să îi caut cu privirea. Erau uşor de recunoscut elevii din clasele mai mari, care veneau bucuroşi şă-şi întâlnească camarazii de suferinţă de pe băncile liceului, plictisiţi de atâta vacanţă.

După emoţiile prin care trecusem la examenul de admitere, acum mi se părea un adevărat privilegiu să mă confund cu elevii gălăgioşi din curte, de acum eram de-ai lor. Iar asta s-a întâmplat imediat ce am trecut de poarta de tablă, pe care se vedeau urmele furiei multor generaţii, şi pe care nici măcar stratul gros de vopsea nu reuşea să le ascundă. M-am trezit brusc în curtea care devenise neîncăpătoare pentru mulţimea de elevi agitaţi şi puşi pe glume, care nu puteau fi catalogate întot-deauna ca fiind decente. Mulţimea dezordonată, care se împotrivea instinctiv încercărilor disperate ale profesorilor de a face cât de cât ordine şi linişte, a început să se liniştească atunci când un zgomot asurzitor a acoperit ţipetele din curte. Începuse discursul inaugural ţinut de directorul liceului, care vădit emoţionat, cu toate că nu era la prima încercare de a ţine un discurs în faţa unui liceu întreg, făcea prezentările profesorilor şi ura tuturor  un an cât mai bun la învăţătură, folosind formulări clasice atât de demodate şi lipsite de rezonanţă pentru majoritatea auditoriului încât în scurt timp se trecu de la grimase sugestive la vociferări anonime. A fost deajuns micul moment de acalmie provocat de zgomotul îngrozitor al microfonului, pentru ca diriginţii să poată să îi stăpânească şi să facă puţină ordine în rândul liceenilor, conştienţi că mai mult de atât nu se putea. Eu rămăsesem dezorientat în acest peisaj, dar cel puţin nu eram singurul care stătea şi se uita uimit la cele ce se intâmplau pe platoul din faţa liceului, asta puteam să observ uşor. Deja mi se strecurase în minte ideea că voi întârzia la prima ora ca elev de liceu, ceea ce era inadmisibil. Enervat de această perspectivă mă razbunam pe singurul caiet pe care-l aveam la mine răsucindu-l şi făcândul un cilindru ce contiuna  să-şi micşoreze  diametrul cu cât trecea timpul, fără să mă mai intereseze că nu va mai reveni niciodată la forma iniţială. Când deja discursul se terminase şi se formaseră grupuri de elevi în jurul diriginţilor, care se îndreptau spre liceu, iar eu mă şi vedeam rămânănd singur în curte, a apărut din senin Ştefan, colegul meu de bancă din generală, de care eram nedespărţit, şi împreună cu care făceam parte din echipa de volei a clubului din Galaţi. El mă văzuse de departe şi se pare că se enervase deja de câte semne îmi făcuse fără ca eu să îl bag în semă, aşa că atunci când a ajuns lângă mine m-a saluta cu o palmă peste umăr dată cu toată forţa care m-a trezit instantaneu.

- Salutare Radule! Ce faci măi băiatule, te-ai trezit cu noapte în cap? Sau poate tu ai vrut să nu scapi nimic din discursul inaugural?  Spunând acestea arbora un zâmbet larg  ce nu mai lăsa loc la interpretări.

- Ce crezi ca am putu să scap de ai mei? Pănă nu m-au văzut plecat de acasă nu s-au lăsat, aşa că a trebuit să vin încoace, şi la urma urmei nici nu îmi pare rău pentru că am venit pe faleză, şi  nu am simţit când a trecut timpul. În realitate nimeni nu mă gonise de acasă. Părinţii erau plecaţi de mult la serviciu, dar eu nu mai aveam stare, aşa că am plecat să-mi cunosc noii colegi, acesta era adevărul. Venisem pe faleză, este adevărat, dar drumul nu fusese atât de scurt cum părea, iar această impresie a fost accentuată de frigul care mă cuprinsese pentru că plecasem de acasă doar cu o cămaşa pe mine, iar dimineţile începuseră să fie cam răcoroase, era totu şi început de septembrie.

Liceul era situat lângă turnul de televiziune, pe cel mai înalt punct al falezei din Galaţi, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Era un loc privilegiat, de unde se vedea Dunărea pe o distanţă destul de mare pentru a-ţi captiva atenţia şi  a-ţi induce o stare plăcută de meditaţie melancolică. De multe ori am simţit această stare în timpul orelor interminabile la care lipseam fiind totuşi în bancă. Liceul acela pătrăţos, fără a induce totuşi rigurozitate avea farmecul lui aparte pe care l-am simţit din prima zi, pe care aveam să-l întâlnesc cu plăcere de fiecare dată când intram pe poarta lui, şi care avea să-mi rămână puternic întipărit în memorie. Privit de jos, de pe faleză, era ca o mică fortăreaţă în vârful unui munte, străjuit de turnul de televiziune care era şi un punct de reper atunci când vroiam să arăt cuiva, de la depărtare, unde învăt. Dacă veneai pe faleza Dunării, trebuia să urci pe un drum abrupt pavat cu granit care se agăţa de acel deal cu o încăpăţanare,  ce îşi pune amprenta pe ritmul bătăilor inimii şi al respiraţie, şi asta făcea ca atunci când ajungeai în faţa liceului să-ţi promiţi că nu o vei mai lua altă dată pe acolo. Dacă mergeai cele câteva zeci de metri până la turnul de televiziune, te trezeai la o înălţime nebănuită faţă de Dunăre, iar malul abrupt accentua senzaţia de înălţime, lasându-te să priveşti în gol. De acolo puteai privi în voie vapoarele care alunecau pe fluviu, sau care încercau din răsputeri să urce contra curentului. Se vedeau barjele enorme părăsite în mijlocul Dunării, convoaie lungi conduse de  împingătoare ruginite ce încercau să ajungă în portul mineralier care apărea la orizont cu braţele macaralelor răsfirate,  pregătite să descarce tot ce le ieşea în cale. Dacă te uitai în partea opusă, puteai vedea o parte din oraşul vechi, care se înşira până la şantierul naval ce putea fi distins cu uşurinţa după macaraua imensă, care de fapt nu semăna cu o macara clasică, dar de a carei existenta ştiam şi puteam s-o indentific şi să dau şi explicatii, nu degeaba aveam un unchi care lucra în şantierul naval. Se vedeau şi vapoarele albe de pasageri ce făceau curse între Galaţi şi Tulcea, se vedea clădirea căpităniei portului, care amintea de vremurile de mult apuse, când în faţa ei ancorau vapoarele cu aburi venite din Turcia sau Grecia, dar si de celebra carte a lui.........,Toate panzele sus. Dacă priveai peste Dunăre, treceai într-o altă lume, o lume în care omul nu apucase să-şi facă simţită prezenţa. Acolo sălciile scorburoase însoţeau Dunărea pe tot drumul ei, se mai puteau vedea bălţi şi mici canale, peisaj care te pregăteau  pentru deltă, fapt ce contrasta vizibil cu celălat mal al Dunării.

Cam aceasta era imaginea pe care o puteai vedea ieşind pe poarta liceului. În acea zi însă nu aveam ochi pentru Dunăre, eram mult prea curios să văd ce va urma în acea învălmăşeală confuză. Aşa că, susţinut moral de Ştefan, am început să întreb, pe cei care îi vedeam dezorientaţi ca şi noi, ce clasă sunt, în speranţa că vom putea să ne lipim şi noi de un grup, să ne găsim colegii. Eram destul de panicaţi şi poate de aceea Ştefan a început să  glumească ca să nu lase să se vadă acest lucru. După ce a întrebat câţiva rătăciţi şi a primit numai răspunsuri negative, Ştefan s-a întors spre mine şi fără să mai zâmbească, de data asta a început.

- Tu eşti sigur că am nimerit la liceul care trebuia?

Am ridicat din umeri în semn ca habar nu am, era cel mai uşor gest pe care puteam să-l fac, oricum nu îmi ardea de glume, dar Ştefan s-a făcut că nu observă şi a continuat în stilul caracteristic.

- Crezi că au şi săli de clasă, în liceul ăsta, sau o să învăţăm pe afară cu tăbliţa în mână?

- Mai taci măi individule odată, şi hai să căutăm prin liceu, văd că pe aici nu avem nici o şansă!

- Ştii că este o idee bună, nu de alta, dar în curând o să rămânem singurii bezmetici din curte, şi atunci chiar putem pleca relaxaţi acasă.

Am grăbit pasul şi am intrat în liceu. Mai intrasem în liceu pentru examenul de admitere, dar atunci o făcusem pe altă uşă, aşa că acum eram complet dezorientaţi. Nu a mai trecut mult, şi în timp ce colindam culoarele, pentru noi întortochiate, am observat că începea să se facă linişte, culoarele să se golescă, uşile de la clasă să se închidă, iar noi să fim din ce în ce mai singuri pe acolo. Într-un final am ajuns şi la ultimul etaj, unde spre surprinderea noastră am văzut o mână de indivizi care stăteau încă pe caloriferele de pe culoar. Erau suspect de liniştiţi, chiar retraşi unii de alţii, iar asta ne-a dat curaj. Cum nu mai aveam pe cine să întrebăm, am mers şi noi acolo ca să întrebăm dacă nu ştiu nimic de clasa a 9-a C, chimie-biologie. Cel mai aproape de noi era un băiat blond, cu o constituţie atletică, îmbrăcat sport, dar cu mult bun gust şi care arbora o plictiseală infinită. Cum nu mă mai aşteptam la un răspuns pozitiv, l-am întrebat mai mult din obligaţie faţa de Ştefan, care îmi făcuse semn că este rândul meu să întreb, şi am făcut-o repede, pentru că dacă îl lăsam pe Ştefan să întrebe riscam să nu primim nici un răspuns, şi dacă cumva cel întrebat avea şi prieteni mai mari prin liceu, cine ştie cum ajungeam acasă, chiar din prima zi.

- Nu te supăra, ştii cumva unde a ar trebui să fie a 9-a C?.

- Aici, la sala 220 s-au adunat toţi din a 9-a C. Şi voi sunteţi de la celeba clasă de chimie-biologie?

M-am înviorat brusc şi am început să-mi cercetez colegii cu aviditate. Ştiam deja din clasele anterioare că vrând, nevrând ne vom lega unii de alţii, şi după cum povesteau cei mai mari, vom plânge când ne vom despărţi la terminarea clasei a XII-a. Am început să-i analizez cu un ochi critic pe toţi cei care erau în faţa sălii 220, singurii de altfel care mai erau pe culoar. Am observat că şi ceilalţi priveau la noii veniţi cu interes şi am început să ne salutăm de la distanţă, de parcă ne-am fi cunoscut de multă vreme, având totuşi anumite rezerve. Văzând că nu mai spun nimic, băiatul care ne dăduse prima informaţie utilă, îmi întinse mâna  şi-mi spuse:

- Eu sunt Ovidiu, şi dacă nu mă înşel, vom fi colegi cel puţin patru ani de zile, dacă nu rămânem cumva repetenţi. Din atitudinea lui dispăruse toată plictiseala, iar acum ne privea cu interes şi cu o umbră de superioritate, care nu mi s-a părut prea inspirată pentru momentele acelea. Totuşi, nu era o superioritate care să te enerveze, ci mai degrabă una asumată, şi avea toate motivele după cum aveam să-mi dau seama în scurt timp.

- Eu sunt Radu, iar el este Ştefan. În felul ăsta l-am făcut pe Ştefan să vină mai aproape şi să intre în vorbă. Observasem că rămăsese puţin în spatele meu şi parcă avea o reţinere în a intra în conversaţia stângace ce se legase.

- Tu eşti cel care a intrat primul pe listă? Ştefan a pus întrebarea pe un ton ce putea fi interpretată, iar expresia feţei nu te ajuta să înţelgi ce era în mintea lui. Ovidiu a ezitat un moment în a-i răspunde dar până la urmă i-a întins mâna.

- Da eu am avut cea mai mare medie, dar asta cu ceva noroc. Nu am învăţat  nimic toată vara, dar mi-au picat subiecte pe care le învăţasem mai bine.

- Felicitări! Eu am avut a treia medie. Pe mine m-a încurcat problema a doua la geometrie şi dacă nu  m-aş fi grăbit, aş fi luat notă mai mare.

- La geometrie a fost uşor, ce nu ai ştiut să faci? Era cea mai simplă  problemă...

Eram consternat şi enervat în acelaşi timp. De mine uitaseră cu desăvârşire, nici nu mă mai băgau în seama. Au început să-şi explice ce au făcut, şi ce nu, la examenul de admitere, ce formule au aplicat şi cum de le-a venit ideea genială. Desenau cu degetul figuri geometrice prin aer şi erau aşa absorbiţi de cât de bine făcuseră la examen, de ce note mari luaseră, cu toate că nu învăţaseră nimic, fireşte, că uitaseră de toată lumea care mai era în jurul lor, şi mai ales de mine, care începusem să mă enervez progresiv. Nu mai suportam. Eu mă grăbisem să uit tot ce ţinea de examenul ăla care îmi cauza coşmaruri, şi ei făcuseră din el cel mai captivant subiect de conversaţie. Nici măcar nu puteam să mă bag şi eu în vorbă, pentru că ar fi trebuit să spun cu ce medie intrasem şi asta m-ar fi marginalizat şi mai rău, aşa că am preferat să iau o figură interesată şi să ascult explicaţiile spuse pe un aer doct de cei doi colegi, deja. După o jumătate de oră, cât mi s-a părut mie că a trecut, când mă gândeam ce să fac să plec cât mai departe, să nu le mai simt entuziasmul care le anima discuţia pe tema problemelor de matematică, a venit şi salvarea. De după colţ a apărut o doamnă trecută de prima tinereţe, îmbrăcată mult prea festiv, care a început să fluture un catalog încercând să ne facă pe toţi să intrăm repede în clasă. În primul moment am avut pornirea să alerg spre sala de clasă, având în minte foarte clar faptul că nu trebuia să stau pe culoar după ce se sunase, dar în secunda cu numărul doi am realizat că nu am de ce să-mi fie teamă, catalogul nu era făcut, nu erau lecţii predate din care să poţi fi ascultat şi să încasezi un trei, nici măcar nu ne cunoşteam profesorii sau dirigintele, şi pe de altă parte, trebuia să faci o impresie bună în faţa noilor colegi, trebuia să arăţi tărie de caracter. Aşa că, fără să mă grăbesc am intrat în clasă în faţa uşii căreia stătusem până atunci. Fără să stau pe gânduri am ocupat ultima bancă din colţul cel mai retras, calculând unghiul în funcţie de poziţia catedrei. Ştefan a venit imediat pe celălat loc din bancă, spre surprinderea mea, care credeam că îşi va continua discuţia începută cu noul nostru coleg. Ovidiu ocupă şi el, împreună cu un alt coleg, ultima bancă de pe rândul alăturat, fiind tot lângă Ştefan, şi după cum era normal discutau în continuare, după ce făcuseră o mică pauză, ignorând vocea destul de puternică dar răguşită a doamnei profesoare care începea să-şi piardă timbrul cald, încercând din răsputeri să facă linişte în clasă. Se pare că resursele de bunăvoinţă erau destul de mari, judecând după eforturile evidente pe care le făcea, diriginta noastă, pentru a-şi păstra calmul şi pentru a nu ţipa la noi din prima oră. Într-un final, majoritatea celor din clasă au înţeles că trebuiau să se supună şi să lase conversaţiile cu ceilalţi colegi din jur. Nu asta au înţeles, însă, Ştefan şi Ovidiu, care erau prea absorbiţi de discuţia lor pentru a observa ce se petrece în jur. Am avut o satisfacţie nesperată atunci când am văzut că diriginta, a început să vină spre cei doi, pentru a risipi ultimul focar de poluare fonică. Văzând cum înaintează printre rânduri, m-am depărtat puţin de Ştefan, arătând prin asta că nu particip la acea discuţie, şi am adoptat o mimică dezaprobatoare faţă de  atitudinea nepotrivită  a colegului meu de bancă. Asta era răzbunarea mea pe care o găseam absolut justificată. Am privit cu satisfacţie cum diriginta se apropia de cei doi, şi nu i-am atenţionat deloc, ba mai mult, îmi doream să-i sancţioneze, şi dacă s-ar fi putut să-i dea şi afară din clasă, din prima oră. Dar nu s-a întâmplat aşa. Diriginta a venit până în dreptul lor şi a trebuit să aştepte puţin pâna ce Ovidiu să-i arunce o privire, şi cu toate că observase că diriginta era lângă el, nu s-a lăsat pâna nu a terminat fraza, după care a luat poziţia corespunzătoare în bancă, cu un zâmbet  larg pâna la urechi, care numai iertare nu cerea. O şi vedeam deja pe micuţa dirigintă înfingându-se în părul lui blond, sau pocnindu-l cu inelul gros ce trona pe inelarul mâini drepte. Dar nu, diriginta întorcându-se binevoitoare, şi complice în acelaşi timp, spre Ovidiu îl întrebă  în aşa fel încât să audă toată clasa:

- Tu eşti cel care a intrat primul pe listă? Toţi ochii din clasă, şi mai ales ai colegelor erau aţintiţi asupra lui Ovidiu, care în loc să se emoţioneze, culegea cu privirea admiraţia întregii clase, dupa care, cu un efort vizibil a dat cateva detalii.

Cu asta chiar a reuşit să mă enerveze, şi chiar dacă nu sunt o fire supărăcioasă, nu am mai vorbit cu nimeni până la terminarea primelor două ore, după care am fost lăsaţi să plecăm acasă.

Pe Ştefan trebuia să-l fac să  înţeleagă că un prieten vechi nu se schimbă aşa uşor cu unul nou abia descoperit de câteva ore, şi atunci când Ovidiu înconjurat de ceilaţi colegi dădea explicaţii, cu un aer care deja era sfidător, în ochii mei cel puţin, iar Ştefan a trebuit să se retragă din preajma lui, şi începuse să mă caute cu privirea, atunci mi-am găsit şi eu repede un coleg şi am deschis un subiect banal, numai să nu îi dau atenţie. După ce am copiat, pe ce mai rămăsese din caiet, orarul provizoriu pentru a doua zi, am plecat toţi spre casele noastre. Drumul până acasă nu era foarte lung pentru a nu-l putea face pe jos, dar nici prea scurt pentru a-l face în fiecare zi, dar cum era o zi în care nu depusesem prea mult efort, am plecat pe jos. Ştefan nu înţelegea de ce merg aşa de repede încăt rămânea mereu cu un pas înapoi.

- Ce ai Radule, de ce alergi aşa, că doar nu trebuie să ajungi nicăieri la ora asta.

- Nu am nimic, aşa merg eu! Ce, acum vrei să pierd vremea şi pe stradă? Am destule de făcut pe acasă.

- Ce ai de făcut? Spune-mi şi mie că tare sunt curios!

Aici chiar eram încurcat, nu aveam nimic de făcut în mod special, doar de scăpat de întrebările lui, dar asta nu era un răspuns care să- mi dea satisfacţii. După câte îl ştiam eu pe Ştefan, s-ar fi supărat imediat şi nu aş fi făcut nimic decât să devin eu cel care l-aş fi rugat să meargă mai încet. În timp ce mă gândeam la ce răspuns să-i dau, şi să rămân în acelaşi timp supărat, am auzit că cineva ne strigă din spate, iar când ne-am  întors, l-am văzut pe Ovidiu care alerga spre noi.

- Asta-i bună, să vezi că mai stă şi pe lângă noi, am spus mai mult pentru mine, cu părere de rău că nu am mers mai repede.

Ovidiu deja era lângă noi şi încerca să afle pe unde stăm, pentru a stabili un traseu convenabil pentru toţi. M-am resemnat când am aflat că Ovidiu stătea cel mai departe, iar în drumul lui spre casă trecea şi pe lângâ casa lui Ştefan şi pe lângă blocul în care stăteam eu.  Pe drum am început să ne cunoaştem câte puţin povestind fiecare câte ceva despre el. Mai mult de jumătate din drum l-am ascultat pe Ovidiu povestind despre ce a făcut pâna în momentul de faţa şi ce vrea să facă de acum înainte. Deoarece ne înscrisesem la un liceu cu program de educaţie fizică, era evident că aproape toţi urmăream o carieră în acest domeniu, dar dacă multora ni se părea un lucru îndrăzneţ a face înaltă performanţa, în domeniul lui, pentru Ovidiu acest lucru era în mare parte realizat. El  era printre cei mai buni jucători de tenis din ţară, la categoria lui de vârstă, cu mari perspective în a se face cunoscut pe plan internaţional, a urca în ierarhia tenisului mondial şi a câştiga bani frumoşi. Ascultându-l am descoperit un alt mod de a privi sportul de performanţă, foarte diferit de ceea ce făceam eu şi Ştefan la clubul nostru. Fusese în atâtea turnee, văzuse atâtea ţări, făcuse atâtea cantonamente de pregatire, încât nu ne lăsa dreptul de a ne apăra condiţia umilă, şi de a nu părea ridicoli. Şi totuşi, măcar la nivel teoretic puteam discuta, ceea ce am şi făcut.

- Tenisul este mult mai complex şi mai greu decât voleiul, îşi continuă monologul Ovidiu, cu superioritatea de acum caracteristică. Este cu totul altceva să fii de unul singur pe teren, să nu ai nici un sprijin din partea nimănui, să fii, pur şi simplu, faţă  în faţa cu adversarul şi să trebuiască să te descurci singur.

- Şi care este problema? Chiar dacă noi suntem şase în teren, totuşi avem în faţa tot şase adversari, unul pentru fiecare, dacă vrei să spui aşa, se apără Ştefan.

- La volei, dacă unul din echipă are o zi proastă şi nu poate juca, sau nu este în formă, poate fi schimbat şi echipa merge mai departe, pe când în tenis, dacă ai o zi proastă nu poate să te înlocuiască nimeni.

- Dar poţi să vezi lucrurile şi invers. Dacă cinci din echipă joacă bine iar unul nu, atunci pierde toată echipa, pe când tu eşti singur pe teren, ce faci tu este bine făcut, nu te poate încurca nimeni, aşa că voleiul este mult mai complex. Există spiritul de echipă, trebuie ca cei şase să  lucreze sincronizat pentru a se ajunge la un rezultat, ceea ce este mult mai greu de realizat decât pregătirea individuală pe care o faci tu.

- Nu este adevărat! Şi în tenis există spirit de echipă, şi aici se joacă la dublu, aşa că nu ţine argumentul vostru.

- Aiurea, numai echipe nu sunt acelea de care vorbeşti. Ce echipă este aia  în care unul joacă iar ceilalţi  îl încurajează de pe bancă?

- Tenisul îţi  dezvoltă  reflexele, trebuie să ai condiţie fizică şi mult talent. Se joacă la o asemenea viteză încât aproape că  nu se vede mingea.

- Să  vezi ce reflexe îţi dezvoltă  voleiul. Aici, chiar dacă  mingea este mai mare, distanţele sunt mai mici, iar viteza pe care o poate atinge mingea cred că este comparabilă.

- Fugiţi de aici, nu înţelegeţi nimic. Nici nu poţi să compari tenisul cu voleiul vostru. Ovidiu începea să dea semne de nervozitate, dar oricâte argumete îI aduceam, tot găsea ceva să spună pentru a avea el dreptate, pur şi simplu nu putea să accepte că mai poţi să faci şi remiză într-o discuţie, asta era inacceptabil pentru el. Înainte ca Ovidiu să se enerveze, în adevăratul sens al cuvântului, am ajuns în dreptul străzii lui Ştefan, aşa că discuţia s-a întrerupt pentru a ne lua rămas bun de la el.

După ce ne-a strâns mâinile călduros, Ştefan a plecat pe străduţa strâmtă ce ducea spre casă, iar eu cu Ovidiu am continuat să mergem pe bulevardul principal spre centrul oraşului. Dându-mi seama că am rămas singur cu Ovidiu şi prin urmare nu mai aveam nici o şansă să fac remiză în discuţia care începuse să se precipite, am schimbat repede subiectul. Eram mândru de mine pentru că tocmai terminasem o carte pe care mi-o recomandase mama. Pâna în urmă cu doar câteva zile trăisem în lumea romanelor specifice vârstei şi în plus trecusem de voie de nevoie prin  lecturile care erau absolut necesare pentru examenul de admitere în liceu, care făceau o categorie aparte în mintea mea, mai exact lecturi forţate, care dacă nu ar fi fost impuse, nu ar fi existat pentru mine, şi pe care le-am făcut uitate imediat. Este adevărat că a trebuit să recunosc de câteva ori că greşisem în aprecierile mele privind o carte sau un autor şi după ce începusem cu greu să citesc, la finalul cărţii părându-mi rău că se termina, dar asta nu reuşise să mă facă să îmi schimb părerea despre lecturile impuse cu forţa. După perioada aceasta de schimbări în atmosfera lecturilor cauzată de examene, a venit şi pacea mult visată, când puteam să citesc ce vroiam eu fără să mă mai mustre conştiinţa că pierd timpul în defavoarea lecturilor cu adevărat "importante". În familia mea, foarte numeroasă de altfel, lectura stătea la loc de cinste, iar mama făcea parte din cei care citiseră mult în tinereţe. Îmi povestea adesea despre lecturile ei şi mai ales de serile radiofonice unde se puteau asculta lecturi din autori la modă, care erau foarte apreciate cu ceva timp în urmă. Aşa că i-am cerut sfatul pentru a mai citi ceva. Mama s-a dus în sufragerie şi a venit de acolo cu o carte care se vedea bine din felul cum arăta că trecuse prin multe mâini. Cartea se numea “Invitaţie la vals”, şi din felul cum mi-a dat-o, îndeplinind parcă un ritual, conştientă fiind că prin acea lectură am să trec în alt univers şi anume al lecturilor serioase, pentru oameni maturi, am simţit că trebuie s-o citesc cu atenţie sporită şi spre surprinderea mea, am constatat că într-adevăr, cartea mă fascinase. Era o frumoasă  poveste de dragoste în care am descoperit o mulţime de idei interesante şi am simţit sensibilitatea sufletească a personajelor. Eram mândru de mine că terminasem această carte chiar cu o zi în urmă, că aveam ideile proaspete în minte, şi cum nivelul acestei cărţi mi se părea că depăşea cu mult lecturile pline de indieni, muşchetari sau căutători de comori prin care trecusem până atunci, atât eu cât şi prietenii şi colegii mei, am hotărât că trebuie să-l aduc la tăcere pe Ovidiu, să-l pun la punct. Luându-mi un aer de învingător detaşat, cu o siguranţă ce nici nu  îmi mai dădea voie să mă uit la Ovidiu, pentru a vedea dacă poate ţine ritmul cu ideile mele, am început să-i  povestesc ce carte extraordinară terminasem cu o zi în urmă. Încă eram la nivelul familiarizării lui Ovidiu cu lecturile mele de înalt nivel intelectual, când acesta m-a întrerupt brusc intrebându-mă:

- Cum ziceai că se numeşte cartea pe care ai terminat-o ieri?

- Invitaţie la vals, i-am raspuns, cred că merită să o citeşti, este una dintre cele mai… Nu am putu să termin fraza pentru că Ovidiu mi-a tăiat scurt vorba.

- Ai luat-o razna, citeşti dulcegării de genul ăsta? Te credeam băiat serios.

Eram descumpănit şi dezorientat, dar după câteva momente orgoliul a urlat în mine şi fără să mai îmi iau nici o precauţie am continuat.

- Dar tu ce citeşti, de ţi se pare cartea asta o dulcegărie?

- Sunt o grămădă de cărţi bune care trebuie citite, nu merită să-ţi pierzi timpul cu lecturi de genul ăsta. Eu tocmai am început să-l citesc pe Umberto Eco şi am terminat deja Numele trandafirului. Este programat şi ceva de Eugene Sue, ca să păstrez atmosfera din Pendulul lui Foucoult…  Dacă vrei ceva adevărat de citit, să treci pe la mine să-ţi alegi, biblioteca mea îţi stă la dispozitie.

Ajunsesem deja în faţa blocului meu şi asta l-a întrerupt pentru a doua oară în acea zi pe Ovidiu. Eu eram încurcat de răspunsul pe care îl primisem, dar nu şi impresionat, deoarece nu ştiam prea bine ce se ascunde în cărţile autorilor pe care mi-i prezentase Ovidiu, cu atâta siguranţă..

- Aici stai tu? M-a intrebat Ovidiu oprindu-se si el.

- Vezi rândul acela de geamuri vopsite în alb? Acolo stau, iar ultimul geam din partea stângă este de la camera mea. Vrei să urci puţin?

- Nu cred că pot. Mă duc acasă să mă odihnesc pentru că după-amiază am antrenament. Lasă că ne vedem mâine la şcoală şi mai vorbim atunci.

Ne-am strâns mâinile şi am plecat fiecare în direcţia lui. Nu am făcut însă decât câţiva paşi şi mi-am dat seama că nu voi avea linişte toată ziua dacă  nu încerc măcar să rezolv misterul cu lecturile interesante de care amintise Ovidiu, aşa că m-am întors din drum şi grăbind puţin pasul, în câteva momente eram lângă el, iar înainte ca acesta să mă observe am început să-l iau la întrebări.

- Şi spui că îmi dai şi mie nişte cărţi?

Surprins puţin de schimbarea mea bruscă, Ovidiu mi-a făcut semn să-l urmez. Nu stătea prea departe de mine. Blocul era în apropierea portului, aproape de vechia clădire a Administratie Fluviale a Dunării de Jos. Am urcat repede scările nerăbdător să văd biblioteca  din care puteam să-mi aleg orice aş fi vrut. Nu ştiu de ce, dar mă apucase un chef nebun de citit. Observasem eu, mai de demult, că sunt foarte influienţabil la acest capitol, iar acum aveam dovezi palpabile. Dacă cineva îmi stârnea curiozitatea cu nişte cuvinte frumoase la adresa unei cărţi, făceam orice să pun mâna pe acea carte şi să o citesc, şi pe deasupra îmi şi plăcea cartea, oricât de mediocra ar fi fost. Acum însă  nu aveam în minte o carte, ci o bibliotecă întreagă. Nici măcar nu aveam idee ce voi găsi  în ea dar eram chiar foarte curios să aflu, şi asta cât mai repede cu putinţă. Despre biblioteca pe care aveam s-o vad ştiam doar că are peste şapte mii de volume care fuseseră adunate de-alungul anilor de către părinţii lui Ovidiu care aveau înclinaţii spre filozofie, teologie şi tot ce ţinea de spiritualitate, indiferent de cultură, şi acesta era un argument puternic ca să-mi starnească interesul. Când mi-a deschis uşa de la sufragerie am văzut şi eu ce înseamnă o bibliotecă funcţională. Se putea observa acea dezordine plăcută ce trădează schimbări frecvente pe rafturi. Cărţi scoase din rând care aşteptau să fie citite, cărţi citite care nu apucaseră să fie puse la locul  lor. Erau atâtea cărţi noi pe care le mai văzusem prin rafturile librăriilor, precum şi cărţi vechi legate în piele imprimate cu litere aurii ce formau colecţii de la care nu puteai să îţi iei privirea prea repede. Dicţionare franţuzeşti şi germane, prea mari pentru a  încăpea în poziţie verticală pe rafturi erau stivuite pe rafturile din partea de jos a bibliotecii, în aceeaşi postură erau şi câteva volume dintr-o enciclopedie franţuzească. Erau o mulţime de cărţi de buzunar care prin felul cum arătau  îţi dădeau impresia că le poţi citi în câteva  minute, însă dacă te uitai mai atent la numele autorului, puteai să-ţi dai seama că nu era tocmai aşa. Multe dintre rafturi erau duble, aşa că mi-a trebuit ceva timp să văd ce se ascunde în al doilea rând de cărţi, dar pana nu mi-am făcut o idee nu m-am lăsat.

Stăteam în faţa acestei biblioteci şi nu puteam  să  mă decid din ce parte să mă apuc să mă uit cu mai mare atenţie.Cărţile vechi şi noi, cărţile de colecţie şi cele a căror pagini trebuisera sa fie tăiate pentru a putea fi citite construiau un mozaic fascinant.  Pâna la urmă am început de lângă fereastră, unde era mai multă lumină, fiind singurul argument care să mă facă să încep cercetările sistematic. Am început să citesc cu atenţie fiecare autor şi titlu de carte, şi toate mi se păreau interesante. Nu trecusem nici măcar de jumătatea primului raft şi eu aveam deja un braţ de cărţi pe care vroiam să i le cer împrumut lui Ovidiu. Am continuat însă să descopăr ce se ascundea prin acele rafturi pâna când am dat peste nişte cărti mari, destul de vechi dar bine păstrate, care mi-au atras atenţia. Erau Vedele şi Upanisadele care aveau pe lănga traducerea textului original şi interpretări ale acestuia. Nu ştiu de ce am fost atras în mod deosebit de acele cărţi, dar am pus la loc în rafturi toate cărţile pe care le scosesem deja, cu promisiunea că vor urma să fie citite nu peste mult timp, şi l-am întrebat pe Ovidiu dacă îmi împrumută cele două cărţi. S-a uitat la mine cam mirat când i-am arătat ce alesesem deoarece erau nişte cărţi de care încă nu putuse să se atingă, erau mult prea greoaie şi implicau multe cunoştinţe de mitologie, istorie, teologie şi filozofie, după cum spunea el, şi după cum aveam să aflu şi eu  mai târziu.

- Eşti sigur că  vrei să  iei cărţile astea două?

I-am făcut semn că da, fără să-mi ridic ochii din una dintre cărţi  pe care o deschisesem şi  începusem să citesc ceva din prefaţă.

- Nu o să  înţelegi nimic din ele, o să vezi!

- Lasă că  văd eu. Îţi spun mâine dacă o pot citi sau nu.

- Treaba ta, eu te-am avertizat.

 

II

 

Am plecat, grăbit să ajung acasă, şi să  încep să citesc din acele cărţi ce îmi stârneau o curiozitate de nestăpânit. Simplul fapt că Ovidiu mi-a spus că sunt nişte cărţi grele şi că nu o să înţeleg nimic, trezise în mine o poftă fantastică de a dezlega misterul acestor cărţi. Ce nu ştia Ovidiu în momentul acela era încăpăţânarea de care eram capabil atunci când mi se spunea că nu pot să fac un lucru sau că este greu, sau nu este pentru toată lumea. Practic asta era formula magică, dacă vroia cineva să mă facă să citesc ceva, să-mi spună că este ceva mai deosebit, şi nu oricine se poate avânta în acea lectură.

Ajuns acasă, fără a mai face nimic altceva, m-am închis în camera mea mică, care îmi oferea liniştea necesară unei lecturi cât se poate de încordate sâ şi m-am afundat în lectură. Am citit întreaga zi, cu o mică pauză pentru a mânca ceva pe fugă. Am început cu Vedele şi eram hotărât să nu mă las până nu o termin de citit. La sfârşitul zilei, după ce citisem de câte două ori multe din paginile cărţii, notându-mi într-un carneţel nume şi locuri pentru a nu le încurca, mi-am dat seama că citeam acele texte doar la suprafaţă, urmărind o acţiune, dar fără să prind substraturile care se întindeau mult în mitologie, simbolistică şi mistică. Cu toate că aveam interpretarea în continuarea textelor originale, a trebuit ca unele pasaje să citesc de cel puţin două ori fiecare text si interpretarea lui, dar nu m-am lăsat până nu am înţeles câte ceva, suficient cât să pot dormi cu sufletul  împăcat că am ajuns la ceva rezultate. Acest lucru avea să devină un obicei de care nu am mai putut să scap, precum a fost şi acela de a încerca pe pielea mea tot ce citeam în cărţi. De acest lucru mi-am dat seama când, după ce am citit Bhagavad-Gita, am început să mă gândesc cum aş putea să fac şi eu exerciţiile practice care erau descrise în carte care ar fi dus la nişte puteri de nebănuit pentru cel ce le practica. Simţeam o atracţie spre o spiritualitate practică cu rezultate imediate, lucru ce avea să mă caracterizeze de atunci inainte.

 Am început să citesc din mitologia diverselor culturi şi aşa am trecut prin mitologia elenă, sumeriană, babiloniană, egipteană şi indiană. Totuşi elementele practice, explicate cu simplitate, ce erau parte integrantă din cultura indiană mi-au captivat atenţia şi m-au făcut să citesc în continuare tot ce am găsit în acest domeniu. Mi-am făcut şi un abonament la biblioteca publică pentru a căuta cărţile mai greu de găsit şi asa am reusit sa pun mana pe cateva dintre cele complicate şi de neânţeles, pe care le citeam până la ultima pagina cu toate că îmi dădeau dureri de cap şi nu mă putem lăuda că înţelesesem mare lucru, dar faptul că citeam, ceea ce pentru majoritatea era inaccesibil, îmi dădea o satisfacţie deosebită.

În acest mod am păşit într-o lume spirituală confuză încă, dar fascinantă, care îmi captiva toată atenţia oferindu-mi în schimb repere ce trebuiau atinse. Au mai trebuit să treacă multe luni de lectură pentru a putea să-mi structurez nişte idei cât de cât coerente despre un traseu spiritual, din punct de vedere a filozofie indiene.

Într-o zi am descoperit prin teancul de cărţi împrumutate de la bibliotecă, pentru săptămâna aceea o carte de Hata yoga. Nu mai ţin minte cum o luasem, oricum luam tot ce îmi pica în mână şi care se încadra în aria mea de interes, aşa că am încetat să mă mir ce carte luasem şi am început să o reasfoiesc. Era o carte veche ce vroia să ofere un remediu din punctul de vedere al practicii yoga la anumite afecţiuni. Mi-am adus aminte că la controlul medical periodic pe care îl făceam  obligatoriu toată echipa de volei, doctorul îmi spusese că este posibil să am o rinită şi din acea cauză să nu pot respira bine. Am început să caut în acea carte un remediu pentru mica mea afecţiune de curând depistată. După câteva minute de căutări am dat peste ceea ce doream. Era un exerciţiu care făcea apel la o anumită postură a corpului, destul de greu de realizat pentru mine, şi anume lotusul la care se mai adăugau nişte exerciţii de respiraţie în patru timpi. Mi-am aşezat cartea  în faţa pe covor şi după ce m-am uitat cu atenţie la figura desenată în carte am început să mă chinui să îmi aduc picioarele în poziţia lotusului. După căteva încercări dureroase, mi-am dat seama că nu aveam mobilitatea necesară pentru a sta în acea poziţie, dar chiar din acea seară am fixat o oră anume, când mă retrăgeam în camera mea, renunţând la filmele şi emisiunile de televizor, pe care le urmăream de obicei, şi  care acum aveau rolul de ai ţine pe ceilalţi departe de camera mea lăsându-mă să-mi fac exerciţiile. Este adevărat că atăt mama cât şi tatăl au devenit bănuitori pentru că lipsem la emisiunile mele preferate, dar după ce au dat cu uşa peste mine în timp ce încercam să îmi forţez articulaţiile pentru a sta în poziţia lotusului  sau când stăteam deja în această poziţie făcând mari eforturi de voinţa şi transpirând intens din cauza durerilor, s-au liniştit. Îmi dădea o stare foarte plăcută de încredere în mine faptul că îmi organizam timpul aşa cum vroiam eu, şi îl respectam cu rigurozitate. Când au început să se vada primele progrese privind mobilitatea eram deja nerăbdător  să depăşesc odată perioada de pregătire intermediară şi să trec la exerciţiul pe care vroiam să-l fac şi să văd ce rezultate poate să aducă. Nu mică mi-a fost bucuria, când am văzut că pe zi ce trecea începeam să respir din ce în ce mai uşor, şi asta o simţeam mai ales la antrenamente unde depuneam un efort destul de mare. Toate acestea au făcut să-mi măresc timpul alocat exerciţiului meu, şi cel al lecturilor care, recunosc, nu aveau nici o legătura cu programa şcolară.

Orizontul meu de ascet de încercare pentru teoriile şi exerciţiile descoperite prin cărţi s-a extins după ce am citit câte ceva din scrierile lui Patanjaly. De aici înaite am avut o perspectivă mai largă asupra filozofiei şi practicilor yoga, şi implicit asupra ramurilor şi disciplinelor sale. Acum am trecut, fără să abandonez însă exerciţiile mele de pâna atunci, la exerciţii noi, care conţineau de la exerciţii de respiraţie până la cele de meditaţie. Din acest moment după ce mă retrăgeam în camera mea nu se mai auzeau pocnituri ale articulaţiilor ci se instala liniştea. Obişnuiam să sting lumina, să mă pun în poziţia specifică de meditaţie, care acum devenise uşor de realizat, şi puteam rezista fără să simt nici o durere timp de mai multe ore, şi să fac tot ciclul de exerciţii pe care îl stablisem, şi care se îmbogăţea cu fiecare carte citită...

Exerciţiile mele aveau să treacă însă de uşa camerei în scurt timp. Cum practicile de concentrare trebuiau, după cum citisem, să fie în strânsă legătură cu o viaţă cât mai ordonată şi cu o hrană echilibrată şi naturală, exerciţiile au ajuns şi în bucătărie unde în spatele unor scuze banale, refuzam să mănânc anumite alimente care mi se păreau a fi  contrare noilor mele principii. Dar asta nu a fost tot. Pentru a-mi fortifica voinţa am început să-mi interzic să mai fac lucruri fireşti care îmi plăceau foarte mult, numai şi numai pentru a-mi demonstra că pot face ce vreau eu cu mine însumi. Aşa că mi-am interzis să mai beau suc. Da, sucul de fructe pe care-l apreciam atât de mult... Odată ce am luat această decizie, au început să apară şi micile provocări. Dacă până atunci nu conştientizam că beam un suc cu prietenii sau că gustam dintr-o cupă de şampanie la o onomastică, fiind ceva firesc, acum toate acesta erau monitorizate şi ocolite cu prudenţa. Pofta de a mai simţi gustul unui suc era repede compensată de satisfacţia de a fi puţin altfel decât ceilalţi, şi în consecinţa de a fi privit cu mai mult respect de ceilalti colegi şi prieteni. Împins de dorinţa de a-mi exersa voinţa, am hotărât să nu mai merg nici la cinematograf, şi cu toate că nu am putut spune la nimeni care era motivul care mă făcea să lipsesc la toate invitaţiile de acest gen, pentru că nu ar fi fost de înţeles, am continuat totuşi să fac ce mi-am propus.

A trebuit să treacă mai bine de un an de zile pentru ca îndoiala să înceapă să-şi facă loc la adresa exerciţiilor mele, care nu aveau dealtfel o manifestare evidentă, după câte începeam să constat. Am început să-mi neglijez exerciţiile şi din când în când îmi mai călcam şi angajamentele de ordin alimentar. Ajunsesem la o asemenea stare de monotonie încât nu mai găseam nici o justificare a tuturor străduinţelor mele. Îmi mai făceam exerciţiile doar din enerţie, şi începusem să le scurtez şi pe acestea. În această stare, eram într-o zi de vară mult prea caldă pentru a ieşi din casă, cănd tocmai mă întorsesem de la pescuit unde fusesem cu tata. Prisesem ceva peşte dar nu aşa de mare încât să-ţi facă plăcere să-l cureţi, aşa că vroiam să scap de etapa asta care era iminentă, dar cum la televizor nu era nimic interesant, iar de citit nu aveam chef, m-am apucat de curaţat peşte, fără nici un chef dealtfel, pentru a sări etapa cu rugăminţile şi cu ameninţările. Chiar în acea zi, stând pe malul Prutului, cu undiţa în mâna, hotărâsem să întrerup toate exerciţiile pentru că ajunsesem la concluzia că sunt inutile. Nu eram eu convins pe deplin, dar luasem  hotărârea deja. Acum curăţam peşte fără să mă gândesc la nimic, o făceam automat moleşit de căldura şi de plictiseala care plutea în aer. Nu era prima dată când curăţam peşte, eram obişnuit cu această operaţiune, şi de aceea nu mă aşteptam la nimic rău, ci doar să termin odată ce aveam de făcut. Şi totuşi, când mă aşteptam mai puţin să mi se întâmple ceva, am văzut parcă cu incetinitorul cum un solz în loc să sară în direcţia în care ar fi trebuit, îşi alege alta şi nu oricare ci exact spre ochii mei, iar eu am asistat la toată acestă scenă care s-a derulat fulgerător, fără să pot reacţiona. Am simţit în momentul următor cum ochiul drept mi se închide instinctiv de durere. Cum avusesem nişte probleme cu ochii nu cu mult în urmă, drept pentru care ajusesem în spital, mi  s-a făcut frică. Am încercat să-mi clătesc ochiul cu apă sperând să nu fie nimic grav. După câteva încercări am constatat cu groază că în loc să-mi revin, ochiul meu se înroşea şi aveam nişte dureri mult prea mari pentru a mai sta pe gânduri. I-am spus tatălui meu, care a fost de ajuns să mă privească o singură dată ca să-şi caute imediat cheile de la maşină, spunâdu-mi: "Mergem la urgenţa". Pentru un moment frica s-a transformat în panică, având atâtea amintiri neplăcute din spital, locul în care aş fi dat orice să nu mă mai întorc vreo dată, şi totuşi trebuia s-o fac forţat de împrejurări. Nu-mi venea să cred. Numai cu doar două minute înainte totul era bine, ba chiar eram plictisit de atâta bine, iar acum mergeam spre camera de urgenţe a spitalului. Mă gândeam că poate este doar un vis urât şi mă voi trezi. Aş fi dat orice să pot da timpul înapoi, şi să pot să fiu iarăşi fără griji, şi ce-aş mai fi curăţat la peşte...de bună voie, numai să nu am nici o problemă, să nu trebuiască să merg la spital...  Dar toate astea nu m-au ajutat cu nimic, iar gândurile negre se adunau din ce în ce mai multe. Mă şi vedeam întins pe un pat cu rotile, plimbat prin spitalul acela mare cu mirosul său specific, cu oameni care nici măcar nu te lăsau să-ţi fie frică, tratându-te cu răceală, ca pe un obiect. Câteva injecţii şi sus pe masa de operaţii….. Când frica era deja stăpână pe mine, mi-am adus aminte că aş putea să mă folosesc de ceea ce am învăţat din exerciţiile mele. Nu degeaba muncisem atât exersându-mi voinţa si concentrarea, aşa că am început să-mi fac ordine în minte. Era evident că acele clişee pe care frica mi le proiecta în faţa ochilor nu mă ajutau cu nimic, aşa că am început să le cenzurez din minte, iar frica am început să o convertesc în interes. Acum era momentul să văd dacă am progresat cu ceva faţă de cum eram în urmă cu un an, când îmi începusem exerciţiile. Trebuia să văd dacă pot să-mi concentrez toată atenţia asupra unei zone din corp şi astfel să ignor orice durere provocată în altă parte a corpului, să pot alunga din minte gândurile care mă supărau, etc. Citisem despre fachirii care se supuneau la operaţii extrem de dureroase fără nici un fel de anestezie aplicând procedee de concentrare. Nici nu ajunsesem la spital, iar frica era mult diminuată, iar eu stăpân pe mine, împăcat cu ceea ce mi se întâmplase, şi hotărât să trec peste această întâmplare cât mai onorabil posibil, încercam în acelaşi timp să-mi surprind toate reacţiile. Nu am mai simţit nici un pic de frică atunci când mergeam pe culoarele înguste şi întortochiate, placate cu faianţă albă de un rece absolut, unde vedeam oameni posomorâţi şi speriaţi aşteptând la uşa câte unui cabinet pentru a le veni rândul la cine ştie ce chinuri. Mulţi dintre ei aveau bandaje impregnate de rivanol al cărui miros deja mi se întipărise în minte şi a carui culoare galbenă ce păta pansamentele te făcea să intorci capul instinctiv în alta parte. Imaginile bandajelor făcute la repezeală şi pătate de sânge si rivanol, erau prezente peste tot, iar eu cu cât vedeam mai mulţi oameni speriaţi în jur, cu atât îmi reveneam mai mult, conştientizând că-mi stăpâneam frica, şi puteam să-mi păstrez liniştea în acele momente. Ajuns pe patul cabinetului de oftalmologie am început să aplic metodele fachirilor de care citisem şi am fost extrem de mulţumit de rezultate. După câteva spălături cu soluţii a căror denumire îmi scapă, ochiul meu a început să-şi revină, şi după ce am mai îndurat o examinare atentă, am putut să plec acasă, însoţit de nişte sfaturi generale. Toată această întâmplare nu a durat mai mult de o oră, dar a avut darul de ami reda interesul pentru studiile mele "oculte" şi pentru exerciţiile care îşi dovediseră utilitatea pe deplin, de data asta.

            Un moment pe cât de interesant, pe atât de amuzant a avut loc la începutul clasei a X-a când, în urma unor lecturi ce tratau fenomene parapsihologice de natură telepatică am fost atât de incitat de idee încât nu am putut să mă abţin să nu încerc şi eu fenomenul. Atât Ovidiu cât şi Ştefan erau la curent cu toate experimenţele mele, pe care le ascultau mai mult zâmbind îngăduitor dar şi cu ceva interes de fiecare dată când veneam cu noutăţi. De altfel hotărâsem să citim toţi aceleaşi cărţi, astfel că o carte trecea pe la fiecare pentru a fi citită, după care era dezbătută şi analizată, aşa că înţelegeau destul de bine pornirile mele, şi ştiau cauzele exacte ale lor, numai că rămâneam singurul care vroiam să experimentez tot ce citeam în materie de practici spirituale, iar asta nu mă deranja deloc ci dinpotriva. Tocmai citisem "Cu mistici şi magicieni în Tibet", o carte care venea perfect în completarea altora ce tratau subiectul atât de puţin înţeles şi controversat al telepatiei. Acolo se prezentau atât de convingător cazuri de telepatie încât trebuia să încerc şi eu, şi cum erau explicate nişte exerciţii în acest sens, le-am adăugat la toate celelalte din fiecare seară. Cum aveam de acum o anumita experienţă, nu am aşteptat prea mult până să văd rezultatele. Dar cum experimentul trebuie să implice cel puţin două persoane, trebuia să-mi aleg un subiect pentru încercările mele, aşa că fără să-i mai cer voie, pentru că atunci aş fi călcat legile experimentului, l-am ales pe Ovidiu pentru punerea în practică a exerciţiului. În acea seară mi-am început mai devreme exericiţiile, nerăbdător să ajung la exerciţiile de telepatie. Am luat poziţia descrisă în carte, şi am început să mă concentrez pe un gând anume, însoţit de o imagine. Cam în aceasta consta exerciţiul, numai că nu ştiam ce efect trebuia să aibă asupra persoanei vizate, dar eu am continuat până când am considerat eu că este suficient. Am adormit în acea seară imaginându-mi ce-mi va povesti Ovidiu a doua zi. Îl şi vedeam venind la mine şi spunându-mi  că a simţit ceva neobişnuit, că i-am indus o stare sau un gând anume... A doua zi  de dimineţa, întâmplarea a făcut că m-am întâlnit cu Ovidiu în autobuzul care ne ducea spre liceu. Nici nu am apucat bine să-l salut, şi să mă uit dacă i se citeşte ceva pe faţa, când el a început să-mi povestească destul de încurcat.

- Radule, aseară s-a întâmplat ceva foarte ciudat, nu ştiu ce  a fost cu mine.... Şi nu râde, că vorbesc serios!

Începuse mai bine decât mă aşteptam. Îl  ascultam cu atenţie maximă şi nu puteam să-mi stăpânesc zâmbetul complice. Dar Ovidiu, spre norocul meu nu a observat nimic, era mult prea tulburat.

-Ştii, eu am obiceiul de a-mi face o rugăciune înainte de culcare, o fac de când mă ştiu şi nu ţin minte să mă fi culcat vreo dată şi să uit s-o spun. Aseară nu aveam nimic deosebit, nici măcar obosit nu eram, citeam ceva, când am adormit brusc. M-am trezit dimineaţa de parcă ar fi trecut doar câteva minute şi am constatat că nici măcar nu mă echipasem de culcare. Nu mai înţeleg nimic...

-Şi la ce ora ţi s-a întâmplat asta, mă rog? L-am întrebat plin de curiozitate.

-Să fi fost ora zece.... Cam aşa... Dacă-mi aduc bine aminte, adică mai bine spus după calculelel mele, că nu-mi amintesc prea multe. A fost tare confuz...

-Şi nu ai mai simţit nimic deosebit? Un gând anume, o imagine?

-Nu-mi aduc aminte nimic... Parcă aş fi fost himnotizat... Dar de ce mă întrebi toatea astea?! Nu cumva...

Radiind de bucurie i-am destăinuit secretul.

-Nu ştiu dacă eu am fost cel care ţi-a cauzat starea de aseară, dar exact la acea oră am făcut un experiment de telepatie asupra ta, exact ăla despre care am citit săptămâna trecută.

-Asta nu o mai cred. Cine ştie ce a fost cu mine şi tu acum încerci să faci din asta o victorie de-a ta. Nu cred că sunt eu aşa de influienţabil încât să-mi induci tu stări de la distanţă. Stai liniştit... Mi-a spus Ovidiu încerând să zâmbească, dar fără să fie prea convingător.

Nu am mai spus nimic pentru că era posibil să aibă dreptate, şi nu vroiam să fiu luat în râs mai târziu. La urma urmei nici eu nu eram convins că ceea ce se întâmplase era acţiunea mea. Nu ştiam ce efecte trebuia sa aibă exerciţiul meu, şi prin urmare nu puteam verifica rezultatele. Cu toate acestea am hotărât să mai încerc şi seara viitoare, şi aşa am şi făcut. Am urmat întru totul acelaşi scenariu , după care am fost destul de obosit de exerciţii, şi am adormit imediat. Dimineaţa următoare am aşteptat cu teamă şi emoţie întâlnirea cu Ovidiu pentru a vedea dacă a mai simţit ceva asemănător cu seara trecută. Spre surprinderea mea Ovidiu era la fel de intrigat ca şi cu o zi înainte, poate chiar şi mai mult, numai că de data asta ştia pe cine să-şi verse nervii. Se întâmplase exact ca şi cu o seară înainte. Ovidiu adormise fără să-şi dea seama, şi fără să apuce să-şi mai facă nimic din micul ritual. După câteva ameninţări din partea lui, şi promisiunea că nu o să mai fac aşa ceva, din partea mea, am devenit iarăşi cei mai buni prieteni. Cu toate că era evident că ceea ce i se întâmplase lui Ovidiu avea legătură cu experimentul meu, totuşi nu eram convins, aşa că experimentul mai trebuia repetat o dată, iar în seara următoare, mi-am asumat toate riscurile şi am aplicat încă odată procedeul deja cunoscut.  Dimineaţă, am avut bunul simţ să nu-l mai întreb nimic pe Ovidiu, dar l-am urmărit cu privirea să văd dacă se mai întâmplase ceva. Am făcut acest lucru până când am auzit cum îi povestea lui Dan, colegul lui de bancă, despre ceea ce i se întâmpla de trei zile încoace, şi la un momentdat s-a uitat la mine parcă spundu-i lui Dan: „uite, numai din cauza lui!”. Asta era ce îmi doream să ştiu. Acum aveam certitudinea că experimentele mele dădeau rezultate, aşa că am întrerupt experimentele asupra lui Ovidiu, dar am continuat să practic exerciţiile care stimulau astfel de capacitaţi, convins fiind că, mai devreme sau mai tărziu, am să pot să le cunosc misterul şi am să le pot folosi cum voi dori.

            Nu peste mult timp avea să se mai întâmple un lucru care să îmi confirme, odată în plus, dacă mai era nevoie, utilitatea exerciţiilor mele. Ora 20 era rezervată programelor de ştiri, era o lege nescrisă, televizorul era monopolizat, aşa că vrând nevrând trebuia să mă uit şi eu la ştiri, dacă nu aveam poftă să fac altceva. Pe atunci nu apreciam deloc astfel de programe şi nu-i înţelegeam pe ceilalţi cum de se uită cu atâta interes la ele. Era obiceiul, cum s-a păstrat şi astăzi la unele posturi de televiziune ca în cazul apariţiilor de carte mai interesante să fie chemat autorul pentru a răspunde la nişte întrebări în drect. În seara aceea era invitat un domn ce publicase o carte despre telepatie şi alte probleme legate de acest subiect. Brusc am fost captivat de discuţie, iar ceea ce auzeam venea ca un răspuns exact la întrebări ce persistau în mintea mea de multă vreme. Mi-a plăcut atât de mult povestea vieţii acelui om, şi modul lui de a explica anumite lucruri care mă interesau încât am fost convins că este omul care ar putea să mă înveţe tainele telepatiei. După  terminarea interviului m-am retras în camera mea, şi folosindu-mi toată forţa de concentrare şi starea exaltată în care eram, am dorit să mulţumesc într-un fel acelui om pentru bucuria pe care mi-o făcuse. Datorită stării în care mă aflam am putut să-mi concentrez toată atenţia asupra exerciţiului, iar după terminarea lui, să fiu chiar mulţumit de mine, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. A doau azi le-am povestit lui Ovidiu şi lui Ştefan întâmplarea cu ideea clară că găsisem , în sfârşit, pe cineva pe care să pot să-l întreb despre rezultatele mele. Seara următoare m-a găsit, din întâmplare, tot în faţa televizorului, şi ca de obicei, am început să mă uit plictisit la ştiri. După prezentarea celor mai importante ştiri, crainicul a dat curs unei cereri, şi a citit un mesaj către telespectatori. Era un mesaj de la scriitorul ce mă fascinase pe mine cu o seară înainte şi căruia îi mulţumisem în felul   meu.

Acesta îşi cerea scuze pentru insistenţa de a se adresa cu ajutorul postului de televiziune, dar era singura şansă de a se face auzit. Vroia să mulţumească la rândul lui celui care îşi îndreptase gândurile bune asupra lui. Nu ştiam ce să cred, eu să fi fost cel la care se referea? După cum formulase acel mesaj puteam să cred că la mine se referea, deoarece eu făcusem exact acel lucru la care se referea el, dar cine ştie... De verificat, nu aveam cum, şi nici nu vroiam să verific, aşa că nu am făcut nimic decat să ţin minte întâmplarea ca pe un fapt ciudat şi interesant în acelaşi timp.  

***

            Orizonturi noi s-au deschis atunci când am descoperit opera lui Mircea Eliade. Era o zi ca oricare alta, plină de emoţii, ca nu cumva să se deschidă catalogul în dreptul numelui meu, şi să fiu ascultat din lecţia pe care, bine-înţeles,  nu o învăţasem. Rugăciuni fierbinţi înaintea începutului orei, şi încercări disperate de a învăţa câte ceva, repede, în pauza dintre ore. Dacă ora debuta furtunos, sub privirile neiertătoare ale profesorilor care îşi căutau victima, mă ghemuiam cât mai mult, în aşa fel încât să nu fiu văzut. De obicei îmi reuşea, dar erau şi momente mai puţin faste, când spre disperarea mea, eram descoperit şi luat la întrebări.  Tocmai trecuse o oră în care îmi rosesem unghiile de emoţie să nu fiu ascultat. Am stat încordat până am auzit soneria care anunţa sfârşitul orei, numai atunci am putut răsufla uşurat, pentru că scăpasem şi de data asta, şi să-mi promit că pentru data viitoare o să învăţ şi lecţia din urmă, promisiune clasică ce nu se respecta niciodată. Cum ora se sfârşise, îmi recăpătasem buna dispoziţie, şi mă pregăteam sufleteşte pentru ora ce urma, care nu se anunţa cu palpitaţii. Ovidiu chiar trecea prin dreptul băncii mele, când a fost oprit de o colegă care avea aureolă de cititoare înrăită.

- Ovidiu, poţi să-mi spui şi mie ceva de Eliade? Am tot auzit vorbindu-se de el, dar nu ştiu prea multe...

- În afară de faptul că a fost una dintre minţile strălucite ale perioadei interbelice, şi că am în bibliotecă ce puţin un volum de proză fantastică scrisă de el, din care am citit câteva poveştioare, nu pot să-ţi spun prea multe. Dacă vrei am să-ţi aduc ce cărţi mai am prin bibliotecă scrise de el, pentru că sigur mai sunt câteva.

- Nu, nu este nevoie, vroiam să ştiu şi eu ceva despre el, aşa cărţi d-ale lui mai am şi eu pe acasă.

Discuţia s-a stins repede, dar orgoliul meu a suferit pentru faptul că nu ştiam nimic despre acel necunoscut celebru. Şi cum aveam o impresie bună despre mine la capitolul lecturi, şi tare nu aş fi vrut să se repete situaţia de a mai auzi nume de autori celebrii, fără să ştiu nimic despre ei, am început să-l întreb mai pe ocolite pe Ovidiu despre acel autor a cărui nume nu îl reţinusem prea bine.

- Despre cine era vorba? Ce ziceai că ai pe acasă de Eli… Cum îi spune?! Măi ce lapsus am…

- La Mircea Eliade te referi?

- Da, la Mircea Eliade. Ce ziceai că ai pe acasă?

- Păi pe acasă am Povestirile Fantastice şi alte câteva cărţi, dar nu le mai ştiu acum.

- Şi nu-i aşa că îmi dai şi mie Povestirile ale Fantastice? M-ai făcut curios!

- Cum să nu? Îţi aduc cartea mâine la şcoală.

- Eu mă gândeam că dacă tot nu am azi antrenament, să vin până la tine să o iau, ca să pot citi câte ceva în seara asta. Ce zici?

- Cum vrei, mie îmi este indiferent, dar dacă tot vrei să mă conduci până acasă, cu atât mai bine.

După terminarea orelor am plecat împreuna cu Ovidiu să pun mâna pe cartea care avea să mă scoată din corul ignoranţilor în ceea ce-l privea pe Mircea Eliade. Fusese rostit cu atâta mister acest nume de către colega mea, pusese atâta elocintă, elitism şi superioritate în modul  de adresare, încât trebuia să ştiu şi eu despre cine este vorba şi să citesc cât mai mult din opera lui. Îmi doream atât de mult să citesc în seara aceea din ea încât  începuse să mi se facă frică ca nu cumva, părinţii lui Ovidiu să fi împrumutat cartea, şi astfel să nu o pot citii, şi altfel de scenarii de genul ăsta...

Din biblioteca venerată, Ovidiu a extras o carte destul de mare, de o calitate ireproşabilă. Avea coperţi cartonate şi îmbrăcate în pânză de mătase, foile de o fineţe nemaiîntâlnită până atunci, până şi semnul de carte era din mătase şi era împletit în mod deosebit, mi se părea mie. Era o carte de colecţie, căreia trebuia să-i acord cea mai mare atenţie. Deja îmi plăcea cartea aceea înainte să încep să o citesc. Am trăit aceeaşi nerăbdare pe care o trăiam în majoritatea cazurilor când mă întorceam acasă cu cărţi împrumutate de la Ovidiu. Tot încercam să citesc introducerea în timp ce mergeam, dar mereu renunţam după ce era cât pe ce să dau peste cineva. În seara aceea am citit pe nerăsuflate „Domnişoara Cristina” şi mă pregăteam deja să încep „Nopţi la Serapore” când pe la noi a venit în vizită unul din unchii mei, a cărui părere conta foarte mult în ale literaturii. Inveitabil, a venit şi întrebarea "Ce mai citeşti?", la care am răspuns repede şi tare că acum am început să citesc opera lui Mircea Eliade. Am surprins imediat mirarea din ochii unchiului, care după câteva momente de gândire a început să-mi spună  câte ceva din ce-şi mai aducea aminte din cărţile lui Eliade, pe care le citise şi el. La urmă m-a felicitat pentru itinerariul meu literar, şi mi-a urat succes. Eram încântat, făceam şi eu parte acum din cei care puteau vorbi despre Mircea Eliade în cunoştinţă de cauză.

Stilul acela plin de neprevăzut, cu implicaţii în teologia şi filosofia orientală aveau să-şi lase amprenta asupra mea mai mult decât aş fi crezut. În lunile care au urmat, am citit tot ce am găsit scris de el, am urmărit şirul apariţiilor cărţilor sale la diferite edituri, şi am ajuns să-mi completez biblioteca, astfel încât să nu îmi lipsească prea multe din scrierile sale. Dar atunci, când încercam să termin cât mai repede cartea pe care o împrumutasem de la Ovidiu, pentru că eram într-o competiţie tacită cu el, am dat peste una din povestirile fantastice care avea să mă împingă spre noi exerciţii. „Secretul doctorului Honigberger”, pentru că asta era povestirea la care mă oprisem, a atins în mine nişte puncte sensibile şi a trezit nişte porniri cultivate în anii trecuţi. Mă atrăgea într-un mod irezistibil cunoaşterea lucrurilor inaccesibile unui om cu o viaţă şi preocupări obişnuite. Aş fi vrut să găsesc un mod palpabil de a-mi satisface curiozitatea. Vroiam să pătrund în spiritualitate cu ochii deschişi, să văd şi să mă conving de existenţa tuturor teoriilor pe care le citisem. „Secretul doctorului Honigberger” punea o problemă pe care o intâlnisem deja la fachiri şi samani, în diferite modalităţi, este adevărat, dar cu o bază comună. Teoria de la care se pleca era aceea că în timpul somnului se produc nişte procese care dacă ar fi conştientizate, ar putea duce la schimbarea opticii asupra existenţei în general. Aşa se face că am început să adun materiale şi teze din diferite culturi asupra acestei probleme. Într-un sfârşit am găsit chiar nişte exerciţii explicite care îmi dădeau posibilitatea să încerc să desluşesc acele întrebări pe care le explicau atât de ambigu mai toate textele. Ideea era pe cât de simplă, pe atât de greu de realizat. Trebuia să laşi corpul să adoarmă, dar să rămâi cu mintea limpede, în stare de veghe, aşa încât să poţi asista la ce se petrece cu tine în acele momente. Am început să vânez stările de oboseală şi somnolenţă pentru a putea să-mi verific voinţa şi capacitatea de concentrare. Un pas mare a fost făcut când am descoperit tehnicile de relaxare ce puteau grăbi procesul pe care vroiam să-l înţeleg. Am intrat în felul ăsta, cu paşi mici, într-un univers aparte. Toate textele pe care le-am citit despre aceste procese erau destul de neclare şi foloseau un limbaj învechit ceea ce a făcut să nu pot prevedea ce voi experimenta. Odată ce corpul începea să se relaxeze, ajutat de tehnica pe care o descoperisem, începea o activitate de control asupra minţii. Citisem că cel mai greu lucru este să nu te gândeşti la nimic, dar până nu am încercat să fac acest lucru, nici că mi-am dat seama de greutatea acestei practici. Acolo, în interior, în liniştea care se instaura, departe de orice stimul din afară, ferit de orice zgomot, rămâneam zeci de minute plutind la limita dintre starea de veghe şi cea de somn, surprinzând mecanismele de funcţionare ale formării gândurilor şi propagării acestora. Se putea percepe fluiditatea minţii, modul ei specific de a se lega de orice îi ieşea în cale pentru a construi idei, de a ramifica şi a trece de la un subiect la altul, de a face analogii, de a-ţi desfăşura înaintea ochilor o înşiruire de idei pe care să le urmăreşti, şi care te trăgeau într-un abis, fără să-ţi dai seama, care te adormeau. Puteam să intuiesc asta doar după ce mă trezeam şi îmi dădeam seama că iar făcusem o greşeală, câştigase iaraşi mintea, cu trucurile ei subtile. Dar nu am fost descurajat de mulţimea de semieşecuri care a urmat ci, îmi dădeam sema că nu pot face progrese prea rapide, că trebuie să-mi fortific puterea de concentrare de care aveam atâta nevoie pentru a face faţa jocurilor logice ce se dezvoltau în minte atunci când urmăream contrariul, liniştea. Aceste jocuri logice, aceste ramificaţii ce erau produsul minţii, au început să fie din ce în ce mai vizibile, mai uşor de anticipat, iar dacă la început, îmi aminteam puţin din acest început de construcţie logică şi asta după ce mă trezeam din somn, mai pe urmă reuşeam să întrerup această broderie lipicioasă care îmi captiva atenţia şi care mă ducea acolo unde vroia ia. Aceste desprinderi de construcţiile şi ramificaţiile gândurilor mă lăsau pe un teren mult mai îndepărtat faţă de unde plecasem, de fiecare dată, şi aşa îmi dădeam seama că păşesc puţin câte puţin în interiorul acelui complicat şi neexplicat proces al trecerii de la veghe la somn, şi chiar în somnul propriuzis. Ţin minte că un prieten a fost impresionat de o descriere plastică pe care i-am făcut-o atunci când deja eram destul de înaintat în cercetările mele. Reuşisem să pot să-mi păstrez cunoştinţa, dacă pot să spun aşa, destul de mult timp şi avansasem conştient pe acel drum pe care îl făceam în fiecare zi dar inconştient, şi care se pierdea în somn. Tocmai reuşisem să mă  desprind de un gând care mă trăgea încet, dar sigur, spre o poveste care s-ar fi dezvoltat într-un vis frumos, când, rupt instinctiv de acel gând am "privit" în jur şi am avut senzaţia că plutesc undeva în interiorul meu iar imediat cum mi-am dat seama de asta, simplul fapt că am simţit altceva decât eram obişnuit să simt legat de corpul meu m-a făcut să revin la normal şi să mă „integrez” în corpul pe care îl credeam adormit. Senzaţia a fost ca şi cum fiecare nerv ar fi fost un şurub ce se înfileta, şi mă lega strâns de corp, şi în acelaşi timp de lumea exterioara. Am fost entuziasmat de fiecare senzaţie nouă pe care o trăiam, dar cu părere de rău, nu puteam împărtăşi aceste experienţa nimănui, pentru că nu le puteam explica aşa cum aş fi vrut, aşa că am continuat să caut răspunsuri de unul singur, încurajat doar de propriile mele reuşite şi satisfacţii. Lucrul cel mai ciudat care mi s-a întâmplat, şi pe care am putut să-l repet de multe ori după aceea, a fost vizualizarea unor mecanisme interioare la care nu au putut să-mi fie confirmate sau explicate de nimeni. După ce îmi relaxasem corpul şi mă străduiam să surprind orice gând care ar fi putut să mă corupă la somn, încercând să mă rup de mediu exterior, am avut senzaţia clară că mă desprind de ochi, locul pe unde captezi majoritatea informaţiei, şi unde mă simţeam cu toată fiinţa mea în acel moment, şi am început să alunec încet undeva în interiorul capului, până când am ajuns să îmi privesc în interior, cu nişte ochi ciudaţi ce mă făceau să desluşesc mecanismele pe care le simţisem de atâtea ori până atunci în încercările mele de a rămâne treaz, pe care le intuiam, dar pe care nu le mai „văzusem” până atunci. „Vedeam” în interiorul meu canale ciudate şi straturi transparente ce nu semănau cu nimic cunoscut. Stăteam şi priveam uimit acea imagine proiectată de un simţ necunoscut care îmi arăta ceva ce nu eram pregătit să înţelg.  Cum priveam uimit tot ce mi se arăta am făcut imprudenţa, pe care o făcusem de nenumărate ori până atunci, şi m-am lăsat prins de un gând răzlet, numai că acum nu am simţit numai informaţia şi  sentimentul care să-mi capteze atenţia, care acum erau mult  mai slabe, aproape intuite, ci am văzut cum acel gând, care semăna cu un impuls luminos, ca o formă de energie ce trecea prin acele canale pe care le vedeam, mă agaţă şi mă ridica cu o forţa incredibilă, ducândumă cu el, urcând printre straturile pe care le văzusem. În momentul când a intrat pe unul din straturile din partea dreaptă a canalului central care împărţea straturile transparente în două părti egale, am fost împins şi lipit din nou de exterior, şi în acelaşi timp de tot corpul, simţind instantaneu gândul, dar de data asta nu ca energie, ci ca structură logică ca idee. Am fost aşa de impresionat de ceea ce descoperisem, încât după ce m-am mai gândit la ceea ce mi se întâmplase am hotărât că trebuie să dorm puţin şi voi continua a doua zi încercand să  ajung iaraşi în acel loc ciudat. Nu a fos deloc greu să adorm, pentru că acum puteam să adorm foarte uşor, era de ajuns să-mi propun. Cunoaşteam exact toate etapele ce trebuiau parcurse pentru a adormi, şi era de ajuns să mă relaxez, să-mi aleg, sau să-mi fabric un gând, şi să mă las în voia lui, ba chiar să-l ajut cu ceva imaginaţie, să-l stimulez să se dezvolte şi mă lăsam în voia lui adormind imediat.

A doua zi mi-am folosit energia cât am putut de bine, fără a face nici un pic de economie pentru a obosi şi a putea să încep explorările interioare. După ce corpul a dat semnele specifice relaxării totale, aşteptam să se producă desprinderea. Aceasta s-a produs la fel de lin ca şi prima data, iar eu am început să mă scufund  printre planurile transparente, în mediul acela atât de ciudat. Ajungând la locul de unde puteam să stau şi să observ, cu o mai mare stăpânire de sine ca prima dată, am început să cercetez cu atenţie tot ce puteam vedea şi simţii totodată, ferindu-mă în acelaşi timp să nu fiu agătat de un gând care m-ar fi scos imediat de acolo. Am putut observat că acele planuri transparente se puteau identifica cu cele două emisfere ale creierului care erau separate de un canal ce făcea legătura cu fiecare nivel al acelei structuri. Pe când conştientizam aceste lucruri am reuşit în ultimul moment să mă feresc de un gând care parcă a trecut pe lângă mine, fără a putea însă să mă ia cu el şi, l-am văzut cum a urcat singur, iar odată ajuns la unul dintre nivele, a intrat pe acesta şi după ce l-a parcurs, s-a topit în capătul întunecat al acestuia, făcându-mă să simt în acest timp şi să conştientizez informaţia, ideea din care era format. În zilele care au urmat am privit acest proces curios de multe ori, nu fără incidente, cauzate de propria-mi siguranţă, când eram agăţat de câte un gând şi "trezit la realitate". Aceste lucruri nu au putut să-mi fie explicate de nimeni, şi nici nu am găsit o descriere asemănătoare în vreo carte. Experimentele au devenit rezervele mele de siguranţă  şi încredere în mine, de care aveam nevoie atât de mult în diferite  momente.

            Nu cu mult înaintea terminării anului şcolar, când eu aveam să termin clasa a X-a, cu puţin noroc, şi multă indulgenţă din partea profesoarei de chimie, mă întorceam împreună cu Ştefan şi Ovidiu spre casă, după o lungă zi de scoală, care însă nu reuşise să-mi clarifice situaţia şcolară. Eram abătut şi de aceea, mi se păreau cu atât mai de nesuportat glumele pe care le făceau Ştefan şi Ovidiu pe seama mea. Ei aveau deja mediile încheiate, stăteau fără griji, şi aveau toate motivele să se distreze pe seama mea. Eram însă prea abătut pentru a le mai răspunde. Primeam fiecare glumă răutăcioasă cu resemnare şi părcă asta îmi accentua stare de deprimare care era deja suficientă. În drumul nostru spre casă treceam pe lăngă o librărie care era bine aprovizionată, şi în care ne făcusem un obicei să intram, de fiecare dată când treceam impreuna pe acolo, ca să vedem ce mai apăruse nou. Odată intraţi în librărie, fiecare se ducea la standul lui preferat. Eu mergeam la rafturile cu filozofie şi teologie de toate genurile, Ovidiu la segmentul de opere ştiiţifico-fantastice, iar Ştefan la romane clasice. Ştiam că dacă vom intra acolo, fiecare va fi absorbit să descopere cărţile care îl interesau, şi astfel o să scap de toate răutaţile, aşa că fără a mai face vreo propunere, m-am îndreptat spre librărie. Dacă prietenii mei mă urmau, ceea ce era aproape sigur, aveau să înceteze cu ironiile, iar dacă nu mă urmau, aveam să scap de ei mai uşor decât aş fi crezut ceea ce era iarăşi bine. Bine-înţeles că au venit şi ei, nu putea să fie aşa de uşor dar asta nu m-a descurajat. Am intrat în librărie, şi fiecare şi-a luat locul dinainte stabilit, înaintea rafturilor. Căutam cu disperare o carte bună pentru a mă scoate din starea în care eram, când am văzut trei volume groase ce mi-au atras atenţia. Când am citit titlul am scos un strigăt de bucurie. Era Istoria Ideilor şi Credinţelor Religioase scrisă de Mircea Eliade. De mult timp aşteptam cartea aceasta. Citisem atâtea desprea ea, găsisem atâtea note şi trimiteri la ea, încât devenise o carte de referinţa, pe care trebuia să o am în bibliotecă şi pe care încă nu reusisem să o cumpăr. Atât Ovidiu cât şi Ştefan s-au întors o clipă spre mine, pentru a vedea ce se întâmplă, după care şi-au reluat căutările lor, erau obişnuiţi cu asemenea manifestări, mai ales în acel loc. Din păcate nu aveam destui bani la mine pentru a  cumpăra cele trei volume, şi când am aflat ca era singurul exemplar, nu m-am lăsat până  ce, cei de la librărie, nu mi-au promis că o vor ţine cel puţin două ore sub tejghea, pentru a avea eu timp să mă duc până acasâ, şi să vin cu banii necesari. Continuarea drumului spre casă a fost un maraton pe un fond de entuziasm, care i-a lăsat cam uimiţi pe cei doi prieteni ai mei. Bani am luat de unde ştiam că păstrau ai mei rezervelel strategice, nu veniseră încă acasă, şi eu nu mai puteam aştepta. Eram convins că nu o să păţesc nimic, la urma urmei, era o cauză nobilă. Când am simţit cărţile în mână, şi am ştiut că sunt ale mele, că le pot rasfoi în voie, mi s-a luat o piatră de pe inimă.

            Suportând cu stoicism lipsa unei culturi teologice, ce se contura cu fiecare pagină pe care o citeam, totuşi, am continuat să citesc Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase până la ultima pagină, nesărind nici macar o notă de subsol. Cu toate că îmi dădeam seama că foarte multe lucruri nu le-am înţeles, prima citire a cărţii era un obiectiv în sine, căruia nu-i acordasem prea mult timp. De când un coleg al tatălui meu, după ce mă întrebase ce mai citesc, şi auzind că mă chinui să desluşesc "Istoria Religiilor" a lui Eliade, mi-a spus cu o siguranţă magistrală: " eu nu am înţeles nimic din ea nici acum, la vârsta mea, şi tu vrei să spui că citeşti cartea asta acum?", şi a încheiat cu un zâmbet complice ce vroia să îmi demonstreze că m-a prins cu minciuna, şi să nu mai fac eu pe deşteptul, terminarea într-o primă lectură a cărţii, era o chestiune de onoare.  Fiecare capitol făcea zeci de trimiteri spre cărţi şi autori necunoscuţi mie, pe care îi treceam imediat în carneţelul unde-mi notam cărţile ce trebuiau citite. Cu cât înaintam cu cititul, încercam să găsesc pe la biblioteci cărţile la care se făcea trimitere, pentru a înţelege mai bine explicaţiile ce se dădeau, dar după câteva încercări am renunţat. A fost de ajuns să mă duc plin de entuziasm la cea mai mare bibliotecă din oraş, la care  eram deja cunoscut,  să îmi scot carneţelul cu titlurile de lucrări, şi autorii lor, şi să îmi dau seama, după două ore de căutări disperate, că nu găsisem nici macar o carte din zecile pe care le aveam pe listă. Dar eu eram oricum un neştiutor, aşa că am apelat la bunăvoinţa bibliotecarelor. M-am dus la prima bibliotecară care mi-a ieşit în cale, şi am rugat-o să ma ajute, să găsesc câteva din cărţile pe care le căutam. Ea a început să citească cu atenţie lista întocmită de mine, şi la fiecare rând îşi strângea buzele, parcă spre a se abţine să nu-mi spună ceva. După ce termină de citit lista, mă rugă să aştept puţin, şi se duse într-o altă cameră, de unde veni cu o altă colegă mai în vârstă, care era deja pusă la curent cu problema mea, şi cu ochelarii aşezaţi spre vârful nasului citea ţinând carneţelul la distanţa pentru a se convinge de ce-i spusese colega ei. Când termină de citit  îşi scoase ochelarii cu un gest intelectual, şi mă întrebă cu o bunăvoinţă părintească.

-Eşti sigur că ăştia sunt scriitori? Numele ăsta, şi îmi arata unul din listă, pare cunoscut, dacă îmi aduc eu aminte este un actor.

Am rămas interzis, la un asemenea răspuns nu mă aşteptam. Văzându-mă că nu răspund nimic a continuat să mă descoasă.

-Eu nu am auzit niciodată de numele astea. Unde le-ai găsit? Trebuie să-i cauţi  pentru scoală?

- Sunt autorii la care face referire Mircea Eliade, credeam că o să găsesc ceva prin bibliotecă...

- Înseamnă că ai copiat greşit numele, alta explicaţie nu găsesc. Şi spunându-mi asta mi-a dat lista înapoi.

Am plecat de acolo destul de jenat de încercarea mea, urmărit fiind de privirile amuzate ale celor două doamne. Acasă am constatat că srisem corect fiecare autor, şi numele lucrărilor, nu era nici măcar o greşeala în lista mea.

M-am apucat iaraşi de citit, cu satisfacţia că bibliotecarele habar nu aveau despre ce citesc eu şi sperând ca totuşi, celelalte nume de autori şi lucrări pe care îi voi întâlni să fie cunoscute  pentru a-mi putea completa lecturile. În perioada aceasta am ajuns şi la capitolul dedicat creştinismului. De la prima pagină au început trimiterile la Evanghelii, ca prima sursă. Mi se părea un nume destul de cunoscut, dar nu ştiam de unde să-l iau. Îmi şi imaginam patru volume groase pe care le voi cumpăra, cum voi da de ele, şi le fixasem deja şi locul în bibliotecă. Când a început să se amintească de Noul şi Vechiul Testament, de traduceri precum Septuaginta şi Vulgata, de greacă şi latină, de vechi şi nou în acelaşi timp, am ştiut că trebuie să am cărţile. Îmi adusesem aminte că undeva prin sertarele unui dulap era cândva o carte fără coperţi cu un scris minuscul şi cu o foaie foarte fină, despre care mama îmi spusese  că este o biblie veche. Fără să mai stau pe gânduri am mers direct la dulapul unde credeam că se ascunde acea carte misterioasă la care făcea referire Eliade. După eşecurile de a găsi măcar o singura carte la care se făcea referire, acum aveam posibilitatea să găsesc una, şi nu oriunde, ci la mine în casă, şi nu în câteva zile după  ce aş căuta cote şi  aş completa fişe, ci chiar atunci, în câteva minute. În sertarele dulapului, unde am început să caut, erau îngrămadite multe cărţi vechi de electronică şi depanări TV. Eram plin de praf, când am constatat că scosesem toate cărţile din dulap şi tot nu găsisem ceea ce căutam. Am trecut aşadar în cămara unde ştiam că se îngrămădeau lucrurile mai puţin folosite, şi pe unde bănuiam că s-ar putea găsi cartea ce îmi putea aduce o bucurie imensă. Când m-a văzut mama, deja jumătate de cămara era de nerecunoscut, nimic nu mai era aşa cum fusese aşezat, în ordine. Înainte de a se enerva, cu toate ca era vizibil procesul ce incepuse, m-a întrebat ce caut, iar după ce a a aflat răspunsul, s-a mai liniştit puţin, a mers la un sertar anume şi, a scos de acolo biblia cea veche pe care mi-a dat-o ca pe un reproş ce se putea traduce prin „ puteai să întrebi mai înainte de a intoarce totul cu fundul in sus”.

Biblia aceea nu mai avea de multă vreme coperţi, iar în timp îşi pierduse atât primele, cât şi ultimele pagini, dar asta nu era tot, avea un miros ciudat de cerneală iar marginile foilor erau îngălbenite şi tocite, iar toate acestea  nu făceau decât să-mi sporească interesul faţă de ceea ce conţinea acea carte.

Aşa am început să fac primii paşi în cunoaşterea teologiei creştine. Modul de prezentare al creştinismului făcut de Mircea Eliade m-a făcut să-mi pun multe întrebări şi cum în casă nu ştiam să aveam nici o carte de teologie ortodoxă, şi nici nu prea ştiam pe cine să întreb, rămânea să descopăr singur cât mai mult posibil. Văzând că mă chinui să găsesc nişte răspunsuri în ceea ce priveşte teologia creştină, mama mi-a venit în ajutor promiţându-mi că o să vorbească la servici cu unul dintre colegii ei a cărui băiat ar putea să-mi dea nişte explicaţii. Am primit cu entuziasm propunerea, şi am început să-mi organizez întrebările la care vroiam să aflu răspunsuri.

Peste numai câteva zile l-am întâlnit pe Adrian, băiatul care se alesese cu aureola de cunoscător în ale teologiei, după câte am înţeles eu, din scurta prezentare pe care mi-a făcut-o mama. La inviţatia mamei, Adrian a venit la noi acasă, neştiind ce-l aşteapta. Ai mei l-au luat în primire, şi au început să-l întrebe tot ce se întreabă când îţi vine un oaspete în casă pentru prima dată, servindu-l  în acelaşi timp cu prajituri şi cu ceva de  băut. Când am ieşit din camera mea şi l-am văzut pe Adrian am început să mă gândesc de unde aş putea să-l cunosc, pentru că figura lui mi se părea foarte cunoscută. Era un băiat de statura medie, slab, şi ceea ce îţi sărea prima dată în ochi era părul negru si ondulat ce-i cădea pe umeri. După ce am făcut cunoştinţa, fără a mai aştepta să fie adus al doilea platou cu prăjituri, ce era pregătit la bucătărie, l-am rugat să mergem pe afară ca să pot să-l întreb mai multe lucruri legate de ceea ce mă interesa. Nici nu ştiam cu ce să încep, ce să-l întreb mai întai, cum să-i pun întrebările astfel încât să nu par totuşi lipsit de orice cunoştinte în domeniul teologic, cu toate că nu era prea departe. Pentru a face o introducere şi a mă prezenta în acelaşi timp, am început să-i povestesc momente interesante din exerciţiile mele. Am început să-i povestesc despre una din descoperirile mele minore  care fuseseră apreciate şi încercate în cercul meu de prieteni. Era o modalitate de a-mi face ordine printre gânduri. Ideea îmi venise pe când mă chinuiam să nu mă gândesc la nimic, pentru a-mi concentra atenţia mai târziu pe anumite procese interioare. Cum stăteam cu ochii închişi încercând să nu mă acapareze nici un gând, am început să observ cât de vulnerabil sunt în fata inventivităţii minţii. Încercam doar să privesc în interiorul meu, fără a dezvolta nici o idee şi observam cât de uşor pot fi distras de idei pasagere. Atunci, în joacă, ca să nu mă enervez, am construit imaginar un măr căruia i-am dat personalitate, după ce l-am înzestrat cu ochi, urechi, nas, gură, toate cât mai sugestive, i-am ataşat mâini şi picioare, iar după ce i-am făcut instructajul, şi l-am făcut capabil să mânuiască şi o matură. L-am aşezat în arena în care mă aflam şi eu atunci când închideam ochii încercând să fiu atent doar în interiorul meu, fără a mă gândi la altceva, iar sarcina lui era să mă scape de acele gâduri care încercau să îmi distragă atenţia. La început a fost stângaci, de fiecare dată când un gând reuşea să mă deranjeze îi atrăgeam atenţia şi îi arătam cum trebuie să mă apere dând cu mătura şi ştergând orice urmâ a gândului respectiv. După câteva zile de practică şi joacă în acelaşi timp, pe când încercam să nu mă gândesc la nimic am fost surprins de un gând, dar  înainte de a îmi putea da eu seama despre ce se întâmplă, mătura prienului meu imaginar, a apărut ca din senin şi a înlăturat gândul intrus. Am rămas uimit. Reuşisem să îmi formez un automatism la care nici nu mă gândisem decât în joacă. După alte câteva zile în care m-am convins de aptitudinile căpătate de “prietenul” meu, de acum, care îşi ascuţea simţurile din ce în ce mai mult, am dezvăluit tehnica şi lui Ovidiu şi Ştefan. Surpriza a fost şi mai mare, când aceştia mi-au spus că personificându-şi fiecare câte un fruct, ca să se păstreze totuşi originalitatea, au văzut şi ei că mecanismul funcţionează.

Când am terminat de povestit acest experiment, care mi se părea unul dintre cele mai cuminţi, neavând nici un fel de implicaţii religioase, sau oculte, am observat deja încordarea  şi suspiciune din ochii lui Adrian.

- Ai avut mare noroc că ai scapat! Vezi cât de subtil poate să fie diavolul, cum te poate corupe? Mărul tău nu poate fi decât o născocire a răului pentru a te face să ai încredere în el.

Eram complet descumpănit de reacţia lui Adrian. Credeam că o să-i placă ideea sau cel puţin să o găsească interesantă dar până a găsi influienţe ale maleficului în mărul cel nevinovat, şi verde pe deasupra, era peste puterea mea de a înţelege. Mi-am dat seama imediat şi m-am felicitat că alesesem un exemplu minor pentru că dacă aş fi continuat să-i povestesc despre exprimenţele mele sau începeam cu altceva, ajungeam, cu siguranţă, sa fiu dus cu forţa la molitfele Sfântului Vasile cel Mare, rezervate posedaţilor. Pentru a nu mai spune nimic care să dea de gândit, l-am rugat pe Adrian să-mi povestească puţin despre el, şi cum de ajunsese să se aventureze pe tărâmul teologiei. Am aflat că nu cu mult timp în urmă era un roker în toată regula, îşi făcuse chiar şi o formaţie cu care încerca să se afirme, avusese o viaţa în spiritul muzicii pe care o îndrăgea, cu bune şi cu rele, dar de la o vreme se ”cuminţise”. Totul s-a schimbat atunci când a ajuns din întâmplare la o conferinţă pe teme religioase a Ligii Studenţilor care avea să îl schimbe complet. Din acel moment şi-a tuns părul, care înainte era mult mai lung, şi-a revizuit atitudinea faţa de lume şi faţa de el însuşi. Acum era un practicant convins al creştinismului, integrat perfect într-un grup de studenţi ce voiau să prindă cât mai mult din tainele teologiei, şi care se strânseseră  în jurul unui preot model, a cărui biserică se afla în cartierul din apropierea portului. Când începuse să-mi spună mai multe despre grupul lor s-a uitat la ceas, şi m-a întrebat, puţin grăbit, dacă vreau să merg cu el la o întâlnire a grupului, care se făcea la biserica de care îmi povestise, unde se va ţine slujba vecerniei. Nu ştiam absolut nimic în ceea ce priveşte slujbele din cadrul Bisericii, aşa că nu am înţeles exact la ce vroia să mă facă să asist, dar pe drum am înţeles că voi asista la o de slujbă de seară, la care, în semn de apreciere voi fi lăsat să citesc şi eu nişte psalmi. Când am înţeles că va trebui să citesc cu voce tare un text complet necunoscut, cu termeni ce puteau să-mi facă probleme, şi asta în faţa cine ştie câtor oameni, am început să îmi fie frică. Nu de alta, dar nu îmi plăceau surprizele de genul ăsta. Dacă vroia să mă pună cineva să fac ceva mai serios, trebuie ca în prealabil, să îmi spună toate datele problemei, pentru a mă putea pregăti în acest sens, şi a mă obişnui cu ideea, ceea ce era  foarte important, dacă nu, aveam toate şansele să intru în panică. Mergeam deja de câteva minute spre biserica unde trebuia să se ţină vecernia, şi începusem să îmi caut scuze pentru a putea evada din această situaţie neprevazută. Eu eram pregătit să pun nişte întrebări, şi poate să aflu nişte răspunsuri, dar de aici şi pâna a citi psalmi în biserică, era drum lung, iar eu cam emotiv. Am încercat câteva scuze care mi-au venit în  minte pe moment, dar Adrian nu s-a lăsat deloc impresionat, şi a insitat să merg la slujbă, pentru a vedea pe viu atmosfera din biserică şi pentru a-i cunoaşte prietenii. Am văzut din depărtare biserica unde mergeam. Era una dintre acele biserici mici care au un farmec aparte chiar şi pentru un profan. Grădina în care era, nu lăsa să se vadă din ea decât turla albă cu acoperişul de tablă în formă de solzi, restul bisericii fiind îmbrăcat în ederă. Când am intrat, am văzut grupul de prieteni al lui Adrian, care aşteptau în tăcere, lângă altar, ca părintele să vină şi să înceapă slujba. Unii erau strânşi în jurul cărţilor pregătite deja pentru începerea slujbei, iar alţii răsfoiau cu interes alte cărţi găsite prin strană.  Fără să-şi salute prietenii, Adrian a început să se închine în faţa câtorva icoane, iar eu m-am simţit dator să îl urmez, făcând exact ce făcea şi el, însă cu o stângăcie evidentă. După ce am trecut pe la toate icoanele din faţa altarului, ne-am alăturat şi noi celor ce stăteau în jurul stranei aşteptând apariţia părintelui. Un sfert de ora am încercat să aflu câte ceva despre slujba vecerniei, fără sa fac o impresie  proastă, vrând să aflu textele ce trebuiesc citite cu voce tare, şi făcând eforturi pentru a mă obişnui cu terminologia care îmi punea serioase probleme. Încercam să citesc textele care îmi erau în faţa şi constatam că mă încurcam destul de des. Erau o mulţime de cuvinte pe care le citeam pentru prima dată, şi a căror înţeles rămânea necunoscut. Nici măcar nu puteam întreba toatea aceste lucruri, pentru că aş fi arătat cât de neştiutor sunt în aceste practici. Mai intrasem până atunci în biserici, dar intrasem ca în nişte muzee, şi în nici un caz pentru a înţelege ce se întâmpla acolo, şi pentru a participa la slujbe. Sfertul acela de oră a fost foarte încordat şi stresant pentru mine, iar atunci când cineva a venit să ne spună că nu se mai ţine slujba în seara aceea, pentru că părintele fusese chemat de urgenţa la episcopie, am răsuflat uşurat, rugăminţile îmi fuseseră auzite. Cum au ieşit din biserică, toţi acei studenţi cuminţi, care mai că nu scoseseră o vorbă tot timpul cât stătusem în biserică, şi care ne răspunseseră imperceptibil la salut, parcă pentru a nu face o împietate în biserică, au devenit gălăgioşi şi agitaţi. Drumul spre casă l-am petrecut ascultând planurile făcute de Adrian cu alţi doi prieteni pentru a merge pe la nişte mănăstiri din Ardeal. De fapt, Adrian încerca să-i convingă pe cei doi să meargă cu el, şi avea o mulţime de argumente, dar se vedea clar reţinerile celorlalţi doi. Au fost menţionate frumuseţea locurilor, economia de bani care se făcea cu transportul şi cazarea, bunătatea oamenilor, fructele de  pădure şi multe altele, dar fără succes. Când am ajuns în dreptul blocului meu, şi eram gata să mă despart de noii mei amici, Adrian, de parcă totul ar fi fost clar stabilit, mă anunţa ca mâine o să treacă pe la mine ca să  stabilim detaliile pentru excursie.

- Trec mâine să te iau şi mergem pe la Agenţia de Voiaj, să vedem cum facem cu biletele!

- Ce bilete, l-am întrebat nedumerit.

- Cum ce bilete? Să nu spui că nici tu  nu mergi, că mă supăr!

Încă un lucru la care nu mă aşteptasem, şi totuşi, aşa cum mă obişnuisem deja, nu am putut să refuz, dar mă gândem la un motiv care m-ar fi reţinut acasă.

Toată seara m-am gândit dacă să merg sau nu în acea excursie pe la mănăstiri. Faptul că nu ştiam mai nimic despre ce înseamna cu adevarat viaţa la o mănăstire mă făcea destul de curios, dar când mă gândeam că zece zile o să fiu pe drumuri, zece zile când aş fi putut să citesc sute de pagini, mă făcea să am reţineri mari. Când i-am spus mamei de această excursie am constatat că aveam deja dată binecuvântarea, şi chiar ea a început să mă îndemne să plec fapt care m-a încurajat un pic.

A doua zi biletele erau luate, după discuţii interminabile în faţa ghişeului din Agenţia de Voiaj, care avuseseră fluctuaţii de tonalitate, de la urlete la rugăminţi fierbinţi, dar până la urmă, Adrian reuşise să ia biletele cu douzeci la sută mai ieftin. Iar a treia zi dimineaţa, când încă nu se luminase afară, eram în gară cu rucsacul pe umeri, făcând eforturi să-mi ţin ochii deschişi, şi asteptând să văd cine mai merge în excursie. În afară de Adrian şi de încă un prieten pe care îl ştiam din vedere, dar a cărui nume nu îl reţinusem, nu a mai venit nimeni cu toate că Adrian tot spera. Ne-am suit în acceleratul care avea ca destinaţie Timişoara, în a cărui vagoane nu se înghesuia să urce nimeni, şi după ce ne-am găsit locurile, şi ne-am aranjat bagajele am început să ne pregătim, fiecare în felul lui, pentru o călătorie ce avea să dureze aproape doisprezece ore. Eu am încercat să las somnul, care îmi apăsa pleoapele, să ia asupra sa cât mai multe ore din acest drum, numai că ceilalţi doi nu aveau aceleaşi intenţii. Au deschis o hartă imensă, pe care a trebuit să o ţin şi eu de un capăt, şi au început să discute zgomotos şi în contradictoriu uneori traseul pe care îl aveam de făcut.

Drumul a fost frumos, dar prea lung pentru ai păstra o amintire plăcuta. Entuziasmul celor doi colegi de călătorie devenea din ce în ce mai mare cu cât ne aropiam de gara în care trebuia să coborâm. Prima mănăstire la care aveam să stăm câteva zile era una de maici, şi se găsea, după cum fusesem informat din jumătate în jumătate de ora, pe tot parcursul drumului, în creierul munţilor. Coborând din tren la staţia indicată, şi nevăzând nici urmă de munte în jur nicidecum de creier, am început să cred că băieţii greşiseră traseul, sau se ţineau de glume. Se vedeau în depărtare nişte dealuri, dar munţi în nici un caz. Spre disperarea mea am aflat că mai aveam de parcurs încă treizeci de kilomentri, sau mai mult, şi încă nu se ştia cum. Am început să întrebăm, pe cine întâlneam, despre posibilitaţiele de a ajunge la mănăstire. Cea mai sigură cale era cursa ce o făcea periodic un autobuz, dar pentru asta mai aveam de aşteptat două ore. Oboseala s-a acumulat, iar în autobuz chiar dacă era aglomeraţie şi o căldură de nesuportat am adormit sprijinindu-mă de o bară de susţinere, pe care nu aş fi pomenit-o dacă nu mi-ar fi făcut câteva cucuie ajutată de frânele bruşte ale şoferului. M-am trezit când autobuzul ajunsese la poarta mănăstirii, unde se termina şi traseul lui, iar cei din jurul meu începuseră să coboare bucuroşi că se terminase acel drum obositor, plin de gropi.

Adrian a negociat cu o măicuţa, ce se ocupa de cazare, preţul camerei, amplasarea acesteia, şi numărul de zile câte puteam să-l petrecem în mănăstire. Se pare că aveam noroc. Eram cazaţi într-o casă rezervată preoţilor care ar fi trecut pe acolo. Aceasta se afla în mijlocul unei grădini de pruni a căror crengi trebuiau susţinute cu nişte lemne pentru a nu se rupe sub greutatea prunelor ce atârnau de ramuri, fără grija de a fi deranjate, şi asta deoarece erau încă verzi, şi atât de acre, încât era de ajuns să încerci o singură dată să guşti dintr-o prună, şi ai fi avut reticenţe să le mai guşti şi peste câteva săptămâni, când ar fi fost coapte, cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie. Puţin mai încolo se afla şi o vie bine îngrijită cu nişte struguri îmbietori, dar din pacate pentru noi, tot necopţi. Era frustrant să te aflii în mijlocul atâtor fructe şi să nu te poţi atinge de ele.

Camerele erau curate şi simplu mobilate, cu nişte paturi tari de scândura acoperite cu nişte pături aspre ce nu prea te lăsau să dormi în voie cu înţepăturile lor. Se mai găseau acolo o mulţime de  icoane, îngălbenite de vreme, ce acopereau o mare parte din pereţi. Pe masa din lemn masiv, ce se găsea în camera noastră, erau broşuri ce luptau frenetic împotriva muzicii satanice şi a sistemului electronic de marcare a preţurilor pe diferitele produse, celebrul cod de bare care reprezenta în ochii autorului semnul 666 şi implicit înplinirea profeţiilor apocaliptice. Seara  nu am mai făcut nimic, decât să mâncăm câte ceva din ce mai aveam la noi, şi să adormim imediat ajutaţi de aerul rece, care ne-a forţat să ne învelim bine cu păturile pe care le aveam la îndemâna.

Dacă stai în cadrul unei mănăstiri, trebuie să te conformezi regulilor acesteia, aşa că de dimineaţă a trebuit să megem la Liturghia care a ţinut tocmai pânâ în jurul orei doisprezece. Nu eram obişnuit să stau aşa de mult în biserică, şi nici cunoştinţele necesare nu le aveam, pentru a urmări şi trăi momentele liturgice, dar dacă Adrian a stat la toată slujba, trebuia să stau şi eu. De la terminarea slujbei pâna la masă mai era ceva timp de aşteptat, aşa că am început să mă plimb prin curtea mănăstirii, să admir răsadurile de flori şi iazul cu păstrăvi, în faţa căruia a început să îmi pară rău că nu am fost inspirat să îmi iau o undiţa cu mine, iar la poarta mănăstirii am descoperit o librărie dedicată cărţii teologice unde mi-am lăsat o mare parte din puţinii mei bani, şi am plecat cu un braţ de cărţi fără să realizez că nu peste multe zile avem să urc pe munţi, iar atunci voi simţii mult mai acut greutatea teologiei.

Cele patru zile petrecute acolo au fost instructive. Am început să cunosc orele cănd aveau loc slujbele de peste zi, iar din micile predici care încheiau aceste laude zilnice, am început să le înţeleg seminificaţia  şi utilitatea. După o răsfoire rapidă a cărţilor care le cumpărasem am hotărât că una dintre ele se încadra cel mai bine în spiritul excursiei. Era vorba de nişte scrieri ale Sfântului Nil Ascetul care vroiau să explice natura patimilor. Cu încăpăţânarea de care eram conştient, am început să citesc despre patimi, şi chiar dacă simţeam nevoia a unui dicţionar explicativ pentru multe cuvinte, totuşi am încercat să înţeleg aşa cum se putea acele raţionamente.  Mediu monastic în care am început să citesc acea carte, şi să înţeleg legăturile dintre patimi şi afecte mă ajuta să pot avea o atenţie mult interiorizată şi o sinceritate care făcea uneori exces de zel. Erau momente când citeam doar un paragraf, iar următoarea oră o petreceam încercâd să găsesc manifestări ale patimilor şi afectelor prezentate în mine, şi în majoritatea cazurilor găseam, iar din acel moment începeam să le simt consecinţele atât de evident, încât după câteva capitole eram conştient că dacă nu voi face repede ceva sunt definitiv pierdut. Din cauza stilului adoptat de a medita asupra mea, ajunsesem să fiu compătimit de colegii de cameră. Văzuseră de prea multe ori cum stăteam câte o ora aplecat asupra cărţii, concentrat la maxim, fără a putea să întorc măcar o pagina, iar după ce ridicam ochii din carte aveam o expresie cam deprimată. Aşa au tras concluzia că nu aveam şanse să citesc prea multă teologie, şi că în ritmul ăsta, cărţile pe care le cumpărasem, mi-ar fi ajuns pe puţin pentru un an de zile de lecturi intense. Eu însă, eram atat de absorbit de noua viziune asupra bazelor progreselor spirituale, de logica şi claritatea cu care erau prezentate acele probleme, încât începeam să îmi fac planuri pentru când am să ajung acasă, vizând exerciţii şi practici noi. Trecuseră deja doi ani de zile de când începusem să explorez tarâmurile „oculte”, iar ceea ce citisem până atunci, nu îmi oferise însă o vedere generală şi organizată a unui progres spriritual. Făcusem multe lucruri care le puteam încadra acum în spiritul dominării unor afecte, a pornirilor fireşti ale firii, dar erau doar fragmete, şi nu acopereau toate problemele descoperite, dar totuşi aveam o exeprienţa practică, ceea ce îmi dătea curaj. În această stare am plecat spre a doua mănăstire care era pe lista noastră. Era de fapt un schit ce apărea şi în cărţile de istorie, care avusese un rol important din punct de vedere cultural pentru zona în care se afla, aici găsindu-se una dintre cele mai vechi şcoli din Ardeal. Exista şi un martir  care îşi lega numele de acest schit, dându-i acestuia o aureolă aparte.

Până să ajungem însă la acest schit trebuia să parcurgem ceva kilometri, şi dacă în prima parte am mers cu autobuzul, şi apoi cu trenul, ultima parte a trebuit să o parcurgem pe jos, şi asta a fost o grea încercare. Cum se întâmplă în majoritatea cazurilor când întrebi prea mulţi oameni din zonă, am ales drumul cel mai neindicat, adică cel mai greu. Priveliştea era deosebită, erau nişte locuri extraordinare, dar cu atăta teologie în spate nu mai îmi doream nimic altceva decât sâ ajung mai repede la schit. M-am înviorat puţin când de la o stânâ din apropiere, trei câini mioritici de o mărime impresionantă au început să alerge după noi lătrând ameninţător. În acele momente nu am mai simţit nici oboseala, nici greutatea rucsacului, ci am căutat cu privirea un copac care să aibă crengi primitoare. Distanţa de la care veneau dulăii era destul de mare şi cum nu aveam nici un copac în jur şi nici altceva unde să ne adăpostim, ne-am îngrămădit unii în alţii sperând ca muşcăturile ce vor urma să nimerească pantalonii colegului. Am făcut din instinct ceea ce trebuia, adică am stat pe loc şi nu am luat-o la fuga, cum avusesem primul impuls. Cei trei câini au venit lătrând ameninţător până la caţiva metri de noi, după care parcă miraţi să vadă trei indivizi îngrămădiţi unii în alţii cu rucsacele în mâini pentru a se apăra, au început să dea din coadă bucuroşi, cerşind ceva de mâncare. Când am realizat că  acei câini ne iertaseră, de bucurie am scos tot ce aveam de mâncare la noi, şi le-am cedat-o cu atâta generozitate încât ciobanul care stătuse şi se amuzase pe seama noastră până atunci, începu să ne ameninţe cu un ciomag, pentru că îi învăţam câinii să  mănânce de la străini. După sperietura pe care o trăsesem, ameninţările ciomagului nu au avut ca efect decât de a ne amuza, dându-ne un subiect bun de glume nu tocmai respectuase,  dar am plecat repede mai departe pentru că ciobanul se săturase să ne tot ameniţe de la distanţa, şi venea spre noi in pas alergator. Dupa  un timp a trebuit să urcăm pe un drum forestier, ce însoţea un pârâu cu o apă limpede şi rece ce avea să ne ţină de foame în cele câteva ore pe care le mai aveam până să ajungem la schit. Urmănd un indicator ruginit ne-am despărţit de drumul forestier şi am început să urcăm pe o potecă abruptă ce se pierdea printre brazi. Cum se însera deja, a trebuit să grăbim pasul pentru a ajunge pe lumină la destinaţie, altfel riscam să pierdem poteca şi ne-ar fi aşteptat o noapte la aer curat, în lumina lunii ceea ce nu dorea nimeni. Întunericul însă nu ne-a aşteptat pe noi, şi după încă jumătate de oră de mers, am constatat că  nu mai distingem poteca. Începusem să căutăm vinovatul pentru această situaţie când, la câteva sute de metri de noi s-a aprins cun bec ce ne-a atras imediat atenţia, şi ca nişte fluturi de noapte dezorientaţi am început să mergem spre el în linie dreaptă, nemaicăutând nici o poteca, ci agăţându-ne de rădăcini şi sprijinindu-ne de copaci pentru a ne odihni câte puţin. Aşa am reuşit să ajungem până la urmă la schit, unde am fost cazaţi într-un dormitor mare, supra aglomera, unde se îngrămădeau mai multe paturi decât ar fi firesc într-o cameră, fie ea şi aşa de spaţioasă. Paturile erau lipite unele de altele formând un pat imens ce îl scutea pe administrator de a mai număra locurile sau persoanele care puteau intra acolo. Eram atât de obosit, încât nu am făcut altceva decât să las rucsacul din spate şi să mă prăbuşesc pe patul acela imens. Am adormit aşa cum eram îmbrăcat fără să le urmez exemplul colegilor mei, care au mers, cu ultimele forţe, şi au îndeplinit ritualul de seară a igienei personale. Tot ce-mi doream era să pot  dormi cât mai mult, pentru a mă reface după drumul istovitor pe care îl parcursesem în acea zi. Când s-a făcut ora doisprezece noaptea, fără nici un pic de respect pentru cei care vroiau să se odihnească in acel dormitor, un calugăr a dat buzna în cameră, a aprins lumina şi a început să sune dintr-un clopoţel, şi nu s-a oprit până ce nu a văzut că toţi cei din cameră eram treji. Smuls cu brutalitate din visele mele, şi nerealizând unde mă aflu, mă pregăteam să-i zic ceva cât mai usturător individului care mă deranja cu atâta insistenţa, dar când am văzut că statura acestuia nu îi permitea să intre în voie pe uşă, trebuind să se aplece puţin pentru a nu se lovi de prag, şi că trebuia să se răsucească in lateral, pentru că nici lăţimea nu-i permitea să intre fără probleme, atunci m-am abţinut de la comentarii şi m-am coborât din pat. Am rostint totusi, doar pentru mine, ce-i drept, toate observaţiile pe care le aveam de făcut asupra comportamentului acestuia, aşa încât să pot să-mi manifest într-un fel iritarea, dar în acelaşi timp să nu intru în conflict cu uriaşul care încă stătea în cadrul uşii. După ce s-a convins că toţi ne trezisem şi că nu ne vom culca la loc după ce va pleca, a ieşit pe uşa  cu paşi mari, şi s-a îndreptat spre al doilea dormitor rezervat vizitatorilor unde a început să facă acelaşi lucru. M-am uitat nedumerit la Adrian care se îmbrăca cu mişcări încetinite de somnul care încă nu dispăruse, şi am cerut lămuriri.

- Ce se întamplă aici? Este încă noapte…

- Trebuie să mergem la Miezonoptica, asta este regula schitului, şi trebuie să o respectăm.

- Şi cât o să ţina Miezonoptica?

- După câte ştiu eu, ţine cam două ore. Dar o să-ţi placă, o să vezi tu. Nu ai mai fost niciodată la o Miezonoptica, nu?

- Nu, la Miezonoptica nu am mai fost, iar la ce somn am, nici din asta nu cred ca o să înţeleg ceva.

- Lasă că o să-ţi revii când o să ieşim afară, să-mi spui mie dacă nu o să-ţi placă.

- Bine, dacă zici tu… Cu toate că nu eram deloc convins de bucuria care o să mi-o provoace participarea la Miezonoptica, am început să mă încalţ, pentru că de îmbrăcat eram deja. Am ieşit din dormitor şi am mers  pe holul care ducea afară, fără a vedea pe unde călcam nefiind nici o sursă de lumină în jur. Am deranjat nişte perechi de bocanci împiedicându-mă de ele cu zgomot, şi acum aveam un motiv în plus să găsesc mai repede ieşirea nevrând a mă scuza în faţa proprietarilor. Odată ajuns afară am uitat instantaneu de somn, dar nu din cauza aerului rece de munte, ci a spectacolului de pe cer. Nu mai văzusem niciodata un cer atât de plin de stele. Uitându-mă în sus aveam senzaţia că mă aflu sub o boltă luminoasă, pe care aş fi atins-o dacă întindeam mâna.

La fel ca şi visele dinainte, visarea mea cu ochii deschişi a fost întreruptă tot de calugărul uriaş care trecând pe lângă mine, mi-a spus pe un ton imperativ că slujba a început deja şi că ar fi cazul să mă grăbesc. Asta mi-a dat certitudinea ca uriaşul îşi luase în serios datoria de a aduce la Miezonoptica toţi oaspeţii, şi mai mult, că era modul lui de a se înviora şi de a scăpa de somn, prea făcea exces de zel.

Biserica era construită în cea mai mare parte din lemn. Mică, dar destul de încăpătoare pentru călugări şi vizitatorii care nu erau prea numeroşi, excepţie făcând zilele de hramul bisericii şi la sărbătorile mari de peste an. Biserica era luminată doar de candele şi lumânări de ceară curată, care aruncau o lumină gălbuie peste pictura proaspat renovată ce îşi pierdea orice urmă de imperfecţiune rămânând într-un semi-întuneric miserios. Atmosfera era completată de mirosul de lemn şi tămâie. Curiozitatea a luat repede locul oboselii, şi somnolenţei ce începea să câştige iaraşi teren. M-am aşezat în genunchi, aşa cum erau aşezaţi toţi ceilalţi din biserică, iar după câteva momente în care am încercat să înţeleg ce citea unul dintre călugari, cu o viteza uimitoare, fără însă a reuşi, am început să mă gândesc la cele citite de curând despre patimi. Reţinusem cele şapte patimi şi am considerat că era locul şi timpul potrivit pentru o analiză mai atentă asupra mea şi a felului meu de a fi de până atunci, lucru care speram să-mi capteze atenţia şi să mă ţină treaz pe toată durata slujbei.

Prima patimă care mi-a venit în minte, dintre cele pe care le citisem nu de demult, a fost cea legată de mâncare, de tendinţa de a mânca mai mult decât ar fi necesar. Era şi normal să încep cu aceasta, îmi era deja foame, dar în acelaşi timp, aici nu aveam nici o problemă. Experimentele mele din ultimii doi ani mă făcuseră să îmi pun multe întrebări în legatură cu modul de hrană, iar exersarea voinţei prin interdicţiile pe care mi le pusesem în domeniul culinar, mă făceau să am ceva cunoştinţe practice în acest domeniu. Nu simţeam nici un fel de frică în a aborda această patimă, care nu putea să aibă puteri prea mari asupra mea, dar erau diferenţe de percepţie şi de motivaţie între ceea ce făcusem până atunci, şi ceea ce vroiam să încep să fac în acest domeniu. Trecusem prin mai multe faze, de la simplul fapt de a renunţa la ceva plăcut, prin care vroiam să-mi fortific voinţa, până la adoptarea valorilor vegetariene „puritane”. Acum însă trebuia să fiu atent nu numai la exterior pentru a respecta regulile autoimpuse, ci o atenţie trebuia îndreptată în interior, pentru a surprinde toate procesele care se produceau, cu atât mai mult cu cât trebuiau făcute legăturile cu celelate potenţiale patimi şi remediile împotriva lor. Până în acel moment făcusem partea cea mai uşoară în ceea ce priveşte controlarea „foamei”, dar acum aveam să trec la un nivel mult mai subtil, după câte puteam să înteleg. Teoria era simplă, trebuia sa mănânc atât cât îmi era necesar pentru a-mi furniza energia pentru activităţile normale, dar nu mai mult, deoarece surplusul de energie necontrolat putea să se manifeste la nivel mental prin creşterea dezordonată şi greu de urmărit a fluxului gândurilor, lucru de care îţi dai seama doar atunci când încerci să pui în practică toate aceste lucruri. Am hotărât să fiu atent asupra pornirilor mele, şi să îmi refuz orice plăcere care ar fi apărut legat de hrană, oricât de nevinovată ar fi fost. Dacă înainte îmi fixasem nişte reguli pe care le respectam, şi care se extindeau asupra unor anumite produse, acum trebuia să menţin o atenţie permanentă asupra întregului mecanism, pentru a vedea pornirile care ar fi fost legate de mâncare, şi să intervin imediat, pentru neutralizarea celor care ar fi fost contrare scopului meu. Atenţia asupra acestor porniri era destul de uşor de realizat deoarece subtilităti prea mari nu erau. Aveam de luptat cu porniri destul de  brutale care nu posedă multe laturi ascunse, şi prin urmare puteam sesiza imediat gândul legat de acestea, dar în acelaşi timp şi forţa lor. Practica aceasta imi oferea un spatiu atât de larg, încât puteam să-mi exersez atenţia în multe momente ale zilei, puteam lucra cu mine însumi pentru a corecta sau înlăturarea tendiţelor formate în timp, care nu mai corespundeau modului de gândire în curs de formare, şi asta fără să coste nimic, ba din contră, mai faceam şi economii.

Cele două ore ale miezonopticii nu am făcut altceva decât să mă gândesc la toate aspectele pe care le putea lua această patima, căreia îi pusesem gând rău. Atmosfera în care mă aflam era prielnică pentru luarea deciziilor cruciale de genul: „Chiar dacă în teorie problema părea simplă, în practica adevărată, bănuiesc că-ţi dai seama de formele pe care le poate lua această patimă, şi că sunt multe şi destul de subtile, pentru ca altfel nu o mai citeai tu în tratate de ascetică... Este adevărat că are o importanţa foarte mare şi finalitatea la care ai hotărât să ajungi, dar este foarte clar, această încercare este ceva minor în comparaţie cu treptele care trebuiesc trecute mai târziu, acesta este doar un exerciţiu de voinţa pe care trebuie să-l rezolv repede şi bine. Asta este concluzia! şi de astăzi înainte o să fii atent la tot ce ţine de mâncare! Ai auzit fiule, la tot ce ţine de mâncare, inclusiv dulciurile! Gata, s-a terminat cu mâcatul pe săturate! ...  Dar poate ar trebui să mai mănânc o dată, în amintirea „vremurilor apuse”, şi aşa îmi este foame  rău de tot, şi toată mâncare pe care am avut-o pentru drum am dat-o... de frică, da... altfel aveam acum ce să mănânc.... Da, aşa am să fac! Am să caut acum ceva de măncare, iar de mâine gata, trecem la regim. Nu ştiu unde aş putea găsi ceva de mâncare, dar... mă descurc eu... Doar există bucătărie... livadă, vie... prune verzi, şi tot am să mănânc... Sau poate...Nu, nici chiar aşa...”

Am observat că ceilalţi din jur începuseră să se învioreze şi mi-am dat seama că slujba luase sfârşit, aşa că le-am urmat exemplul, şi după ce am trecut pe la icoanele împărăteşti am plecat spre bucătărie sperând să găsesc ceva de mâcare pe acolo. Bucătăria era în aceeaşi clădire unde erau şi cele două săli mari transformate în dormitoare. Văzusem eu unde se afla, ajunsesem la schit, cu toate că eram frânt de oboseală. Multe lucruri mai pot aştepta până să le descoperi, dar bucătăria, este mult prea importantă ca să nu ştii unde se află. Chiar dacă ştiam unde este, nu ştiam însă care este cel mai scurt drum până la ea, dar asta nu putea să mă împiedice sub nici un chip, doar era ultima mea zi când puteam să mănânc, fără a mă gândi de două ori înainte, ce mănânc, cât şi cum. Afară era destul de întuneric, cu toate că în curtea mănăstirii era amplasat un bec puternic cocoţat în vârful unui stâlp, dar acela nu făcea decât să te împiedice să admiri stele, nu să lumineze cărările ca să vezi pe unde păşeşti. Dar cu foamea nu-i de glumit, şi mai ales când trebuie să celebrezi ceva, aşa că nerăbdarea mea era cât se poate de justificată, deci am plecat spre partea clădirii unde trebuia să fie bucătăria, condus mai mult de instinct şi lăsând prudenţa la o parte. Nici nu am observat ca roua se aşezase peste tot, şi bine-înteles că şi pe iarba şi pietrele de pe cărarea lăturalnică, dar care ducea direct spre bucătărie, după cum bănuiam. Dacă mai adaug şi amănuntul că trebuia să  traversez o mică porţiune mai abruptă, atunci scena se prefigurează. Puţin confuz, datorită orei înaintate, cu capul plin de socoteli şi planuri pentru a doua zi, dar şi speranţă pentru acea încercare disperată de a ajunge la bucătărie, nu am mai luat în calcul faptul că mergeam în pas  alergător pe un început de pantă acoperită cu iarba plină de rouă.  Nu am mai făcut decât câţiva paşi şi  am simţit că încep să alunec fără a mai avea nici un control asupra direcţiei. Brusc, au dispărut toate calculele, foamea s-a risipit, iar eu am început să caut ceva de care să mă agăţ, pentru a mă opri din alunecare. În acelaşi timp trebuia să-mi ţin şi echilibrul pentru că dacă aş fi căzut, ar fi fost destul de rău, pentru că mi-aş fi înverzit hainele, şi poate alegeam varianta aceasta, dar nu aveam nici o garanţie că m-aş fi oprit nici aşa. Am preferat să îmi menţin în continuare echilibrul în alunecare sperând ca panta să se termine lin iar eu să mă opresc fără incidente. Două – trei secunde, şi panta, într-adevăr s-a sfârsit, dar nu aşa lin cum sperasem eu. La baza pantei, cărarea făcea o cotitură şi se îndrepta spre bucătărie, dar eu, cum era firesc în acea situaţie,  nu am mai putut s-o  urmez, şi am alunecat tot înainte, oprindu-mă printre straturile de roşii frumos îngrijite cu pământul afânat şi umed. Mica aterizare printre straturi a fost atenuată de pamântul moale care mi-a cuprins cu generozitate picioarele peste glezne, făcând să am un punct de sprijin serios, ceea ce era bine dintr-un punct de vedere insa corpul  şi-a menţinut direcţia de miscare, ignorând faptul că eu aveam deja un punct de stabilitate destul de solid. Cu toate acestea nu m-am lăsat resemnat în voia enerţiei, şi am căutat până în ultimul moment salvarea.  Norocul a fost că în faţa mea se găsea un arac de care, în cădere, m-am apucat cu disperare. Din păcate, acesta era pus acolo doar să susţină nişte roşii şi atât, aşa că după ce s-a îndoit cât a putut, a scos un strigăt de durere şi a cedat sub greutatea mea, lăsându-mă şi pe mine să îmi continui căderea liberă. Chiar dacă toate acestea s-au întâmplat fulgerător, tot am avut timp să simt cum cedeaza şi sârmele care legau tot rândul de araci între ei şi cum mă urmează. Următoarele câteva secunde am stat liniştit, lungit printre roşii, ca să-mi revin şi ca să-mi alung gândurile negre care se adunau progresiv, în timp ce realizam tot ce făcusem, şi care mă făceau să-mi urez numai de bine... Dar m-am abţinut şi am încercat să mă calmez: „Bă, da deştept eşti! Aşa-ţi trebuie dacă nu te uiţi pe unde mergi! Nu mâncare vroiai?! Uite acum nişte roşii proaspete, trebuie doar să întinzi mâna...” Dacă nu am simţit nici o durere, semn că nu am păţit nimic, situaţia a început să mi se pară amuzantă şi de acum mă gândeam cum am să le povestesc lui Ştefan şi Ovidiu întâmplarea, dar nu am mai avut timp. La etajul clădirii, la camera dinspre grădină, s-a aprins lumina şi cineva încerca să deschidă geamul, curios să vadă, bănuiesc, ce ar fi putut produce zgomotul, pe care de fapt eu îl făcusem... Cum la grădinărit nu mă pricep, şi nici nu vroiam să încep să învăt din tainele ei, de a doua zi, m-am ridicat repede, şi fără să mă mai uit înapoi, am luat-o la fugă spre bucătărie, ascunzându-mă sub acoperiş, pe prispă. Câteva minute, şi geamul s-a închis, iar după alte câteva momente, şi lumina. Eu am mai stat minute bune ghemuit pe prispă, gândindu-mă că cei de la etaj, nu au altceva mai bun de făcut, decât să mă urmărească pe mine, cum , plin de pământ, încercam să părăsesc locul faptei. Nu mi-a mai trebuit nici bucătărie, nici mâncare, ci vroiam ,doar, să ajung la pârâul care curgea prin apropiere şi pe care îl auzeam foarte clar, pentru a mă spăla de tot pământul care se lipise de mine. De învăţat, am învăţat repede, mai ales când aveam şi exemple clare, aşa că nu am mai greşit şi a doua oară. Acum am mers încet, şi cu prudenţă maximă. În drum am găsit şi nişte beţe cu care să îmi curaţ ghetele. Ajuns la râu, m-am aşezat pe o piatra mai mare şi cu meticulozitate am început să-mi spăl pantalonii, geaca şi ghetele. Când m-am mai liniştit puţin şi am început să privesc în jur, am văzut că era chiar frumos acolo. Un cer plin de stele, aer curat, cu miros de brad, zgomotul plăcut al apei. Un singur gând mă enerva... toată lumea dormea, iar eu spălam haine la râu, cu mâinile înghetate de apa rece, trăgând din când în când de tricoul, care din pură întâmplare rămăsese curat, ca să mă acopere mai bine, şi să nu mai tremur de frig.

Cât a durat până să-mi spăl hainele, nu ştiu, dar când am ajuns în dormitor nu-mi  păsa de nimic. Somnul dispăruse fără urmă, nu mă mai interesa dacă scârţie podeaua, dacă deranjez încălţările celorlalţi oaspeţi, nu vroiam decât să ajung în pat, şi să mă învelesc cu o pătura, ca să mă încălzesc. Cred ca, in acele momente, nici chiar calugarul cel uris,  cu clopotelul lui  cu tot nu m-ar mai fi convins sa nu intru sub patura. Mi-a luat ceva timp până să găsesc un loc printre cei care dormeau fără griji, dar până la urmă mi-am făcut dreptate singur. Am găsit un loc ce mi se părea că trebuia să fie liber, cu puţin efort, şi fară jena, l-am eliberat de intrusul care dormea  cam răsfirat, l-am depistat pe cel ce avea două pături si, aşa am reuşit să mă încălzesc, şi într-un final, când nu mai speram, să adorm.

 

II

 

Trezirea  a fost tot violentă, iar asta mă făcea să trag concluzia că este o caracteristică a locului. Când dormeam mai bine, acelaşi clopoţel insistent scuturat cu putere de acelasi călugăr uriaş, m-a făcut să mă rup din visele frumoase, şi să revin la realitatea crudă. Nu erau cine ştie ce vise, dar erau călduroase.  Realitatea  nu a fost  plăcută în primele momente, iar mai apoi a devenit şi mai neplăcută. Primul lucru pe care l-am văzut, după statura impresionantă a uriaşului ce privea cu satisfacţie feţele nemultumite ale celor ce se trezeau, au fost hainele mele, şi nu atât hainele ci locul unde le pusesem să se usuce. Nu găsisem alt loc mai bun pentru a-mi pune hainele decât pe sobă, iar aceasta, cum nu era folosită în timpul verii, avea pe ea un strat consistent de praf, rugină şi cenuşă. Practic, toată munca pe care o făcusem noaptea trecută la râu, trebuia repetată, şi mai rău era că acum ştiam şi ce înseamnă să speli în apă rece, ceea ce-mi taia tot  cheful.

Când l-am văzut şi pe Adrian, care era nu departe de mine, şi încerca să se treazească,  fără să mă mai gândesc la consecinţe l-am  întrebat:

- Ce faci bătrâne? Cum ai dormit?

- Bine, numai că dacă ar fi fost şi paturile astea puţin mai moi, ar fi fost şi mai bine. Dar tu unde ai dispărut azi-noapte? După miezonoptica te-am tot căutat, dar nici că am dat de tine. Pe unde ai umblat?

-Ei, era prea frumos cerul plin de stele, fără nici un nor... afară a fost destul de cald, aşa că m-am mai plimbat puţin.

- Mi-ar fi plăcut şi mie să mai stau, dar îmi era prea somn. După tot drumul de ieri, nu am mai rezistat.

- Acum mergem la masă? Defapt aici vroiam să ajung, şi nu ştiu de ce, dar eram sigur de un răspuns pozitiv...

- La masă? Glumeşti? Peste câteva minute începe Utrenia, după care Liturghia si abia dupa care o să urmeze masa.

- Corect! Utrenia... uitasem de ea. şi durează mult? Am întrebat stăpânindu-mi cu greu o grimasă.

- După câte ştiu eu, aici Utrenia este unită cu Liturghia, aşa că patru ore tot durează.

- Patru ore? Nu se poate.. Nu mai rezist. Nu mai ai nimic de mâncare prin rucsac? Tare îmi este ca nu mai rezist încă patru ore, până la masă. 

- Dar nu poţi mânca înainte de slujbă, aşa ceva nu se face, mi-a spus Adrian indignat.

Nu am mai insistat, pentru că vedeam fermintatea cu care îşi apăra convingerile, şi în acelaşi timp privirile mustrătoare ale câtorva colegi de de dormitor, familiarizaţi cu obiceiurile locului care tineau mortis să-şi  arate dezaprobarea cu o superioritate inclusă. M-am supus majoritătii, m-am îmbrăcat cu ce mai aveam curat, şi am plecat spre biserică. Cele patru ore mi s-au părut a fi vreo opt, dar chiar şi aşa, până la urmă au trecut. La ieşirea din biserică l-am aşteptat pe Adrian ca să mergem împreună la masă, nu cumva să mai fac vreo gafă. Mergând spre bucătărie, am revăzut tot traseul pe care îl parcursesem cu o seară în urmă, şi eram curios să observ dacă se vedea vreo urmă a neatenţiei mele de noaptea trecută. Încă de la depărtare, am văzut că ceva nu era în regulă cu rândurile de roşii, dar când ne-am mai apropiat, am văzut cu groază că nu rupsesem doar un arac, ci căzând peste sârmele care legau aracii între ei, culcasem la pământ aproape tot rândul, doar extremităţile mai rămăseseră în picioare, şi nici acelea la poziţia iniţială.

Cum ştiam foarte bine ce s-a întâmplat, aş fi vrut să trec mai repede de grădină, dar Adrian s-a oprit să contemple dezastrul.

- Ce s-o fi întâmplat aici Radule? Cine oare a putut să facă aşa ceva? Cum de nu poţi să te gândeşti că oamenii aştia muncesc, de aici îşi câştigă existenţa...

Eu am ridicat doar din umeri în semn că nu ştiu nimic dar ca dezaprob astfel de manifestari  huliganice si lipsite de respect şi am început să merg mai departe ca să-l fac şi pe Adrian să vină după mine, observând că şi ceilalţi oaspeti ai manastirii care veneau după noi începuseră să se întrebe ce s-a întâmplat cu grădina.

După ce ne-am spălat pe mâini am intrat, în sfârşit, în sala de mese rezervată vizitatorilor. O sală destul de încăpătoare, în care erau două rânduri lungi de mese acoperite cu folii de plastic, tavanul era atât de jos, încât aveai senzaţia că în orice moment te poţi lovi de el, iar pereţii erau, plini de icoane tipărite, îngălbenite de vreme şi de aburii mâncărurilor. Odată cu felurile de mâncare, în sală a intrat şi un calugăr tânăr, îmbrăcat într-o rasă decolorată, care deschizând o carte imensă, din  care, se vedea limpede, că îi plăcea să citească, a început să citească cu voce tare pentru ca noi să nu fim lipsiţi de învăţătură nici chiar atunci când mâncăm. Masa a fost pe cât de bună, pe atât de consistentă. Am mâncat fără nici o reţinere profitând de faptul că mulţi din cei de la masă încercau să facă o impresie bună tânarului  călugăr, care, din când în când, mai ridica ochii din carte spre a surpinde pe mâncăcioşi. Lucru acesta, cu toate ca  nu m-a împiedicat să mănânc tot ce fusese asezat în dreptul meu, şi chiar să mai cer, mi-a creat o undă de suspiciune, dar şi aceasta a dispărut, când am aflat că tânărul călugăr era de fapt bucătarul, iar asta lipezea lucrurile, el vroia să vadă dacă mâncarea făcută de el era apreciată... Cum de data acesta nu respectasem nici o regulă, având totuşi anumite argumente, am stabilit ca de aici înanite să fiu atent la tot ce ţine de mâncare. Celebrul: de azi înainte...

Din acea zi am început să încerc, nu numai să respect nişte reguli stricte, dar să fiu atent ce se întâmplă în mintea mea, cu fiecare problemă ce ţinea de mâncare, aşa cum citisem că trebuie să fac. Cum învăţasem ceva despre mine, nu mă aşteptam la progrese spectaculoase, ci eram pregătit să suport eşecuri, şi să o iau de la capăt de fiecare dată, convins că până la urmă trebuie să ajung să reuşesc ce mi-am propus, adică un control asupra „foamei” şi asupra mea.

Cele trei zile pe care le-am mai petrecut la mănăstire au fost ocazii pentru a-mi demonstra că pot face tot ce-mi propun. Au fost de ajuns trei zile pentru a simţi sentimentul bucurie de a trece peste pofta pe care începeam să o surprind din ce în ce mai des, să depăsesc momentul puţin dificil al luării deciziei de a nu da curs tentaţiei, şi de a mă bucura de răsplata imediată, de bucuria că am mai făcut un pas mic, şi de certitudinea că data următoare decizia va fi puţin mai uşor de luat.

Cu tot avântul meu la ultima masă, înainte de a pleca spre casă, am avut parte de încercări grele. De complotat, nu cred că a complotat nimeni, dar voinţa mi-a fos pusă la încercare, când, la sfârşitul mesei s-a adus desertul, mai exact nişte platouri pline de prăjituri la care initial nu aş fi rezistat. Am început să le cântăresc din ochi, şi să văd care ar fi cele mai bune, aici aveam experienţa, nu glumă,  şi chiar am găsit un sortiment ce părea a fi pe gustul meu, şi poate aş fi mâncat liniştit măcar o bucăţică, dacă nu m-aş fi surprins făcând planuri cum să i-au mai multe prăjituri, ca nu cumva să mi-o ia altcineva înainte. Urmăream cu teamă, ca nu cumva cineva mai rapid să pună mâna pe prăjitura care îmi plăcea mie şi care de fapt mi se cuvenea. Odată ce am surprins aceste gânduri, după o deliberare rapidă, am hotărât că nu mai merit nici măcar să gust, şi ca represarii, să stau până văd că se termină toate prăjiturile şi nu numai să nu-l pocnesc peste mână pe vecinul care ar fi îndrăznit să ia prăjitura, dar să nu simt nici un fel de părere de rău, iar asta a fost cel mai dificil lucru. Urmarea a fost firească, m-am destins complet, am privit cu detaşare dispariţia ultimei prăjituri, după care m-am ridicat şi eu de la masă, mulţumit că am rezistat si mi-am vazut de treaba.

Câteva ore am stat pe o bancă micuţă de lemn, la umbra unui brad bătrân, am mai citit câte ceva şi am încercat să-mi imprim bine în memorie locurile acelea care-mi inspirau atâta bucurie. Caldura după-amiezei care ii adormise pe toti ceilalti oferindu-mi o liniste densa, când puteai să admiri fiecare detaliu al locului fara teama de a fi observat, modul în care natura se putea îmbina cu mănăstirea, lasau urme adanci in mintea mea. Impresia era că întreaga mănăstire făcea parte din acel vârf de munte, parcă ar fi răsărit şi crescut acolo, cu toate clădirile ei. Iarba de pe coline şi din curtea mănăstirii, se continua cu muşchii verzi şi apoi cu trepte de lemn tocite, cu temelii puţin afundate în pământ, pentru a se înălţa cu pereţi din lemn uscat de soare şi acoperişuri de tablă oxidata. Doar vântul mişca frunzele copacilor şi aducea un miros plăcut de pădure, care mă înviora şi mă făcea să-mi pară rău că în câteva ore trebuie să las în urmă acele locuri.

Spre seară am început să coborâm spre sat pe o cărare destul de abruptă care trece printr-un cătun, unde am întâlnit iarăşi câini uriaşi, dar despre care aveam invormaţii că nu sunt periculoşi, irfromatie foarte pretioasă. Păstrându-ne obiceiul le-am dat ceva din pachetele noastre, special puse prin buzunarele laterale ale rucsacului, şi ne-am continuat drumul. Primul semn  că ne apropiem de sat a fost atunci când am dat peste un drum forestier ce mergea pe lângă pârâul ce ne însoţise de la mănăstire. După două ore de mers, am ajuns şi în sat, unde vraja s-a rupt odată ce ne-am urcat într-un autobuz ce scârţaia din toate şuruburile lăsând impresia că o să se dezmembreze în orice clipă. Toată lumea observa acest lucru şi se vedea asta din crisparea cu care se ţineau de barile de susţinere, numai şoferul nu dădea semne de îngrijorare, şi cu toate că mergea pe un drum forestier plin de gropi, se încăpăţâna să accelereze şi să ocolească cât mai spectaculos gropile  mari, neluându-le în seama pe cele mici, care pe noi, pasagerii ne făceau să sărim de pe scaune fără a ne putea impotrivi cu ceva. După această experienţa, trenul ni s-a părut o minune a tehnicii, şi simplul fapt că nu am mai simţit nici o groapă a fost o binecuvântare. Cum aveam şi destule cărţi la mine, timpul a trecut mai uşor, iar spre dimineata , eram deja acasă.

Excursia s-a dovedit un adevărat drum iniţiatic din punct de vedere spiritual. Am învăţat foarte multe lucruri noi, pe altele le-am  clarificat, dar poate că cel mai important lucru a fost acela că am văzut oameni ce dădeau viaţa tehnicilor pe care le citisem în cărti, oameni care îşi dedicau viaţa unei ascensiuni spirituale, şi care erau capabili să dea un exemplu clar prin modul lor de a fi.

Toate cărţile pe care le cumpărasem de la mănăstire nu mi-au ajuns decât pentru două săptămâni de lecturi intense, nu pentru un an cum proorocisera altii. Acum a fost perioada când am citit teologie fără să am preferiţe în ce a ce priveşte autorii, abordările sau stilurile, pur şi simplu am citit tot ce avea legătură cu teologia. Acum am citit de la Vieţile Sfinţilor, cărţi de cult, istorie bisericească, şi până la teologie dogmatică şi simbolică, era prima vară dedicată în totalitate teologiei. În scurt timp, biblioteca din camera mea a devenit neîncăpătoare pentru toate cărţile pe care le cumpărasem, aşa că am început să mut pe rafturile bibliotecii din sufragerie, cărţile care mi se păreau mai puţin importante, cu toate că le ştiam pe fiecare în parte, şi puteam să spun exact când am cumpărat-o, în ce condiţii şi cu ce bani. Pe fiecare îmi pusesem semnătura, precum şi data la care o cumpărasem, aşa că acum, când mutam o parte din cărţi în camera cealaltă, singura modalitate de a-mi cere scuze faţa de ele, era să le mai răsfoiesc, şi să-mi reamintesc momentele frumoase pe care mi le oferiseră. În acelaşi timp am observat că trecuseră deja doi ani de zile de când adunam cărti, chiar daca nu pe banii mei, dar cu eforturile mele. Se putea observa cum semnatura mea se modificase în timp, cum căpătasem alte obiceiuri în a semna cărţile, însăşi cărţile cumpărate şi domeniile de interes se schimbaseră.

Toate aceste lecturi de peste vară nu au rămas fără urmări. Acum ştiam multe lucruri la nivel teoretic, şi încercam să le aplic în tot ceea ce făceam. Respectarea posturilor şi a sărbătorilor era acum obligatorie şi o făceam cu plăcere şi interes pentru a descoperi, înţelege şi depăşi mecanismele care de multe ori avuseseră câstig de cauză împortiva voinţei mele.

Dar purificarea la care lucram cu atâta interes nu se limita doar la controlul asupra stomacului, ca să folosesc terminologia consacrată, şi vrând, nevrând trebuia să mai trec şi la alte etape. Citisem de multe ori capitolul dedicat purificării din „Ascetica şi Mistica Creştine” a Părintelui Stăniloae, aşa că planurile erau deja făcute, tot ce mai rămânea, era să îmi fac curaj. Trebuia să încep să lucrez asupra ataşării de lucrurile materiale, a mâniei, supărării şi urii, a sexualitătii în general,  a întristării , a părerii bune despre mine, dacă s-ar fi manifesta..., a mândriei, dacă aş fi avut de ce, şi  asupra plăcerii de a pierde timpul, unde câteodata eram expert.

Dacă m-aş ocupa de câte o problemă în parte, adăugând-o la cele cu care mă obişnuisem deja, timpul ar fi fost mult prea lung, iar eu nu aveam răbdare să aştept atât, aşa că am  să încep cu toate simultan.  Tot se leagau toate între ele, ce sens ar avea să mai aştept  pentru a începe pe rând cu fiecare, mi-am spus, plin de entuziasm, imediat după ce terminasem de citit un capitol interesant, care îmi dăduse acel impuls de a începe chiar în acel moment, nu mai tarziu.

Exerciţii cu privire la detaşarea de lucrurile materiale poţi să faci multe în fiecare zi, nu este nici o problemă. La fiecare pas te loveşti de tendinţa de a avea, a păstra şi a îngriji diverse obiecte. Până la un punct este o tendinţa firească, şi nu văd nimic rău în a te înconjura de obicte care să îţi placă şi la care, inevitabil să ajungi să ţii. Dar este greu să nu te legi de obiectele pe care ţi le-ai dorit, pentru care ai muncit, şi pe care le păstrezi, pentru a te bucura cât mai mult de ele.

De câteva minute mă tot gândeam la nişte exemple de lucruri la care ţineam, şi care prin ataşarea de ele, mi-ar fi dăunat.  „Când am ţinut eu mult la un obiect? Nu-mi  aduc aminte să fi ţinut în mod deosebi la ceva...

Stăteam pe margine patului şi mă tot gândeam, fără a găsi un exemplu care să-mi arate cât de mult ţinusem la un obiect. Când mă gândeam mai intens, atenţia mi-a fost atrasă de o carte din bibliotecă de curând asezată acolo.  De ceva vremea obişnuiam să îmi păstrez cărţile în cea mai bună stare, şi pentru  asta le protejam marginile cu bandă adezivă transparentă, le lipeam cu cea mai mare grijă foile care dădeau semne că s-ar desprinde, şi chiar acopeream cotorul cărţii cu bandă adezivă pentru a fi luciose. Acum obervasem că la una din cărţile mele la care ţineam foarte mult, un colţ de la banda ce acoperea cotorul, începuse să se dezlipească.

Am sărit ca ars, am luat cartea şi am început să o cercetez cu mare atenţie.

„Cartea asta i-am împrumutat-o lui Ştefan şi el în loc să aibă grijă de ea, cine ştie pe unde a aruncat-o, şi cât o fi stat pe sub pat. Eu dau o grămadă de bani pe ea, o citesc cu cea mai mare grijă, şi i-o dau lui să o strice. De acum nu-i  mai dau nici o carte. Unde am pus oare carneţelul cu cărţi împrumutate? O să-mi aducă toate cărţile înapoi. Când el mi-a dat o carte am avut grijă de ea ca şi cum ar fi fost a mea.

După două minute de căutat prin cameră, am găsit şi carneţelul unde notasem cărţile împrumutate. Mai aveam încă cinci cărţi la Ştefan aşa că am început să le şi văd îndoite şi boţite, iar pe Ştefan spunând că el nu ştie nimic. Am pus mâna pe telefon ca să-i spun să-mi aducă cărţile cât mai repede cu putinţa. „Trebuie să-mi recuperez cărţile, aşa nu se mai poate. Eu ţin atât de mult la ele, iar el....” Am închis telefonul şi m-am aşezat din nou pe marginea patului. „Vroiai  un exemplu de ataşare de obiecte, ei, uite că-l ai”. Am revăzut tot firul logicii... Plecând de la un lucru minor, de la un simplu colţ îndoit, am ajuns în final să pun mâna pe telefon, şi dacă nu mă opream la timp, poate chiar mă şi certam puţin cu Ştefan şi asta doar de la un colţ de carte îndoit... „Este gravă problema... Aici chiar am serios de lucru. Şi văd că dacă aş fi continuat aşa, m-aş fi înfuriat pe Ştefan, şi la urmă aş fi rămas supărat, cine ştie cât timp. Dacă o să-mi concentrez atenţia pe a exersa capaciteatea de a renunţa la obiecte, atunci o să rezolv şi problema mâniei şi supărării, teoretic vorbind.

La urma urmei este o simplă carte, ceea ce este mai important din ea se află în mine, iar acolo nu o să se îndoiască nici un colţ. Cartea asta este materială, şi odată tot o să mă despart de ea, tot o să se strice. De ce ar trebui să sufăr pentru ea? Din contră, am să o dau la toată lumea care ar vrea s-o citească, şi dacă o să o văd boţită şi obosită, înseamnă că şi-a atins scopul. Aşa pot să-i ajut şi eu pe alţii, şi asta conteaza mai mult.” Argumentele pe care mi le-am adus au reuşit să mă liniştească, dar observam că tot mi se strângea sufletul când mă uitam la cartea cu pricina. „O să am de lucru până când nu o să mai simt nici cel mai mic impuls de părere de rău pentru un obiect la care ţin, asta trebuie să fie finalitatea exercitiului meu.”

Odată lucrul început, ideile îmi veneau una dupa alta: „Dacă vreau să am mai puţine probleme de rezolvat, atunci trebuie să încep să restrâng cercul obiectelor la care ţin, şi astfel să fac un execiţiu de renunţare definitivă la un obiect. M-am uitat prin cameră şi am dat cu ochii de casetofonul care îi făcuse pe mulţi colegi să mă privească cu invidie. Aveam multe casete cu muzică destul de bună, colecţionasem albume întregi ale unor formaţii la moda, puteam spune ca eram destul de pasionat de toate acestea. Mai aveam şi un aparat de radio imens ce putea fi confundat cu o piesă de mobilier veche, precum şi un wolkman nou pe care obişnuiam să mă cert cu sora mea. Pe lângă cărţile pe care le citeam împreuna cu Ovidiu şi Ştefan, toţi trei eram adepţii aceluiaş stil de muzică, iar schimburile de casete între noi, era ceva frecvent. Toate casetele le adunasem în ani de zile şi uneori îmi imaginam că am să le am mereu cu mine, şi le voi asculta chiar şi atunci când nu vor mai fi la modă, pentru că o să-mi aducă aminte de liceu. Aveam casete întregi numai cu melodii care îmi plăceau în mod deosebit şi pe care le-aş fi ascultat oricând cu aceeaşi plăcere. Poate de aceea mi-a venit ideea de a renunţa la tot ce ţine de muzică. Pur şi simplu să le mut din camera mea, şi să nu mă mai interesez de ele, orice s-ar întâmpla.

„Dar ce o să le zic la “indivizii” de la şcoala? Dar cui îi pasă?! Să creadă ce vor. Şi totuşi, nu am să mai ascult melodiile mele preferate atunci când nu o să pot să adorm? Trebuie să fac asta, ca să învăt să mă dezlipesc de obiecte! Aşa o să fiu mult mai liniştit.” În secunda următoare m-am ridicat de la birou şi am început să strâng toată aparatura şi casetele pentru a le „deporta”. În câteva minute toate casetele erau în cutiile lor, aranjate frumos, iar aparatura cu cablurile scoase din priză. Am profitat de faptul ca mama, tata şi sora mea se uitau la un film, în sufragerie şi am dus, pe rând, toată aparatura în cealaltă cameră, fără să fac nici un zgomot. Le-am aşezat frumos pe o masuţa, după care am început să şterg şi urmele de praf pe care le lăsase muzica la mine în cameră. Nu trecuse bine jumătate de oră de când luasem hotărârea de a o termina cu muzica şi camera mea era mai spaţioasă, ca primă consecinţa a deciziei mele. Am avut grijă totuşi să pun deoparte trei dintre casetele mele cele mai bune, la care ţineam cel mai mult  pentru a face o mică ceremonie din despărtirea de muzică. Părerea de rău pe care am simţit-o în primele momente ale luării deciziei a fost suprimată rapid, iar acum încercam o senzaţie de satisfacţie că reuşisem să pun în practică o tehnică ce mă va face mai liber şi mai bun. Deja mă simt mult mai bine, parcă nu mai am o mulţime de griji care....

Gândurile mi-au fost întrerupte brusc de uşa care s-a deschis, iar mama căutând să-mi citească în ochi ce se întâmpla cu mine a început să mă întrebe:

- Radu! Ce s-a întâmplat? De ce ai dus toate aparatele la noi în cameră?

-                      Nu s-a întâmplat nimic.... Pur şi simplu nu mai am nevoie de ele.

-                      Spune drept, iar te-a supărat Irina? Ţi-a stricat ceva?

-                      Nu, nu a stricat nimeni nimic, dar nu mai vreau să le am în camera mea. Încercam cu disperare să par cât mai natural, dar nu reuşeam, parcă mă simţeam vinovat ca luasem decizia fără sa le spun şi lor, dar acum era prea târziu. În cadrul uşii a apărut şi tata care a încercat să fie mai tranşant.

-                      Radule, fi băiat serios şi termin-o cu prostiile! Ce-s cu supărările astea. Te credeam matur. Hai, treci şi ia-ţi casetofonul înapoi!

-                      De ce nu înţelegeţi că nu am nimic. Pur şi simplu nu le mai vreau la mine în cameră. Iar Irina le poate folosi cum vrea. De acum toate casetele sunt ale ei. Din celaltă cameră se auzea deja muzica dată de tare, semn ca Irina nu avea aceeaşi părere ca şi ei, aşa că interogatoriul s-a sfârşit aici.  Încă nişte priviri critice şi uşa s-a închis, si cu toate acestea l-am mai putut auzi pe tata spunândui mamei:

-                      Ei, o să-i treacă, o să vezi că mâine le ia înapoi.

Câteva minute m-am gândit la urmările neprevăzute şi interpretarea pe care au dat-o ai mei exerciţiului de renunţare la ataşarea de obiecte, dar după aceea, ca să uit de toate, am deschis manualul de istorie, şi am mai început să citesc la întâmplare pasaje din lecţiile la care încă nu se ajunsese cu predatul. Asta până am dat de un portret pe care am început să-l retuşez cu pixul, până când personajul nu mai putea fi recunoscut. Singurul lucru care mai amintea de personajul real era numele scris sub portret, cât din figura impozantă nu mai rămăsese mare lucru. Acum părea bătut măr, cu un ochi umflat şi vânătăi peste tot. După ce m-am amuzat bine, am trecut şi la lucruri mai serioase şi am mai citit câte ceva din materia pentru a doua zi.  Pe la unsprezece  şi jumătate noaptea, m-am oprit din citit şi m-am pregătit de culcare. Exerciţiile de seară, deveniseră acum o mică Vecernie. Între pat şi biblioteca aveam suficient loc pentru a pune o icoană pe un suport, în faţa ei aprindeam o lumânare şi la lumina lumânării citeam  din Psaltire pâna se termina lumânarea. Ora dedicată rugăciunii reuşea de fiecare dată să mă aducă într-o stare de introspecţie şi linişte care se prelungea de obicei  în parfumul teilor lânga care stăteam pe pervazul geamului larg deschis. Seara aceasta a fost specială. Făcusem înca un pas spre purificarea, despre care tot citeam, şi chiar simţeam asta. Despre rugăciune nu citisem multe lucruri, dar încercam să o fac aşa cum credeam că este mai bine. Încercam să înţeleg ideile, să mi le asum şi să le spun cu toată credinţa. Când am deschis geamul, în casă a intrat aer curat cu miros de tei. Îmi plăcea mult să stau pe pervaz în liniştea ce cuprindea oraşul şi să îmi fac planuri, să analizez ziua care a trecut, şi dacă nu eram prea obosit, mai scriam câte ceva în jurnal. 

A doua zi dimineaţa am plecat la şcoală cu cele trei casete în geantă, singurele ce mai aminteau de pasiunea mea pentru muzică. Ştiam ora aproximativă la care ajungea autobuzul în staţia din faţa Agenţiei de voiaj, aşa că am coborât doar cu câteva minute înainte. Mai de fiecare dată mă întâlneam în autobuz cu Ovidiu  sau cu alţi colegi care veneau pe acelaşi traseu, dar în dimineaţa aceea nu m-am întâlnit cu niciunul. Am aşteptat ca autobuzul să-şi ia avânt şi să urce pe strada Brăilei. La prima statie m-am uitat după Ştefan, dar nici  el nu ajunsese incă, aşa că după  ce autobuzul a plecat din, am început să mă uit pe geam la lumea grăbită de pe stradă, ce se trezea în aerul rece al acelei dimineţii. Magazinele nu erau încă deschise, doar în faţa patiseriilor erau cumpărători. Tocmai mă uitam cum un tânăr se chinuia să deschidă lacătul mare al unui magazin şi fără să vreau am început sa ma gândesc :

„Cum o fi să lucrezi într-un magazin? Să vii dimineaţa, să deschizi uşa şi să te trezeşti singur în tot magazinul, cu toate rafturile ale pline de casete... Hei, dar ăla era magazinul de unde cumpăram casetele cu muzică! Hm... De acum l-am tăiat de pe listă...” şi iaraşi am simţit acel sentiment că mă despart de ceva pentru totdeauna. Dar totul este spre binele meu, trebuie să ajung să nu mai fiu legat de nimic. Începeau să-mi vină în minte numai amintiri legate de muzică, şi pentru a le face faţa, trebuie să-mi repet avantajele de care voi beneficia dacă voi trece cu bine de tot ce mi-am propus.

Autobuzul a mai oprit într-o staţie, şi apoi a pornit fara resemnat şi nici un chef de panta care-l aştepta pentru a ajunge la spitalul municipal. Cineva din faţa a deschis geamul, şi aerul rece de afară a ajuns până la mine. Se simtea mirosul de pământ proaspăt stropit, şi asta pentru că o cisternă tocmai udase trandafirii ce se găseau pe mijlocul bulevardului. Soarele începuse şi el să se arate printre coroanele teilor, ceea ce îmi accentua starea de plăcuta uimire faţa de tot ceea ce vedeam. Acelaşi drum îl făcusem de sute de ori, dar niciodată nu fusese aşa frumos, descopeream sensuri noi pentru tot ceea ce întâlneam în cale. Toate astea aveau o legătură stranie cu un mic tremur pe care îl simţeam în piept, nu ştiu dacă ceea ce trăiam mă făcea să tremur, sau dacă tremurul acela mă făcea să văd lucrurile altfel, dar poate era doar frigul... Am coborât din autobuz, şi am pornit spre liceu, dar cu paşi mici, pentru că nu mă săturam să privesc în jur. Totul parcă era vesel în jurul meu. Ajuns lângă liceu am privit de sus Dunărea, şi aş fi dat orice să pot să stau şi să mă uit la ea, fără să am mustrări de constiinţa şi absenţă la ora de matematică care trebuia să înceapă nu peste mult timp.

Sala de clasă era acum la parter, aproape de uşa de la intrare, aşa că am început să-mi salut colegii, care stăteau pe treptele din faţa liceului încă înainte de a intra pe poartă. La intrarea în clasă am mai salutat caţiva colegi care m-au observat, şi am mers către banca mea care era, bine-înţeles ultima de la perete, cea mai ferită  de privirile indiscrete ale  profesorilor. Ştefan ajunsese mai devreme, şi citea cu atenţie din caietul lui de matematică. Caietul acela îl puteam recunoase dintr-o mie. Era un caiet mare, completat cu un scris mărunt şi foarte ordonat, cu o aşezare a textului în pagină ce te făcea să crezi că a fost scris pentru a impune respect şi rigurozitate. Asta de la distanţă, dacă te apropiai şi încercai să citeşti ceva, puteai observa că ceea ce semăna cu un şir frumos de litere mult alungite şi culcate spre dreapta, nu erau decât nişte semne, într-adevar frumos făcute, dar fără nici un înţeles pentru intruşi,  doar Ştefan le putea înţelege şi descifra, iar din această cauză nu avea niciodată solicitări pentru a împrumuta caietul celor ce lipseau. Niciodată nu s-a rupt o singură foaie din acel caiet, pentru a copia la vreo lucrare, pentru simplu motiv, că am fi făcut-o degeaba, oricum nu am fi înţeles nimic. După primele lucrări de control, când stătusem  cu el pe genunchi şi mă uitasem neputincios, fără să înţelg ceva din ce scria în el, cu toate că ştiam sigur că ceea ce îmi trebuia se ascundea printre rândurile acelea, mi-am jurat că am să fac cândva cornete din foile lui şi-mi repetam asta de fiecare dată când il vedeam.

M-am aşezat în bancă, mi-am scos şi eu caietele, şi totuşi Ştefan nu dădea nici un semn că m-ar fi observat. Stătea în continuare încruntat, cu capul sprijinit în mâini şi tot bolborosea ceva de prin formulele din caiet. După câteva momente, cât am stat şi m-am uitat la el fix, poate, poate termină cu repetatul, nu am mai rezistat şi am început eu:

- Salut Ştefane, ce faci?

- Lasă-mă mă în pace, nu vezi că învăţ! Mi-a spus puţin răstit şi cât a putut de repede, ca să nu piardă timpul, fără să-şi ridice ochii din caiet.

La asemenea răspuns, nu se putea răspunde decât cu alte întrebări.

-          Ai înebunit? Înveţi de dimineaţă? Nici nu ai intrat bine în clasă şi te-ai apucat de învaţat?

-          Lasă-mă că mă ascută, şi nu am învăţat nimic!

-          De unde ştii tu că te ascultă?

-          Ştiu eu... şi spunând asta şi-a luat caietul, şi s-a întors cu spatele la mine, băgându-şi degetele în urechi, şi continuând să repete.

“Dacă omul presimte că o să fie ascultat, ce să fac, trebuie să-l las să repete, că altfel o să dea vina pe mine. Doar îi ştiu eu obiceiurile. Sigur a tocit ieri toată ziua, şi acum se plânge că nu a învăţat nimic, şi după aceea, când o să ia un zece, o să înceapă să zică că nici nu îşi dă seama cum de a făcut problema, că el nu ştia nimic...”

            Ora de matematică a trecut fără emoţii pentru că doamna profesoară a considerat că este cazul să ne predea, aşa că toată ora am scris noile formule, şi am ascultat explicarea teoriilor, toate acestea cu un minim de efort  a le înţelege, şi o mare relaxare pentru că nu mai deschidea catalogul pentru a asculta pe nimeni. Ştefan, chiar dacă se chinuia să fie şi el vesel, în ton cu ceilalţi colegi, nu prea reuşea, iar la glumele care se făceau, râdea puţin forţat. După toate aceste indicii, se pare că învăţase bine lecţia şi spera să fie ascultat, iar acum, trebuia s-o ia de al capăt.  Pauza dintre ore a fost cât se poate de veselă, mai ales ca nici unul din prieteni nu luase vreo notă mică, ceea ce ne-ar fi obligat pe majoritatea să îl consolăm prin temperarea bucuriei, plus ca bancurile trebuiau filtrate şi spuse  doar cele rautacioase, dacă se putea cu profesori. Spun majoritatea, pentru că exista o exceptie, Ovidiu. El nu scăpa nici o ocazie să facă morală şi mergea pe principiul că atunci când cineva are o problemă, trebuie să-l faci să înţeleagă acel lucru fără menajamente şi astfel respectivul să se ridice singur conştientizându-şi situaţia. Înteresant este că această tehnică putea fi aplicată numai colegilor, dacă se întampla să fie el cel care avea nevoie de “încurajări” nu aprecia deloc propria tehnică.

M-am folosit de pauză pentru a le spune prietenilor noile decizii pe care le luasem şi să le dau ultimele casete, singurele amintiri ale unei „epoci” apuse. Fără să mă mai gândesc mult cum să le spun,  i-am chemat pe Ştefan, Ovidiu şi Dan, colegul de banca al lui Ovidiu, şi am început să le spun cu seriozitate, dar păstrând o uşoară urmă de glumă, pentru cazul în care neînţelegând decizia mea, şi ce urmăream prin aceasta, ar fi început să facă glume pe seama mea. După ce am reuşit să-i adun pe toţi în jurul băncii mele, am început să le explic:

- Aseară am luat o hotărâre destul de importantă, şi sper să pot s-o respect. Vreau să văd dacă sunt dependent de anumite lucruri, şi dacă pot modifica ceva... Ceea ce am făcut aseară este doar un început şi trebuie să încerc să extind această practică asupra oricărui lucru. Pot să vă spun de acum că se simt nişte tendinţe destul de interesante.

Tot încercam să amân să le spun concret ceea ce făcusem, dar văzând că toţi mă ascultau cu interes şi cu anumită curiozitate, le-am spus direct: „Am renunţat la a mai asculta muzică, bine asta nu înseamnă că nu o să mai ascult muzică deloc, dar nu voi mai colecţiona albume şi deja am dat toate aparatele.” A urmat un moment de linişte, în care am fost în centrul atenţiei. Pâna şi Ovidiu a rămas fără replică. Încurajat de tăcerea lor, am scos din geantă casetele şi le-am împărţit la fiecare. „ Uitaţi, ăsta este un mic cadou din partea mea, sper să vă placă şi să-l păstraţi ca amintire” Tot ce făceam, pentru mine, era o mică ceremonie prin care oficializam hotărârea mea,  şi nu mă aşteptam să aibă nici un efect asupra prietenilor mei, dar se pare că era ceva mult prea neobişnuit, şi îi luasem prin surprindere. După tăcerea care se lăsase, şi expresiile pe care le aveau, părea că ei renunţaseră la albumele preferate, nu eu. Ovidiu a fost primul care a rupt tăcerea. Uitându-se la caseta pe care i-o dădusem m-a întrebat cu o anumită timiditate în glas:

-          Asta nu este caseta pe care am înregistrat-o împreună cu două săptămâni în urmă, când ai fost la mine?

-          Ea este... Ştii bine cât ne-am chinuit s-o înregistrăm. Ştiam că o să-ţi placă să ai caseta asta de la mine, aşa că păstreaz-o. Şi voi o să vedeţi că v-am dat albumele la care ţineam cel mai mult, pe care le-am păstrat cât am putut de bine...

Toţi eram puţin emoţionaţi, nu ştiu de ce, poate pentru că prietenii mei se obişnuiseră cu mine, şi ştiau că dacă mă hotărăsc să fac ceva, atunci făceam. Multe cărţi le citisem împreună şi cu siguranţa şi ei înţeleseseră multe dintre ideile pe care le înţelesesem şi eu, şi poate şi ei s-au gândit la a face ceva pentru aşi verifica voinţa, pentru a se cunoaşte mai bine, şi din această cauză acum m-au înţeles.

Ştefan, mai calm ca niciodată, m-a bătut pe umăr şi mi-a spus.

-          Radule,  dacă vrei să asculţi muzică vreo data treci pe la mine, ce pot să mai zic...

Nu a mai apucat să spună şi altele, pentru că în clasă a intrat profesoara de „Limba Româna”, aşa că fiecare s-a aşezat la locul lui cât a putut mai repede. Doamna L, profesoara de română, era o persoană calmă, care nu făcuse zile grele nimănui, avea un calm deosebit şi un dar al povestirii care ne făcea să o ascultăm orice ar fi spus, şi asta pentru că de multe ori mai făcea câte o paranteză, plecând de la lecţia pe care o preda, şi continuând să ne povestească o mulţime de alte lucruri interesante, dar care nu aveau nici o legătură cu programa, şi poate de asta erau şi mai interesante. Acum însă, era foarte nervoasă, iar calmul ei natural se preschimbase într-un calm prevestitor de rele. Se uita prin clasă, fără să spună nimic, căutându-şi victima. Toţi au înţeles asta şi în clasă s-a făcut linişte deplina. Fără să mai facă prezenţa, a început să ne vorbească rar şi apăsat:

- Dragii mei, tocmai am avut o discuţie aprinsă cu diriginta voastră, în cancelarie. Toţi profesorii se plâng de voi că nu învăţaţi, iar diriginta voastră vă ia mereu apărarea, fără să verifice măcar, dacă este adevărat sau nu ceea ce spun ceilalţi profesori. Pentru ea toţi sunteţi deştepţi şi silitori, tociţi cărţile, învăţaţi pe rupte, dar când este să fiţi ascultaţi, „vă pierdeţi cu firea”, vă emoţionaţi, dar altfel voi ştiţi tot. Ei bine drăgălaşilor, am să vă demonstrez eu că nu este aşa, iar diriginta voastră  se înşeală. Pot să pun şi un pariu cu voi. Eu vă spun că deschid catalogul la întâmplare şi vă arăt că pe oricine ascult, nu o să ştie nimic. Şi spunând asta, s-a asezat la catedră, a luat catalogul şi s-a pregătit să-l deschidă. În   momentul acela, fiecare se ruga să se deschidă catalogul oriunde, numai la el, nu. Era cât se poate de limpede că doamna profesoară nu o să facă nici o concesie, şi o să vrea să-şi verifice teoria cât mai bine cu putinţa, şi pentru asta o să pună întrebările cele mai grele, aşa că nimeni nu voria să facă parte din experiment. Când am văzut că ridică catalogul şi îl lăsat să se deschidă singur, am ştiut că o să se deschidă la mine. Era şi logic. Ovidiu era omul care lipsea cel mai mult din clasă, pentru că avea turnee la care trebuia să participe iar pentru asta avea o aprobare specială din partea directorului şcolii, dar absenţele tot trebuiau puse, aşa că de la atâtea notări catalogul se tocise la pagina la care era el. Cum eu urmam după el, la catalog, şi deci, eram pe aceeaşi pagină, ştiam că am toate şansele să fiu luat la întrebări şi aşa a şi fost. Catalogul s-a deschis exacta la pagina noastră, iar doamna profesoară, cu un zâmbet larg, s-a uitat direct la mine:

-          Ia să-l ascultăm noi pe domnul Radu, să vă arăt eu că nu ştiţi nimic, a spus profesoara cu satisfacţie vădită, de parcă eu aş fi reprezentat toată clasa din acel moment, clasa cu care trebuia să se rafuiască.

Când a rostit numele meu, mulţi au răsuflat uşuraţi, şi s-au mai relaxat puţin. Doamna L a continuat pe acelaşi ton rar, apăsat şi acum, mi se părea mie, şi insinuant:

- Noi ne ştim de doi ani. Nu am să te întreb decât din materia pe care v-am predat-o eu, să vedem cât aţi reţinut. Ca la un start, întrebările au început să curgă una după alta, fara nici un pic de milă. Lecţii de acum un an, de care cu greu îmi mai aduceam aminte, poezii pe care nu mă obosisem să le învăţ niciodată, lecturi din care nu mai îmi aduceam aminte mare lucru. Fiecare întrebare era rostită repede, iar timpul de gândire era minim, după care se adauga: „Ştie cineva din clasă?”, la care nimeni nu spunea bine-înteles nimic. Întrebările erau atât de repede puse şi atât de amestecate, încât era greu să răspunzi, şi să te poţi concentra asupra lor, iar în plus, mai intervenise ceva, nimeni nu mai vroia să spună nimic, pentru a nu atrage atenţia, şi pentru a nu încerca să strice experimentul şi astfel să intre în vizor. Toţi colegii mei preferau să stea liniştit în bănci şi să suporte calificativele generale, decât să răspundă la o întrebare şi primeasca calificative directe. Pentru mine era mult mai  greu, pentru că eram scos în faţa clasei şi trebuia să întruchipez ignoranţa intregii clase şi în acelaşi timp să arăt implicit bunăvoinţa de până atunci a Doamnei L. La unele întrebări mai ştiam câte ceva, iar la alte aş fi putut să vorbesc mai mult, dar pentru că erau şi multe întrebări la care nu ştiam nimic, am preferat să nu spun nimic, să simulez un refuz general de a răspunde, un boicot total. Cu toate astea în interior toate cuvintele profesoarei mă atingeau cât se poate de bine, iar ea işi dădea toată silinţa în această privinţa.

-          Radule, nu ştiu cum de ai ajuns până în clasa a X-a! Serios. Nu ai minimul de cunoştinţe, nu ştii nimic, voi toţi nu ştiţi nimic, sunteţi nişte nulităti, aveţi capul numai ca să daţi cu el în mingie, şi atât tot.  Mai bine vă angajaţi undeva şi mai faceaţi şi voi un ban, ce sens are să pierdeţi timpul la şcoală...

Chiar dacă aveam motive să nu iau în seamă tot ce se spunea la adresa mea, totuşi, toate acestea îmi răsunau în urechi,  de parcă cineva îmi repeta fiecare frază ca s-o înţeleg bine. Doar cu câteva minute înainte eram bine dispus, şi stăpânit de sentiment plăcut, iar acum începeam să  mă supăr  pe mine pentru că nu eram capabil să ies din situaţia aceasta în care trebuia să suport toate chinurile în faţa colegilor, şi că nu puteam reacţiona aşa cum aş fi vrut, şi nu în ultimul rând, pentru că nu mi se părea corect ceea ce mi se întâmpla. În momentele în care supărarea începea să pună stăpânire pe mine, am realizat imediat că trebuie să mă menţin într-o stare de echilibru, şi să nu las acel sentiment să mă domine, aşa că am început să mă adun cum am putut mai repede, şi mai bine. „ profesoara are dreptate, ar trebui să mă apuc de repetat, să îmi fac un plan pentru asta, şi să nu amân deloc începerea lui, cu cât o fac mai repede, cu atât mai bine. Că este un noroc să fi ajuns până în clasa a X-a, este adevărat, poate nu am luat multe lucruri în serios, dar am să mă străduiesc să le fac de acum mai bine pe toate, şi să mai recuperez din goluri. Nici măcar de citit nu am citit cât trebuia, am un talent deosebit să pierd timpul, aşa că trebuie făcut ordine şi aici, chiar trebuie să-i mulţumesc doamnei profesoare pentru lecţia pe care mi-a dat-o.” În acelaşi timp când îmi spuneam aceste lucuri mai aveam de luptat şi cu vinovaţia faţa de colegi, şi asta era mai greu. Nici nu mai aveam curaj să mă uit în ochii lor. Cu puţin înaninte de terminarea celor 50 minute am fost trimis în bancă, iar profesoara arbora cu o satisfacţie greu de stăpânit. Toti nervii Doamnei L se risipiseră, iar acum era senină şi făce glume, iar unele erau bune.  „Radule, tu nu eşti de vină, tu eşti un băiat bun, rău este Pământul că te ţine”. Glumele veneau ca „cireşica de pe tort”, iar râsetele colegilor mei care savurau glumele nu numai din obligaţie, dar şi datorită faptului că erau bucuroşi că scăpaseră de furia profesoarei, şi faptul că mai erau câteva minute şi se suna de pauză, iar Doamna L îşi revenise la sentimente mai bune, mă loveau şi mai tare. Am mai simţit încă o dată impulsul de a mă supăra pe mine, pe Doamna profesoară, şi pe colegi, pe toată lumea dar am rezistat. Ca să nu mai fiu nevoit să privesc toată veselia generalizată din clasă, mi-am lipit fruntea de bancă şi aşteptam să se termine odată ora. S-au mai spus câteva glume, câteva sfaturi generale, iar înanite de plecare, pentru că îşi revenise complet, Doaman L a întrebat de lecturile mai recente pe care le făcusem şi altele de genul ăsta. Cum nu a avut multe de discutat, a început să ne spună ea nouă despre ce mai descoperise pe la librării.

-          Măi copii, nu este timp pentru lecturi proaste sau mediocre, sunt destule cărti bune cât să nu le puteţi citi într-o viaţa de om. Formula clasica pe care spunea de fiecare data. Uitaţi, eu am  început să citesc nişte cărţi mai vechi de teologie. Aţi auzit voi de Filocalia? Bănuiesc că nu, ca pe voi nu va intereseaza, voi cu mingea, dar am să vă spun eu mai multe data viitoare. Din păcate ştiu că sunt mai multe volume, iar eu nu am decât trei dintre ele... Si asta ma impiedica sa va fac o prezentare mai completa, iar la recenzii nu apelez din pricipiu...

Oricât de mult aş fi luptat cu propriile mele gânduri, încercând să scap de sentimentul de supărare, şi părerea de rău că nu am reacţionat altfel, cu jenă faţa de colegi, cu impresia proastă despre mine, cuvantul „Filocalia” mi-a atras atenţia. Nu am ridicat capul de pe bancă, dar am început să  urmăresc ce spunea profesoara. Ştiam prea bine ca acasă adunasem zece din cele doisprezece filocalii, deci puteam să i le împrumut şi doamnei profesoare. „ Dar de ce să i le împrumut, după ce a făcut cu mine? Şi aşa a demonstrat că nu ştiu nimic...atunci să nu ştiu nimic în continuare” M-am surprins iar încercând un uşor sentiment de răzbunare faţa de profesoara care mă chinuise atât, iar prin asta recunoşteam însă tot ce mi-a spus, şi îmi încălcam toate principiile. Asta a fost doar un instinct, pe care l-am suprimat repede şi am fost tentat să mă  ridic în picioare şi să îi spun că o pot ajuta cu anumite cărţi, dar în momentul următor am pus şi altfel problema: „Ei, dar acum faci şi pe deşteptul..., vrei să te reabilitezi? Eşti patetic, parcă te-ai duce să îi multumeşti pentru că te-a urechiat...” Dar asta era tot o formă de protest, aşa că am spus să încerc să uit tot, să mă comport cât se poate de firesc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, aşa că am ridicat mâna în semn că aş vrea să spun ceva. Surpriza a fost mare şi pentru profesoară care, după ce mă dăduse ca exemplu de incompetenţa, nu mai credea că o să-mi revin aşa repede, aşa că, puţin mirată şi cu un zâmbet îngăduitor m-a întrebat”

-          Vrei să spui ceva Radule? Te rog... Dar dacă vrei la toaletă, mai aşteaptă puţin... şi cu gluma aceasta feăcu să râdă toată clasa.

-          Aş putea să vă aduc eu celelalte cărţi care vă lipsesc, dacă doriţi.  Am acasă aproape toate volumele.

Acestea au fost singulele cuvinte pe care am apucat să le spun pentru că am observat cum profesoara se abţinea cu greu să nu izbucnească în râs, iar asta mă făcea să îmi pară rău că avusesem ideea să mai spun ceva ora aceea. Norocul meu a fost că în acel moment s-a sunat terminarea orei, aşa că profesoara şi-a luat repede catalogul şi a ieşit din clasă spunându-mi din mers: „Sigur Radule, sigur....”, ceea ce i-a făcut pe multi dintre colegii  mei să râdă ca la o glumă bună din nou...

Toată ziua m-am gândit de ce mi s-au întâmplat mie toate lucurirle acestea. Prea se legau toate, aşa că m-am decis să le iau ca pe un test, ca pe o încercare, din care ieşisem: destul de rezonabil faţa de mine, cu privire la modul de a mă stăpâni, foarte prost în ochii profesoarei, jenant în faţa colegilor, şi tot atât de jenant faţa de mine ca elev. Dar asta m-a determinat să îmi fac un program mai complex, în care să aloc mai mult timp materiilor de la şcoală şi în special limbii române, şi astfel să-mi bandajez constiinţa.

Interesant a fost că peste două zile, când am avut următoarea lecţie de româna, am venit cu câteva din volumele pe care i le promisesem profesoarei, sperând că aşa am să nimeresc măcar unul din volumele pe care nu le avea. La sfârşitul orei, când a vazut toate cărţile pe care i le adusesem, Doamna L nu a renunţat aşa uşor la părerea ei şi m-a întrebat: „ Ai vre-un preot în familie?” I-am spus că toate acele cărţi le cumpărasem de unul singur, şi ca să-i demonstrez i-am arăta semnatura mea de pe ele, cu data şi locul de unde fusese  cumpărată cartea. Câteva momente s-a uitat la cărţi, după care şi-a ales un singur volum.

-Şi vrei să spui că ai citit toate cărţile astea? Întrebarea era pusă cu seriozitate în care se putea simţi puţină neîncredere şi ironie, dar şi uimire. Când i-am arătat  că fiecare carte avea subliniate pasajele care îmi plăcuseră mai mult, sau pe care le consideram mai importante, şi cu adnotări pe margini, aşa cum aveam obiceiul, a început să mă privească cu mai mult interes. Acele cărti aveau să schimbe radical impresia Doamnei L despre mine, şi în acelaşi timp să faciliteze un schimb de cărţi şi de idei, care nu au făcut decât să mă ajute în studiile mele. Cu toate că nu este prea frumos să subliniezi pe o carte, este în schimb foarte practic, astfel poţi să reciteşti pasajele care te interesează, poţi să înţelegi lucrurile mai uşor şi să sintetizezi textele mari. Dar dincolo de aceste lucuri,  sublinierile te caracterizează cu exactitate într-o perioada de timp. Eu aveam obiceiul să scriu pe marginea cărţii, în dreptul pasajelor subliniate, ideile mele pro sau contra, dacă exprimau răspunsuri în anumite controverse, notam numele celui căruia trebuie să îi mai dau o replica, dacă erau maxime interesante, le puneam diferite semne pentru a le mai recapitula din când în când, şi multe altele. Trecând de la estetic la practic, aceste mici adnotări au impresionat-o pe profesoara de română, care avea să-mi spună ca simplu fapt că ea ar fi subliniat alte pasaje decât o făcusem eu, îi facilitau o privire diferită asupra unor amănunte, un accent diferit asupra anumitor probleme, şi astfel o altă viziune asupra cărţii.

Toate schimbările pe care le abordasem, tot planul meu ascetic, mi se părea că dau rezultate. Odată ce îmi făcusem planul, şi ştiam prin ce etape trebuie să trec, şi ce probleme trebuie să rezolv, am început să le observ pe fiecare atunci când interveneau în viaţa de zi cu zi, şi nu aş fi putut să nu le iau în seamă, sau să le ignor, aşa că am început, fără să-mi propun, să am în vedere toate şapte probleme pentru o purificare completă, „ca la carte”.

Dacă unele probleme le abordasem cu precauţie şi înţelegere faţa de mine, în problema sexualitaţii am fost foarte dur. Fără să-mi pun problema că majoritatea textelor care dădeau detalii în ce priveşte modul de abordare a sexualităţii, erau scrise de oameni care se retrăseseră din societate, pentru unii ca ei, mi-am însuşit destul de repede logica lor, şi am încercat să o aplic în cazul meu. Toate aceste lucruri le-am făcut cât se poate de natural, pentru că nu aveam nimic de pierdut. Practic, trebuia să am grijă doar asupra unor gânduri, nimic mai mult. Ideea care stătea la bază era simplă, iar eu o simplificasem şi mai mult: Pentru a ajunge la liniştea pe care mi-o doream, ca să am mintea limpede, ca să nu mă mai supăr că nici una din fetele care îmi plac mie nu mă bagă în seamă, ca să nu mai îmi pierd vremea gândindu-mă ce frumos ar fi să am o prietenă aşa cum vreau eu, bla, bla, bla..., am spus să nu mă mai gândesc la nici o fată şi să refuz orice gând care ar fi pornit de la ele, şi gata! Cu asta am terminat cu privirile pierdute, cu romantismul serilor de vară, şi alte dulcegării de genul ăsta, şi aşa o să mă pot ocupa de treburi serioase.

Pe cât de uşor credeam să fie acest proces de „eliberare” a minţii de gândurile cărora nu le mai găseam nici o utilitate acum, pe atât de greu a fost, când am început să pun în practică aceste lucruri. Eram obişnuit ca odată ce îmi propuneam sa fiu atent la un anumit proces ce se producea în mintea mea, să îl adaug cu uşurinţă regulilor pe care le aveam de urmărit, iar acest lucru funcţiona destul de bine. Problema a fost că am început să îmi dau seama că foarte multe din acţiunile mele erau legate tocmai de ultimele standarde pe care mi le impusesem. A fost o adevarată descoperire pentru mine, faptul că multe din gândurile pe care le aveam, acţiunile pe care le făceam aveau la bază într-o formă sau alta sexualitatea, aşa că din treapta minoră, pe care mă întrebam dacă să o iau în seamă sau nu, a devenit una de importanţă maximă. Am început să observ şi obiceiuri, pe care nici nu le luam în seamă, la cât de fireşti mi se păreau, şi care ascundeau în spatele lor ideile pe care le vroiam eradicate complet. A fost de ajuns, ca să introduc în minte noile puncte de interes, care trebuiau supraveghiate, şi am început să primesc semnale în momente când nu mă aşteptam deloc. Dimineaţa următoare, când am plecat de acasă spre liceu, încă de la primele minute de mers pe stradă, am primit primele avertismente. Mi-am dat seama că pe drum privirea mi se oprea, fără să fac nici un efort, asupra prezenţelor feminine, declanşând imediat „judecăţi de valoare”, comparaţii, subiecte de conversaţie, fragmente de conversaţii, şi chiar conversaţii întregi... A fost primul lucru pe care l-am observat, şi ca represarii, am hotărât imediat că nu trebuie să mă mai uit la o fată ce îmi atrăgea atenţia, mai mult decât o făceam la orice altă persoană, şi acesta din simplul motiv că nu îmi făcea bine, dându-mi toate planurile peste cap. Dacă era o fată prea drăguţa, treceam mai departe părându-mi rău că nu pot să vorbesc cu ea, că nu pot să-i atrag atenţia, ceea ce era un chin complet gratuit. Decizii radicale mai luasem, şi nu o dată, şi nici uşoare, dar nu ţin minte să mă fi chinuit la una din ele, mai mult decât la aceasta. Pur şi simplu era un obicei prea bine fixat pentru a-l putea înlătura repede şi totuşi, odată ce mi-am propus acest lucru am început să înaintez cu paşi mici şi nesiguri, şi o spun fără a fi modest deloc. Am ajuns să îmi dau seama repede că prima mişcare  a ochilor nu o puteam cenzura, ar fi trebuit să merg cu ochii în pământ, şi asta nu putea fi o soluţie, aşa că am început să observ în detaliu reacţia pe care o aveam atunci când priveam anumite persoane şi judecăţile care se făceau instinctiv. Un al doilea punct, a fost că în cazul în care simţeam o atracţie pentru o „imagine”, să mă pot controla, şi să îmi mut privirea în altă parte, iar al treile punct intervenea atunci când nu reuşeam să fac aceste lucruri, când mă întorceam să „văd mai bine”, iar atunci trebuia să mă reabilitez din micul eşec. În acelaşi mod în care observaţiile din prima zi m-au făcut să văd lucuri cărora nu le dădeam nici o importanţa pâna atunci, în zilele care au urmat au continuat să scoată la suprafaţa multe alte obiceiuri pe care nici nu le bănuiam.

In una din zile, după ce coborâsem din autobuz, şi o luasem spre liceu, am început să mă uit după o colegă, care avea de obicei acelaşi drum, şi care întâmplător, era cea mai drăguţă din clasă, dupa parerea mea. Este ceva normal ca fiecare clasă să-şi aibă fata ei cea mai drăguţă... Ajuns în clasă, în timp ce-mi salutam colegii, iar m-am surprins căutând-o cu privirea. Dar asta nu a fost nimic faţa de ce am început să descopăr mai târziu, în timpul orelor. În ora plicticoasă de istorie, când profesorul preda o lecţie prea puţin interesantă, m-am şi văzut sprijinindu-mi capul într-o mână, prinvind-o şi făcând nişte raţionamente de genul:” Nu înţeleg cum poate să fie o fată aşa drăguţă... Atatea calităţi îngrămădite într-o singură  persoană... Păcat că are un prieten... Dar ce îi place la ăla, că doar nu  are nimic deosebit, ba arată ciudat, ei nu chiar ciudat, dar..  şi încrezut, da, asta era! Cum poate să-i placă unul ca el? Dar nici ea nu este uşa de biserică, lasă că am auzit eu...” Spunându-mi toate acestea, am observat că încălcam tot ce îmi propusesem să respect. Făceam judecăţi de care nu credeam că pot fi capabil, invidiam şi priveam cu răutate nişte persoane, iar toate astea făceau să nu mai rămâna nimic din liniştea interioară pe care vroiam să o păstrez şi s-o permanentizez. Iar dacă liniştea, la care ajunsesem cu atâta muncă, se risipea, ajungeam acelaşi Radu, de dinainte, purtat de gânduri, fără a se putea împotrivi şi chiar fără să-şi dorească să se împotrivească, ceea ce nu era tocmai bine. Cu cât observam mai multe greşeli pe care le făceam, cu atât îmi promiteam că voi persevera în a mă schimba. Au fost necesare câteva zile ca să îmi dau seama că nu pot să merg înainte fără un plan mult mai bine detaliat, şi pe care să-l respect cu stricteţe. Într-o seara mi-a venit ideea de a-mi stabili nişte etape foarte clare, aşa că am luat un calendar de buzunar, pe care l-am lipit pe coperta interioara a caietului unde îmi făceam toate însemnările, apoi am luat un creion şi am început să notez zilele cu exigenţă maximă când nu aveam voie să mă uit după nici o fată, şi nici să mă gândesc la vreo fată, şi zilele mai relaxate, când aş fi putut face lucrurile acestea. Raţionamentul era simplu. Faptul că îmi stabilisem nişte zile când aş  mai fi putut încălca regulile, reprezenta un suport pentru zilele cu restricţii, când aş fi rezistat mai bine tentaţiilor având de rezistat o perioadă limitată de timp, ce oferea un reper tangibil. În primele două săptămâni am stabilit ca zilele să fie alternativ, exigente sau permisive. Asta doar pentru primele două săptămâni, după care în următoarele două, numărul zilelor permisive începea să scadă. După calculele mele, în următoarele trei luni, trebuia să ajung, fără un şoc prea mare, la un control major asupra acestei probleme. Exerciţiul s-a dovedit inspirat pentru că aşa am reuşit să trec de limite care altfel ar fi fost greu de trecut. Majoritatea zilelor cu interdicţii treceau destul de greu, şi cu eforturi mari de voinţa şi au fost multe cazuri când dacă nu aş fi avut ajutorul în gândul că mâine o să fie o zi relaxată, nu aş fi rezistat. În primele două săptămâni, am savurat din plin zilele de relaxare, când mă puteam uita la cine vroiam şi cât vroiam în limita bunului simţ, totuşi, dar din a doua lună, cu toate că zilele de relaxare scăzuseră, erau momente când renunţam fără nici o problemă la aceste zile, fiindu-mi parcă mai uşor, odată ce ştiam că nu sunt „obligat”, şi că îmi depasesc cumva planurile. Ca urmare, zilele cu interdicţii au început să fie cât se poate de normale, până când au ajuns să fie fireşti eliminând complet zilele „permisive” care nu îşi mai aveau rostul. Mi-au trebuit aproape patru luni de zile să pot face ceea ce mi-am propus, dar la capătul acestor luni am putut simţi o schimbare radicală. Primul lucru de care eram sigur era că aveam mult mai multă linişte, sau altfel spus, nu mai aveam momente penibile de suportat. Multe gânduri care m-ar fi dus la frământări interioare, şi la judecăti nu tocmai creştineşti, dispăruseră. Odată stabilită prioritatea de a ajunge la o viaţa spirituală care să tindă spre perfecţiune, am renunţat la a-mi căuta sprijinul într-o prietenie providenţială şi am luat asupra mea toată răspunderea.

Calmul interior care a venit după aceste schimbări, s-a reflectat atât de mult în afară, încât a putut fi observată de toţi cei din jur, este drept, sub diferite forme. Mama a început să se îngrijoreze că dacă merg tot aşa am să mă călugăresc. Din ce în ce mai des a început să-mi pună întrebări despre gândurile şi dorinţele mele de viitor, ceea ce era destul de stânjenitor pentru mine. Nu îmi propusesem să mă călugăresc, cu toate că îi priveam cu respect pe cei ce puteau face acest lucru, dar pentru un momentdat vroiam să ating puncte sprituale despre care citisem, şi care îmi captivau toată atenţia. Mi se păreau atât de fireşti şi de interesante aceste exerciţii cu mine însumi, încât nu mai aveam nevoie de alte satisfacţii. Dar mama era din ce în ce mai îngrijorată.

Era într-o sâmbătă dimineaţa, şi eu mă trezisem devreme pentru a-mi continua lecturile întrerupte noaptea târziu şi era cât se poate de limpede, că dacă  ar fi trebuit să mă trezesc pentru altceva, nu aş fi făcut-o, dar aşa, eram bucuros să îmi continui studiile la adăpostul unei sâmbete liniştite. Ce putea fi mai frumos decât să citesc fără grija că trebuie să te duci a doua zi la şcoală, sau că trebuie să îţi faci temele? Toate mai puteau aştepta, acum era ziua rezervată în totalitate cititului. Îmi făcusem deja patul, îmi aranjasem puţin lucrurile prin camera, numai cât să am o atmosferă plăcută pentru citit, nici un exces în plus. Îmi luasem lângă mine cele două cărţi din care citeam, caietul pentru notiţe şi observaţii, marcărul pentru subliniat şi punga cu mere pe care o luasem din piaţa cu o zi înainte, special pentru ziua de sâmbătă. Aveam dicţionarele în bibliotecă, numai să întind mâna, iar dacă oboseam, aveam toată biblioteca la dispoziţie, pentru o lectură mai uşoară. Era tot ce îmi doream, şi savuram asta din plin. După jumătate de oră de citit, când eram deja absorbit de lectură, aud cum cineva încearca să deschidă uşa fără să facă prea mult zgomot. Era mama, care îşi închipuia că dorm, şi nu ar fi vrut să mă trezească.

-Ce faci? Te-ai apucat de citit?

-Da, puţin... Am răspuns, încercând să nu las să se vadă ce carte citeam, şi părându-mi rău că nu îmi luasem o copertă, ca să pot spune că învăt pentru şcoală, pentru că atunci sigur nu aş mai fi avut nici o problemă.

-Este ceva pentru şcoală? A venit întrebarea pe care nu vroiam s-o aud...

-Nu... Nu chiar...

-Atunci lasă că citeşti mai încolo, acum hai să mă ajuţi. Azi facem curăţenie generală.

Într-un moment mi-am dat seama că toate gândurile mele pentru acea zi sunt spulberate. Nu aveam nici o şansă să mă împotrivesc, aşa că am lăsat cartea din mâna, cu o încetineală accentuată, pentru a mai trage de timp, ca o rugăminte de a fi lăsat în pace. Încă mai speram sa fie totul doar un vis, şi să mă trezesc, şi să îmi văd de treabă în continuare, dar nu, totul era cât se poate de real, aşa că am început să întreb pe un ton morăcănos.

-Şi cu ce pot să te ajut eu? Speram să mi dea ceva exact de făcut, să fac repede şi să pot să mai recuperez ceva din zi.

-Mai întâi o să mergem în piaţa, la cumpărături, să luăm tot ce ne trebuie, după care avem de scuturat covoarele, de şters geamurile, şters praful, sunt o mulţime de lucruri de făcut.

Ce puteam să mai zic? Nu puteam să spun că îmi displăcea să merg cu mama la piaţa, să o ajut la cumpărături, ba chiar era simplu, şi aveam şi mulţumirea de a mă face util. Dacă mă trimitea doar pe mine la piaţa, era mai rău, pentru că trebuia sa fiu atent la ce cumpăr, să mă încadrez în bani, să nu uit ceva din ce trebuia luat, şi nu ştiu cum se face, dar mereu luam ceva prea scump, sau nepotrivit. Dar când aveam ca responsabiliţati doar căratul şacoşelor, era simplu. Prin aglomeraţia din piaţa mă lăsam în voia gândurilor, mă gândeam la ce vroiam eu, şi mergeam automat după mama. Când cumpăra ceva aveam grijă să întind şacoşa, şi cam asta era tot. Mai rău era când mă duceam cu tata la piaţa, pentru că el mai avea în obicei să negocieze preţurile, sau să mai refuze din fructele care nu i se păreau lui a fi cele mai bune. Atunci nu ştiam pe unde să mă ascund, aşa că stăteam puţin mai în spate, uitându-mă mereu în altă parte...

După calculele mele, făcutul pieţei era partea cea mai uşoară, era un timp care puteam să-l folosesc pentru mine. Chiar îmi propusesem să analizez mai bine toate stările mele recente, şi să văd rezultatele exerciţiilor, un fel de recapitulare generală... Exista şi partea practică, mai exact atenţia asupra mişcărilor minţii pe tot drumul de acasă până la piaţa şi înapoi. Nu am ieşit însă bine din scara blocului şi mama a început să mă ia la   întrebări.

-Ia spune, cum mai este pe la şcoală?

-Cum să fie, bine, nimic deosebit. Întrebarea asta îmi tăia tot cheful, de fiecare dată, fără excepţie. Era imposibil să nu mă întrebe de note, de materii, de profesori, de ce îmi place şi de ce nu îmi place... şi niciodată nu aveam chef să povestesc toate astea, plus că la capitolul note trebuia să mă fac că nu ştiu nimic, profesorii erau mereu nervoşi şi se răzbunau pe noi, clasa noastă însă avea numai copii conştiincioşi dar emotivi sau cu preocupări mult prea savante pentru a mai parcurge şi materia mediocră de  la clasă.

-Prietenii ce-ţi mai fac, nu au mai trecut pe la noi de mult timp, v-aţi certat cumva?

-A, nu, nu ne-am certat deloc, chiar ne înţelgem bine. Ieri  am fost puţin pe la Ştefan pentru că duminică suntem invitaţi la o zi de naştere a unei colege, şi ne-am tot gândit ce cadou mai original să-i facem. Până la urmă ne-am hotărât să îi facem o sculptură care să simbolizeze ceva, dar încă nu ne-am înteles asupra planului. Fiecare a venit cu ideea lui, aşa că mai avem puţin până să decidem cum o să fie sculptura în lemn de nuc, pentru că am găsit o bucată de lemn pe la Ştefan prin curte, numai bună pentru sculptura noastră.

-Colegele voastre ce mai zic, nu vă faceţi şi voi nişte prietene? Cât o să stai toată ziua în casă şi o să citiţi tot felul de bazaconii?

Eu mă pregăteam să îi spun în continuare despre sculpturile noastre şi despre ideea fiecăruia, fiecare cu simbolistica lui, dar mama se pare că la fete vroia sa ajungă, tot ce fusese înainte nu era decât o introducere. Păstrând puţin din entuziasmul care începuse să mă cuprindă, am început să-i spun ceva banalitaţi şi generalitaţi numai să umplu timpul, şi să nu spună că nu vorbesc cu ea pe orice temă.

-Avem multe colege drăguţe, şi se pare că ne înţelegem bine. Mai zilele trecute am fost pe faleză cu mai mulţi colegi şi am discutat tot felul de prbleme filosofice. Oricum, îţi dai seama ca Ovidiu a trebuit să aibă dreptate până la urmă, oricâte argumente i-am adus noi ceilalţi. Lili, colega de care ţi-am mai povestit eu, a avut un aparat de fotografiat şi am făcut o grămadă de poze, pe care abea aştept să le văd...

-Lasă colegele, prietene nu aveţi, m-a intrerupt mama.

-Dar ne înţelegem foarte bine cu colegele noastre şi chiar avem ce discuta. Cred că de acum o să ne întâlnim mult mai des, pentru că a fost reuşită plimbarea pe faleză.

-Eu te-am întrebat de prietene, nu de colege. Este o diferenţa mare.

Se pare ca mama era hotărâtă să afle tot şi nu se lăsa aşa uşor dusă cu vorba.

-Prietene.... Cui îi trebuie prietenă acum? Acum avem de învăţat, nu putem să ne pierdem vremea prin cofetării şi săli de cinema...

Asta mi se părea argumentul forte. Ce părinte nu ar fi cedat când odrasla i-ar fi spus că el vrea să înveţe şi să nu fie deranjat. Era cea mai bună metodă de a scăpa dintr-o încurcătură. Era deajuns să iei o carte în mână, să te faci câteva minute că citeşti şi eşti foarte preocupat, să ridici capul foarte chinuit de formule şi exerciţii şi să spui pe un ton preocutat: „am de învătat” şi toate lucrurile se aranjau imediat. Se făcea linişte în casă, televizorul se dădea cât de încet posibil, nu mai era nevoie de pâine sau sifon, şi dacă mimai preocuparea foarte bine, puteai primi şi un desert, din când în când. Dar de data asta nu a avut nici un efect.

-Nu este chiar aşa. Oricât de mult aţi avea de învăţat, nu puteţi să fiţi nişte sălbatici. Dacă o s-o ţineţi tot aşa, o să pierdeţi contactul cu realitatea, iar voi sunteţi destul de mari de acum, peste doi ani o să zburaţi de acasă, o să plecaţi la facultate.

-Este adevărat ce spui, i-am răspuns fără să fiu nici un pic convins de tot ce-mi spusese, dar ştii cum este cu prietenele... dacă găseşti pe cineva să-ţi placă bine, dacă nu... nu ai cum să forţezi nota. Ce poţi să faci?

-Păi bine, dar tu nu ai găsit nici o fată care să-ţi placă, până acum? Din atâtea colege nu ţi-a plăcut nici una?

M-am făcut că mă uit peste stradă, în partea opusă, ca să nu mă vadă când mă strâmb, după care m-am întors zâmbitor şi puţin încurcat.

-Ei, sunt câteva drăguţe, dar... Căutam un motiv cât mai solid, dar nu îmi venea nimic în minte.

-Dar ce? Eşti chiar aşa de pretenţios? Sau poate tu vrei să te călugăreşti?! şi spunând asta mama m-a privit cu atenţie să vadă ce reacţie am.

Mă aşteptam la întrebarea asta, şi chiar mă amuza gândul că cineva poate sa gândească despre mine aşa ceva, dar până la urmă era o postură destul de interesantă.

-Să mă călugăresc?... Nu, nu cred... Dintr-o pornire răutăcioasă am dat un răspuns neutru care nu spunea nimic sigur, lăsând toate variantele posibile. Şi ca să trec la atac am întrebat după aceea cu surprindere inocentă: „Dar ce ar fi rău în asta?”

Mama a simţit din plin şocul răsunsului şi a început să vorbească puţin mai repede decât îi stătea în fire, semn că era consternată de răspunsul meu, şi de ideea în şine.

-Radule, orice om trebuie să treacă prin nişte etape în viaţa. Trebuie să ai o nevastă, să-ţi faci o familie, să ai copii şi să-i creşti cum se cuvine. Astea sunt bucuriile vieţii, aşa au fost lăsate de Dumnezeu.

Aici intrasem pe terenul meu, aşa că afişând un zâmbet îngăduitor, am început să-i răspund cu mult calm.

-În parte ai dreptate, fiecare om trebuie să facă ce este mai bine pentru el şi este normal să-şi întemeieze o familie, să-şi transmită genele mai departe, ştiu şi eu zicala cu plantatul  copacilor şi făcutul caselor, dar şi călugăria este la fel de naturală pentru anumiţi oameni, şi tot lăsată de Dumnezeu este. Şi  ei au nişte etape prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la desăvârşire, şi îşi dedică toată viaţa lui Dumnezeu. Cu ceva sute de ani în urmă, dacă cineva dintr-o familie se călugărea, se vedea în asta o binecuvantare pentru acea  familie. Iar dacă te gândeşti din punct de vedere al învăţăturii creştine, călugăria este o treaptă superioară, la care nu pot accede mulţi, ci doar cei aleşi. Aş mai fi putut spune multe, dar mama dădea semne clare de îngrijorare, aşa că m-am oprit.

Nu am mai vorbit nici cât timp am făcut cumpărăturile, nici pe drumul înapoi spre casă, ceea ce mi-a oferit prilejul să mă gândesc în linişte la problemele mele. Înainte de a intra în scara blocului, mama s-a întors spre mine şi m-a întrebat cu maximă seriozitate, vrând parcă să scape de gândurile care o chinuiau.

-Dar tu ai să te căsătoreşti, şi o să ai o familie, aşa cum trebuie, da?

Cum puteam să fiu atât de răutăcios încât să nu-i dau iar un răspuns care să o mai linişteasca puţin? Dar în acelaşi timp nu puteam să trec nici peste principiile experimentelor mele. Cu gândurile mele nu puteam să glumesc. Chiar dacă spuneam ceva ce nu acceptam,  sau aveam păreri contrare, simplul fapt că rosteam acea idee o făcea să aibă un efect asupra mea. Nu mare, dar se simţea, iar când exista o anumită tensiune, când fiecare idee contribuie ca argument la ideile pro sau contra a ceea ce vrei să faci, atunci, şi o astfel de influenţa poate fi dăunătoare, aşa că am fost totuşi rezervat.

-Sigur, Sigur... Când o să vină momentul...

            În cele câteva luni de când trecusem la noile mele observaţii, adunasem multe informaţii despre modul meu de a gândi, raţionamentele pe care obişnuiam să le adopt în anumite situaţii, precum şi tendinţele instinctive pe care le aveam şi cu care nu eram deloc de acord, şi am putut vedea asta mai bine când am făcut o mică recapitulare datorită unei colege. Într-una din zile, stăteam şi mă uitam pe geam la lumea de pe stradă, aşteptând să vină profesorul, şi să înceapă ora următoare, câd o colegă cu care în ultima vreme îmi pusese mai multe întrebări, şi cu care schimbasem nişte cărţi, s-a apropiat de mine pentru a mai sta puţin de vorbă. Era o fată apreciată de profesori, cu note bune, cu mult bun simţ, dar nu timidă... Chiar îmi plăcea să stau de vorbă cu ea, mai ales că mă privea cu interes, şi îmi putea întrebări exacte parcă pregătite dinainte. Ajunsese un obicei plăcut să mai stăm de vorbă în pauzele dintre ore, şi când s-a nimerit să lipsim amândoi de la o oră ne-am plimbat pe faleză iar timpul a trecut foarte repede, marca distinctiva  unei companii plăcute. Cu toate astea, niciodată nu am văzut mai mult de atât, nu era genul de fată care îmi plăcea mie. Cand am văzut-o că se apropie de mine m-am bucurat pentru că ştiam că va urma o discutie antrenantă, care m-ar fi făcut  să sintetizez din ce mai citisem în ultima vreme.

-Ce faci, eşti supărat de stai aşa singur?

-Nu, nu am nimic. Mă gândeam la micile mele probleme.

-Ce mai citeşti?

-Citesc mai multe cărţi, dar pe primul plan sunt nişte cărţi de Berdiaev, iar pentru relaxare Pappini. Tu?

-În ultima săptămâna am învăţat mai mult pentru şcoală, şi nu am mai citit mare lucru, dar o să-mi reiau lecturile cât de curând. Poate mai îmi dai ceva de citi, ceva care ţi-a plăcut ţie. Tot ce mi-ai dat până acum mi-a plăcut mult.

-Bine, am să mă uit prin bibliotecă şi am să-ţi aduc ceva mâine.

-Şi mai vroiam să te rog ceva... Dar poate altă dată, când o să avem mai mult timp.

-Este tot vreo problemă teologică, sau altceva? Am zâmbit eu, neştiind ce mă aşteapta...

-Am să-ţi spun altădată, acum nu are sens... şi spunând asta s-a grăbit să intre în sala de clasă. A doua zi, după cum i-am promis, i-am adus o carte care mie îmi plăcuse mult, „Hronicul şi cântecul vârstelor” o parte din autobiografia lui Lucian Blaga, carte pe care nu o descoperisem de mult timp şi pe care o citisem într-o singură zi, dovadă că mă fascinase. Îmi plăceau autobiografiile marilor oameni de cultură, fiecare avea ceva deosebit şi puteai observa geniul încă din povestirile copilăriei lor. Era impresionant felul în care treceau prin diverse etape ale şcolii, examene, studiu individual, gânduri, dorinţe, planuri pentru viitor. Toate acestea pe mine mă făceau să îmi pară rău că nu am citit aceste cărţi cu ceva ani în urmă, şi în acelaşi timp, îmi propuneam, luându-i ca exemplu, să fac şi eu câte ceva din ce făcuseră ei, şi de obicei, rămâneam cu câte un obicei, după fiecare autobiografie. Genul acesta de cărţi îmi dădea mult curaj, entuziasm şi încredere în mine, cu toate că îmi arătau şi lipsurile pe care le aveam. Dar toate aceste experienţe reale de viaţa, care fuseseră încununate de succes, nu puteau să fie decât lecturi agreabile, captivante, care te puneau faţa în faţa cu oameni deosebiţi. Dându-i cartea i-am adus aminte că vroia să mă întrebe ceva. A stat puţin pe gânduri, după care m-a rugat să ieşim afară din clasă.

-Nu ştiu cum să-ţi pun întrebarea.... O vedeam cum îşi frământa mâinile şi cum îşi căuta cuvintele.

-De ce îţi este aşa greu să pui o întrebare? Ce poate fi mai simplu? Mă gândeam că are nelămuriri teologice şi îşi căuta cuvintele pentru a nu se exprima nepotrivit, să nu facă vreo gafă. Aşa că aşteptam zâmbind îngăduitor să îmi pună întrebarea pe care tot se chinuia s-o formuleze.

-Dacă te superi, asta este, trebuie să încerc...

-Nu-ţi mai face atâtea probleme, şi spune odată!

-Vroiam să te întreb dacă ai o prietenă. Spunând asta s-a mai relaxat puţin, cu toate că se înroşise până în vârful urechilor.

La întrebarea asta nu mă aşteptam. Îmi făceam socotelile că poate nu am să ştiu să-i răspund la cine ştie ce întrebări, ceea ce mi-ar fi ştirbit din prestigiu, sau poate îmi pune o întrebare numai să îmi verifice cunoştinţele, ştiind foarte bine răspunsul dinainte, dar la întrebarea ei, nu mă aşteptam. Acum era momentul în care începeam să-mi frământ eu mâinile şi să mă bâlbâi. Răspunsul principal, îl ştiam deja din prima secundă. Nu vroiam să mă apropii mai mult de ea, nici măcar nu mă gândisem la această posibilitate. Dar acum, pus în faţa faputului, am început să caut un răspuns care să nu o jignească, sau să o supere cu nimic şi în acelaşi timp să fie un răspuns destul de clar. Era prima dată când mi se punea această întrebare, şi eram încurcat, recunosc. Nu puteam să-i dau un răspuns categoric, pentru că nu aş fi suportat ideea să supăr pe cineva, dar în acelaşi timp îmi dădeam seama că inevitabil, va trebui să o fac, dar am amânat momentul sperând că o să-şi dea seama singură. Nu era cinstit faţa de ea, dar altceva nu eram în stare să fac.

-Nu, nu am nici o prietenă, am răspuns, şi în aceeaşi clipă mi-am dat seama că dacă aş fi spus că am, aş fi scăpat instantaneu de alte complicaţii, dar acum nu puteam să-mi doresc decât ca discuţia să rămână în acest stadiu. Dar  continuarea firească a venit imediat:

-Vrei să fim prieteni?

Acum nu mai puteam decât să-i atenuez elanul, să o mai temperez puţin.

-Bine, putem să ne întâlnim, să mai stăm de vorbă, de ce nu? Nu era răspunsul pe care vroia să-l audă, ştiam şi eu bine asta, dar mai mult decât atât, nu puteam spune.

-Atunci ne întâlnim sâmbata asta? A întrebat ea, veselă, de parcă nu observase nimic din ce se întâmpla cu mine.

-Bine, rămâne să ne vedem sâmbătă, dar mai vorbim până atunci.

Tot drumul, de la liceu până acasă, mi-am pus întrebarea, cum de am putut fiu atât de stupid să nu-i răspund ca am o prietenă. Totul s-ar fi rezolvat imediat, am fi rămas în relaţii bune, nimeni nu avea de pierdut nimic, dar acum era cu totul altceva. Acum trebuia să dau explicaţii, şi cine ştie câte alte  momente neplăcute, chiar penibile. Supărat pe mine pentru modul în care reacţionasem, am început să îmi fac morală de unul singur: „ Parcă nu aveai destule probleme pe cap, acum iată una nouă din care să te văd cum ai să ieşi. Cu puţin noroc poate o să se termine în câteva săptămâni şi până atunci să te văd cum ai să te descurci. Nu aveai tu timp destul pentru tine nici până acum, dar de acum, când o să ai parte şi de nişte „întâlniri romantice”, o să fie cu  mult mai bine... Nu o să mai ai nici o credibilitate în faţa prietenilor, până acum făceai pe ascetul..., iar acum ai prietenă, aşa dintr-o dată... Ei, dar poate o să te înveţi minte.”  Cu toate că eram supărat pentru încurcătura în care intrasem, simţeam totuşi şi un sentiment ciudat, pe care nu-l mai trăisem până atunci. Nu mă văzusem niciodată în postura de a atrage atenţia, toată „istoia” mea de până aici, demonstra acest lucru pe deplin. Acum, când aveam certitudinea că ceva se schimbase, involuntar simţeam că ceva s-a adăugat, la felul meu de a fi de până atunci. Încă puţin, şi ajungea să-mi placă noua „condiţie”, care îmi oferea acum o mulţime de scenarii. Nu era însă cazul să mă văd mai bun decât eram, aşa ca am reprimat totul cu asprime, refuzând să mă mai gândesc la această nouă problemă. Cum o să mă descurc sâmbătă... o să vedem... până atunci, însă, avem alte treburi. Cu toate acestea, am păstrat ceva din toată întâmplarea pentru exerciţiile mele. Acel sentiment de încredere în forţele proprii pe care mi l-a adus această experienţa, a modifica cumva  modul de a-mi formula argumentaţia şi replicile acide, pe care le foloseam în situaţiile mai delicate. Dacă înainte, în momentele mai dificile foloseam o argumentaţie negativă de genul „ nu te uiţi la tine? Nu o să piardă lumea nimic dacă o să-ţi vezi de treaba ta, nimeni nu o să se supere, iar tu ai scapi de un penibil garantat...”, acum puteam adăuga şi o privire mai condescendentă, „Dacă aş vrea... Dar nu vreau, eu am alte planuri mult mai interesante!”

            În sâmbăta care a urmat, la ora şi locul stabilit, inevitabil, ne-am întâlnit. Găseam toată emoţia mea absurdă, şi pe deasupra o mulţime de inconveniente, iar faptul că întrerupsesem o lectura captivantă, pentru a face o plimbare programată, m-a făcut să fiu şi mai hotărât în a-i explica cum stau lucrurile. Pentru că mai discutasem teologie cu ea, şi chiar citise câteva cărţi în domeniu, împrumutate de la mine, la momentul potrivit, am început să-i povestesc despre experimentele mele. Pe durata a mai bine de două ore am făcut o recapitulare a tot ce făcusem până atunci, oprindu-mă mai mult la problema sexualităţii unde am început să-i demonstrez, cu o răceală medicală, că multe lucruri pe care le face, de la felul cum se îmbracă, cum învaţa, cum se distrează, au un substrat instinctual, cât se poate de natural. Am lasat-o să-şi aleagă orice activitate a vrut, iar apoi i-am arătat micile influiente ale sexualităţii, subliniindu-i că eu vreau să scap de ele, că vreau să le depăsesc. Cu toate că nu m-am simţit prea bine pe toată durata conversaţiei, forţându-mă să fiu rece şi distant, până la urmă am avut succes, din punctul meu de vedere, mai exact am fost înţeles, şi „graţiat”. 

 

            După terminarea tezelor pe primul trimestru, când mai era puţin şi se încheiau mediile am avut parte de o aventură în toată regula, care m-a făcut să mă gândesc să trec şi la alte etape din planul meu de  “purificare”, şi chiar să fac începutul. Dacă în timpul anului mai puteai spera că vei îndrepta situaţia proastă la o materie, cu o viitoare notă bună, după teze, când gluma se îngroşa prea tare, apărea pentru mulţi din clasă frica de a nu rămâne corijenţi. De obicei acum începeau nopţile albe, zile lungi şi negre de repetat întreaga materie, cu speranţa că în ultimul moment, cu bunăvoinţa profesorului, cu o sclipire de inteligenţă adormită, sau cu mult noroc, va veni şi o notă salvatoare. În majoritatea cazurilor, din mila profesorilor mai ales, acest lucru se întâmpla, dar mai erau şi excepţii. Doar întâmplarea a făcut ca eu să nu am probleme în acel prim trimestru al clasei a XI-a. Dat fiind acest lucru, eram relaxat şi priveam cu compătimire şi înţelegere la colegii mei ce se chinuiau sa scoată o medie de trecere. Doi dintre colegii cu care mă înţelegeam bine, şi de care mă legau multe aminitiri de prin vacanţe, aveau probleme mari în acel trimestru. Erau pe lista neagră la trei materii, iar dacă nu reuşeau să se salveze la nici una, băteau recordul clasei, care era de două corijenţe. Acest lucru i-a speriat mult pe Mihai şi pe Emil, iar lipsa de speranţă, intransigenţa profesorilor, care vroiau să îi dea ca exemplu, pentru a ne speria pe toţi, şi vina faţă de părinţi, i-a făcut să ia o decizie radicală, aceea de a fugi de acasă. În ora de chimie, profitând de faptul ca era protejatul profesoarei, fiind cel mai bun din clasă la acest obiect, Ştefan a cerut pentru el şi pentru mine, o învoire pentru a merge să ne luăm ceva de mâncare, pretextând că după ore avem antrenament cu echipa, şi nu mai avem timp să mâncam până seara, iar în acea oră trebuiau asculţati cei cu probleme, aşa că noi nu aveam ce face. În realitate nu vroiam decât să ne plimbăm, iar simplul fapt de a nu sta la oră, de a lipsi cu voia profesoarei, era o victorie şi un gust al libertăţii pe care nu mulţi îl simţeau. Cum am ieşit din curtea liceului, ne-am gândit că nu ar fi râu să mergem până la magazinul de la prima intersecţie, pentru a ne cumpăra totuşi ceva de mâncare şi astfel să nu fi minţit în totalitate. Afară era deja frig, iar platoul pe care se afla liceul făcea ca vântul să bată cu putere, ceea ce accentua mult senzaţia de frig. Ne îmbrăcasem destul de bine, dar cu vântul de afară, tot am simţit nevoia să ne grăbim spre magazin. De la depărtare am văzut două persoane ce veneau spre liceu fara sa se grăbească. Când ne-am mai apropiat de cei doi, am văzut că erau colegii noştrii, Emil şi Mihai, care discutau foarte aprins, mai să nu ne observe. Înainte de a pleca din clasă, asistasem la notarea absenţelor, şi reţinusem că profesoara se mira cum de lipsesc tocmai Mihai şi Emil, atunci când ar fi vrut să îi mai asculte o dată, pentru a le mai da o şansă. Ştefan, din postura lui de premiant, cu o grijă ”părintească”, puţin cam exagerată, a început să îi la întrebări pe cei doi.

-Sunteţi inconştienţi? Lipsiţi acum când trebuia să vă asculte? Grăbiţi-vă că nu a început de mult ora, şi „profa” este în toane bune!

Cei doi nu au schiţat nici un gest că s-ar grăbi, sau că iau în serios îndemnurile lui Ştefan. Mihai era foarte distrat, iar ceea ce spunea Ştefan, parcă ar fi fost o glumă reuşită. Emil era mai „meditativ”, dar probabil că se gâdea la altceva, şi nicidecum la ce spusese Ştefan. Eu priveam nedumerit toată scena, pentru că nu se potrivea cu nimic din ce ştiam, din modul cum reacţionau ei în situaţii de „criză”, cu starea lor de acum. Ştefan a continuat să le dea sfaturi „încurajatoare” celor doi, pe un ton aproape ţipat, de parcă ar fi fost în pericol media lui, văzând ca aceştia nu-l iau în serios.

-Dacă nu vă duceţi acum, poate nu o să mai aveţi altă şansă, şi dacă începeţi cu trei corijenţe pe primul trimestru, la vară o să fiţi repetenţi, fără drept de apel. Încercaţi acum cât se  mai poate face ceva, şi repede!

Cei doi, rămâneau în schimb impasibili. După alte câteva momente, Mihai oprindu-se din râs ne-a spus foarte amuzat:

-Nu ne mai interesează. Poate să ne lase corijenţi.

Ştefan, neluând în seamă ce spusese Mihai, a continuat să le dea argumente pentru a se grăbi spre clasa, din ce în ce mai agitat.

-Ştiţi bine că nu o să vă lase corijenţi la trei materii, cineva o să-şi facă milă de voi şi o să vă treacă. De ce să nu treceti la chimie? Este ultima voastră şansă. Cu toată bunavoinaţa profesoarei, nu are cum să vă treacă dacă lipsiţi.

Mihai se distra în continuare de tot ce spunea Ştefan, de parcă ar fi spus numai bancuri, dar Emil, trezit parcă din gândurile lui, l-a întrerupt pe Ştefan, zicându-i pe un ton apăsat şi rar:

-Tu nu înţelegi că nu ne mai interesează? Am terminat cu şcoala!

Ştefan a rămas puţin blocat, dar şi-a revenit repede.

-Cum adică aţi terminat cu şcoala?

-Pur şi simplu!... Fugim d`acasă.

-Şi de ce nu v-aţi ales şi voi un timp mai potrivit pentru asta? Plecaţi acum în mijlocul iernii?

-Asta este, acum ne-am hotărât, acum plecăm.

-Şi unde plecaţi anume? Aveţi vreo idee, vre-un plan?

-Avem nişte bani care sperăm să ne ajungă de tren până la Arad sau Timişoara, iar de acolo vrem să trecem graniţa, vedem noi la faţa locului cum. Dacă ajungem în Ungaria, după aceea o să fie uşor să ajungem şi până în Germania, iar în Germania sunt mulţi români, aşa că o să ne lipim noi pe undeva să muncim şi să ne descurcăm.

-Credeţi că părinţii o să aştepte să treceti voi graniţa, şi după aceea să vă caute? Dacă vă dau dispăruţi la poliţie?

-De aflat, nu au de unde să afle, iar până o să înceapă ei să-şi facă griji, noi suntem departe. Iar după aceea, când o să treacă ceva luni, şi o să se mai liniştească lucrurile, şi poate până atunci o să strângem şi noi nişte bani, o să fie altfel, o să vorbim cu ei, şi le spunem tot. Sper să nu vă vină vouă ideea să le spuneţi ceva, pentru că  numai voi ştiţi de ce vrem să facem, ne atentiona Mihai.

-Fiţi serioşi, noi nu ştim nimic... Nici nu v-am văzut.

-Noi mergem acum la Mihai, până nu vin ai lui acasă, să mai luăm nişte haine şi nişte mâncare, şi dacă vreţi, ne vedem după ore, dacă bine-înţeles nu aveţi altă treabă. Şi spunând asta au şi plecat grăbiţi.

Dupa ce i-am urmarit cu privirea  putin, ne-am continuat drumul spre magazin discutând despre întorsătura pe care o luaseră lucrurile cu Mihai şi Emil. Nu ne venea să credem ca cei doi sunt hotărâţi să facă tot ce au spus, iar concluzia a venit de la Ştefan pe un ton categoric: „Or să se răzgândească până deseră, când o să li se facă foame, o să uite imediat de plecatul în Germania”. Admiţând asta, restul zilei nici nu ne-am mai gândit la Emil şi Mihai, iar la sfârşitul orelor, uitasem deja de planurile lor. Cum doar peste o oră, aveam antrenament în sala de sport a liceului, am hotărât să mai stăm în clasă, unde era mai cald decât în vestiare. Nu am apucat să spunem toate bancurile noi pe care le auzisem, când în clasă şi-au făcut apariţia cei doi „fugari”, îmbrăcaţi bine, şi cu nişte genţi pe umăr. Băieţii chiar vorbiseră serios. Fuseseră acasă la Mihai, îşi luaseră haine şi ceva mâncare,  scriseseră chiar şi o scrisoare către părinţi, fără să dea nici un detaliu unde pleacau. Îşi luaseră cu ei o hartă auto, pe care o găsiseră la Mihai acasă, şi pe care o scoseseră deja din geantă căutând un loc unde s-o studieze. S-au aşezat pe o bancă de lângă fereastră, şi acum căutau un traseu ca să-şi pună în aplicare planul. Ştefan, neavând nimic altceva mai bun de făcut, s-a apucat să caute împreună cu ei, cel mai bun drum, folosindu-se pedant, de lecţiile învăţate la geografie. Eu totuşi, nu mă puteam împăca cu ideea că cei doi, mai ales că era vorba de Mihai, cu care pescuisem de atâtea ori pe Siret şi în Dunăre, şi de Emil de la care am luat lecţii de baschet, nu vor mai fi în clasă. Liceul şi-ar fi pierdut inevitabil din farmec. Cu ei doi fusesem în prima mea vacanţa adevărată în Delta Dunării, atunci când am coborât în Maliuc, fără să ştim absolut nimic despre acea zonă... Ne legau prea multe amintiri, nu puteam să-i lăsăm să facă ceea ce-şi propuseseră. Atunci mi-a venit o idee, şi fără să mai stau pe gânduri, le-am făcut propunerea:

-Ce-ar fi, ca înainte de a pleca peste graniţă, să aveţi un timp de gândire? Eu aş putea să vă dau o „recomandare” pentru stareţul unei mănăstiri, pe care-l cunosc foarte bine, şi care o să vă primească cu siguranţă în mănăstire pentru câtva timp. Ideea este că în acest timp, o să puteţi să vă contruiţi mai bine planul, cei de la mănăstire o să vă mai dea şi nişte bani pentru ce o să munciţi pe acolo, poate mai cunosc şi ei nişte oameni pe acolo unde vreţi voi să ajungeţi, şi vedeţi şi cum evoluează situaţia pe acasă.

Auzind propunera mea, cei doi au început să mă asculte cu atenţie, iar la urmă au început să îmi pună întrebări pentru a afla detalii. Şi Ştefan m-a susţinut, spunând că ideea mea este cea mai bună pentru început.

-Unde este mănăstirea de care vorbeşti?

-Este destul de departe, mai exact la vreo 700 Km, dar asta, pentru voi, este un avantaj.

-Şi cu ce ajungem până acolo? A întrebat Emil, care îşi scosese un carneţel ca să-şi noteze informaţiile, iar asta era semnul cel mai clar că luau în calcul propunerea mea, ceea ce mi-a dat şi mai multă inspiraţie.

-De fiecare dată când m-am dus acolo, eu am luat trenul, care pleacă pe la cinci dimineaţa, şi ajunge la destinaţie pe la şapte seara. Mai sunt şi nişte autobuze care fac acelaşi traseu, dar nu am încercat niciodată să merg cu ele.

-Asta înseamnă că pentru a pleca înspre mănăstire, va trebui să aşteptăm până mâine dimineaţa.

-Da, este adevarat, dar altă soluţie nu văd, sau poate ar mai fi, dar asta este cea mai sigură.

După ce au mai vorbit câteva minute între ei,  au luat hotărârea că vor merge la mănăstire, iar odată luată decizia, au început să mă întrebe tot felul de lucruri, la care dacă aş fi fost în locul lor, nu cred ca m-aş fi gândit nici un moment.

“-Sper că nu o să trebuiască să mergem la cine ştie ce slujbe, că noi nu ştim nimic în domeniu... O să trebuiască să ţinem post? Au camere separate, sau dormitoare mari?”

După ce le-am dat exact răspunsurile pe care vroiau să le audă, convingându-i că pentru ei o să fie un mic concediu, am văzut cum ideea prindea tot mai mult teren. Mult mai destinşi, după ce i-am asigurat că nu or să regrete nici un moment că m-au ascultat, amuzaţi de gândul că o să ajungă la o mănăstire, au început să îşi dea coate şi să glumească de parcă plecau în excursie.

-Emile, tu nici nu ştii să-ţi faci cruce şi vrei să mergi la mănăstire?!

-Tu vorbeşti? Ce, tu ştii?

-Lasă că mergem noi acolo, facem cruci cu amândouă mâinile, mâncam tot ce se poate, şi după aceea fugim şi de acolo...

Deoarece nu gustam toate glumele pe care le făceau i-am oprit ca să stabilim cum vom face până mâine dimineaţă, când vor pleca.

-Eu ajung acasă, pe la ora cinci, cinci şi jumătate. Până la şapte, maxim opt, am să scriu scrisoarea către stareţul mănăstirii, ca să mergeţi fără grijă. Am să vă fac şi un plan detaliat al drumului cu toate informaţiile care vă trebuiesc, aşa că pe la nouă ne puteam întâlni undeva, ca să vi le dau. Unde vă convine să ne întâlnim?

-Cred că la gară este cel  mai bine, pentru că acolo putem să dormim în sala de aşteptare, iar dimineaţă luăm trenul şi plecăm.

-Atunci ne-am înţeles. La ora nouă, la intrare  în gară.

Tot timpul antrenamentului m-am gândit numai la conţinutul „recomandării” pe care trebuia să o scriu. Cum am ajuns acasă, m-am apucat de lucru la itinerariul „excursiei”. Am luat o hartă şi cu un marker am trasat tot drumul care îl aveau de parcurs, după care le-am descris în amănunt tot ce trebuiau să facă, pentru a ajunge la mănăstire: gara în care trebuiau să coboare din tren, ora la care ajungea trenul acolo, drumul până la şosea, cu repere pentru a nu se rătăci, direcţia exactă în care trebuiau să meargă, satele prin care trebuiau să treacă, ultimul sat înainte de a începe să urce muntele pe drumul forestier, cătunele pe care o să le întâlnească, troiţele pe lângă care trebuiau să treacă, şi odată ajunşi la mănăstire, oamenii de care trebuiau să întrebe. După ce le-am scris aceste lucruri cât se poate de clar, le-am mai citit o dată, pentru a mă asigura că nu am omis nimic, după care am trecut la redactarea scrisorii către stareţul mănăstirii. Îl cunoşteam bine pe părintele stareţ, şi ştiam că o să mă înţeleagă, aşa că i-am scris exact care era situaţia, lăsându-l să decidă el, ce era mai bine de făcut:

„ Prea Cucernice Părinte Stareţ,

Din motive cât se poate de întemeiate, apelez la bunăvoinţa şi înţelegerea sfinţiei voastre.

Cei doi băieţi care vă vor aduce scrisoarea sunt colegii mei de clasă. Într-un moment mai greu..., au decis să fugă de acasă.  Pentru că am considerat că „planurile lor de viitor” nu sunt cele mai bune posibile, m-am gândit că o perioadă petrecută la mănăstire, în grija sfinţiei voastre, le-ar prinde foarte bine. Sunt convins că Emil şi Mihai, au nevoie doar de ceva timp pentru a-şi reveni, de puţină muncă şi disciplină care să-i aducă la realitate.

Va multumesc mult pentru înţelegere, şi vă mulţumesc în numele colegilor mei.

Cu respect,

Radu”

Scrisoarea am pus-o într-un plic pe care l-am lipit şi l-am semnat, ca măsură de precauţie şi descurajare în eventualitatea unei curiozitaţi exagerate a colegilor mei. Îmi era destul de teamă să nu fie atât de curioşi şi să desfacă scrisoarea, pentru că atunci, puteau să-şi schimbe planurile, dacă ar fi văzut ce am scris despre ei. Am pus într-un plic mai mare scrisoarea, instrucţiunile de drum, harta şi nişte bani pe care îi mai aveam. Am făcut şi nişte mici pachete cu mâcare, cu ce am mai găsit prin bucătărie, şi am plecat la gară. Ştefan mă aştepta în faţa blocului, la ora stabilită, şi împreună am plecat să-i întâlnim pe fugari. Cu câteva minute înainte de ora nouă, eram în faţa gării, şi ne uitam după ei, întrebându-ne dacă nu cumva şi-au schimbat planurile încă o dată. După câteva momente însă au apărut, uitându-se cu teamă în toate părţile, dar şi distraţi de această situaţie în care se aflau.

-Ai adus tot ce ai promis? M-a întrebat Emil cu puţină teamă, de parcă nici lui nu îi venea să creadă unde îi trimit.

-Aveţi tot ce vă trebuie aici, le-am spus întinzâdu-le plicul cel mare. În caz că vă hotărâţi să plecaţi mâine dimineaţă, deschideţi plicul şi urmaţi toate instrucţiunile, dacă nu, să mi-l daţi înapoi aşa cum este. Înăuntru o să găsiţi şi scrisoarea pentru stareţ. Aveţi grijă să nu o desfaceţi, nici să n-o pierdeţi,  să i-o daţi stareţului personal, altfel nu garantez că o să vă primească acolo.

Fără să aibă nici o obiecţie, şi chiar luând nişte expresii serioase, cum că au înţeles însemnătatea scrisorii, au promis că aşa or să facă, iar când au văzut şi mâncarea  pe care le-o adusesem, au fost încântaţi, uitând imediat de plicul cel mare plin cu informatii. Le-am urat noroc, şi pentru că era o oră destul de târzie, am plecat spre casă.

-Orice s-ar întâmpla, să nu spuneţi la nimeni nimic. O să ne descurcăm noi cumva, iar dacă o să avem probleme, vă sunăm. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la ei în acea seară.

 Implicându-ne atât în această „evadare”, resimţeam şi eu, şi Ştefan, ceva din emoţia lor, iar eu începusem chiar să-mi fac probleme cum se va termina aventura.

A doua zi la şcoală, nu am spus nimănui nimic, doar cu Ştefan am mai discutat puţin, ca să ne pregătim răspunsurile în eventualitatea unei situaţii mai neprevăzute. În prima zi nu s-a auzit nimic despre cei doi. Nimeni nu şi-a făcut probleme, pentru că ei obişnuiau să lipsească, aşa că nimeni nu a bănuit nimic. Următoarea zi, toată lumea începuse să-şi pună întrebări în privinţa lor, dar mai erau speranţe să apară din moment în moment. A treia zi s-a aflat „oficial” că cei doi fugiseră de acasă. A patra zi, au venit părinţii lor la şcoală, pentru a întreba dacă cineva dintre noi, are idee unde se ascund Emil şi Mihai. Cum părinţii nu păreau foarte speriaţi, ci mai mult furioşi, nu am fost impresionat prea tare, şi nici mustrări de conştiinţa nu aveam. Din a cincia zi tot liceul ştia de cei doi, şi fiecare profesor ne întreba cu interes, înainte de începerea orei, dacă s-a mai auzit ceva de ei. Peste noapte, Emil şi Mihai deveniseră vedetele liceului, toată lumea vorbea despre ei, şi fiecare îşi dădea cu părearea asupra ascunzătorii celor doi. Profesorii şi părinţii erau convinşi că cei doi se ascund pe undeva pe aproape, şi că noi le transmitem toate noutăţile, aşa că, din a doua săptămână, au început să le transmită indirect mesaje. Dacă la început au sunat de genul: „Să le spuneţi că nu mai au ce căuta pe acasă, ne-au făcut destul de râs”, după câteva zile tonul a început să se înmoaie: „Spuneţi-le că nu mai este nimeni supărat pe ei, numai să vină acasă”. Vinerea din a doua săptămână de când cei doi dispăruseră, într-o pauză, diriginta a venit în clasă şi ne-a spus, convinsă şi ea, că mesajele ajung acolo unde trebuie:

-La insistenţele părinţilor, am vorbit cu profesorii, care au promis să le mai dea o şansă, să fie indulgenţi cu ei. Practic, dacă luni o să fie la şcoală, cu lecţiile la zi, vor trece la toate materiile, iar dăca nu, să-şi ia adio de la a mai termina liceul vreodată. Aşa să le transmiteţi.”

Până atunci ne ţinusem de cuvând să nu spunem nimănui nimic, cu toate că fusese destul de greu în faţa rugăminţilor părinţilor, şi a prezentei vagi a dilemei deţinutului, dar acum era cu totul altceva, acum depindea de mine şi de Ştefan, dacă cei doi colegi ai noştri vor trece cu bine peste acest moment. Pe drumul spre casă am început să ne gândim ce soluţii aveam să le transmitem mesajul la timp, aşa încât, peste două zile să fie la şcoală. Cum mănăstirea nu avea telefon, iar o scrisoare ar fi ajuns în câteva zile, şi nici pe cineva din zona nu cunoşteam, singura soluţie a rămas ca cineva să se ducă după ei, iar acesta nu puteam să fiu decât eu, pentru că eu îi trimisesem acolo, eu le dădusem scrisoarea de recomandare şi numai eu cunoşteam drumul. Era limpede că trebuia să fac lucrul ăsta, dar începusem să mă gândesc dacă îl voi putea face, dacă voi putea pleca după ei. Părinţii mei au avut mereu încredere în mine, şi m-au lăsat să plec oriunde am vrut, dar acum mi se părea şi mie că exageram, iar povestea era de necrezut. Totuşi, nu aveam de ales, iar timpul era scurt. Ajuns acasă, aveam de făcut două lucruri, să îi conving pe ai mei de necesitatea acestui drum, şi în caz de reuşeam, trebuia să îmi fac bagajul, şi să mă culc devreme, pentru că trenul era foarte dimineaţă, a doua zi. Cea mai grea parte era să capăt aproparea pentru a pleca, în rest mă descurcam eu. De o jumătate de oră mă tot plimbam prin casă gândindu-mă cum să îi spun mamei că trebuie să plec. Văzându-mă chinuit de o problemă, fără să mai aştepte, mama a început să mă întrebe dacă mă poate ajuta cu ceva.

-Ce ai Radule? Ce te frământă aşa de tare?

-Ei, o problemă pe la şcoală... Adică... nu ţine ea de şcoală... dar... undeva p-acolo...

-Aşa... Şi?...

-Păi să vezi...., Dar este mult de povestit...

-Hai spune odată, şi nu te mai învârti atât!

 Aşezându-mă pe canapea, şi profitând de interesul pe care îl avea mama de fiecare dată când îi povesteam ceva, pentru că mereu se plângea că nu îi povestesc nimic din ceea ce mi se  întâmpla, am început să îi spun o variantă mult simplificată, dar din care trebuia să reiasă foarte clar, că eu eram răspunzător de ce se întâmpla cu Mihai şi Emil.

-Problema este simplă.... Emil şi Mihai, colegii mei pe care îi ştii tu, au trecut de câteva ori pe la noi, pentru că au o situatie proastă la şcoală, mai exact trei corijenţe, gata făcute, au decis să fugă de acasă. Aveau de gând să fugă peste graniţa, dar eu le-am schimbat planul, sugerându-le că ar fi mai bine să se ducă la mănăstirea la care mă duc eu de obicei, şi acolo să-şi facă planurile mai bine, toate astea, în speranţa că după câteva zile o să se liniştească, şi o să judece altfel situaţia. Le-am dat şi o scrisoare de recomandare pentru părintele stareţ, în care i-am explicat cum stau lucrurile, şi uite că au plecat.

-Ai făcut tu asta? M-a întrebat mama nevenidu-i să creadă.

-Da, iar astăzi, diriginta ne-a asigurat că dacă  luni, la prima oră, Mihai şi Emil, sunt în băncile lor, cu materia repetată cât de cât, îi scapă de corijenţe, şi nici nu le scade nota la purtare. Aşa că nu ştiu cum să fac. Telefon nu pot să le dau, o scrisoare ar ajunge prea târziu. Pur şi simplu nu ştiu....

-Du-te după ei. N-ai ce să faci.

Eram uimit de cum reacţionase mama, dar pentru a părea şi mai inocent, am întrebat de parcă până atunci nu luasem în calcul această variantă.

-Să mă duc eu după ei? De ce eu, şi nu altcineva?

-Păi cine altcineva? Nu tu i-ai trimis acolo?

-I-am trimis eu, dar şi ei au vrut...

-Atunci te duci după ei!

-Dar este iarnă, acolo este zăpadă cu siguranţă...

-Te îmbraci bine, şi nu o să fie nici o problemă.

-Bine...Dacă zici tu....  Am plecat în camera mea să îmi pun în rucsac hainele care îmi trebuiau, şi care erau pregătite deja, nevenindu-mi să cred ca cea mai grea problemă se rezolvase aşa de simplu, mirându-mă câtă încredere putea sa aibă mama în mine, şi să mă lase să plec iarna prin munţi, de unul singur.

Mai pe seară am făcut planul, am verificat ora de plecare a trenului, am căutat cea mai bună obţiune pentru întoarcere, şi ca să fiu sigur că nu încurc ceva, am făcut şi un plan cu orele pe care trebuia să le respectăm pentru a ajunge duminică seara acasă. Am luat la mine bani şi pentru biletele de întoarcere a celor doi, pentru orice eventualitate. Acum începeam să îmi dau seama că va fi un tur de forţa, pentru că la un calcul simplu vedeam că voi pleca dimineaţa de acasă şi doar seara târziu voi ajunge la mănăstire, iar de acolo va trebui să plecăm numai după câteva ore, ca să prindem trenul de întoarcere ce ne-ar fi adus acasă spre seară. Asta dacă toate mergeau bine... Ar fi trebuit să prind imediat o maşina care să mă ducă de la gară unde coboram, spre cel mai apropiat sat de mănăstire, iar de acolo începeau alte variabile... Mai întâi nu trebuia să greşesc drumul prin pădure, Mihai şi Emil să fi ajuns la mănăstire, să mai fie încă acolo, să vrea să se întoarcă acasă, etc.

Dimineaţa m-am trezit înainte de a suna ceasul, cu emoţii să nu cumva să pierd trenul. M-am îmbrăcat repede, am luat rucsacul şi mâncarea ce o pregătise mama pentru a avea ce să mănânc pe tren, şi am plecat spre gară. Autobuzele nu începuseră încă să circule, aşa că am mers pe jos. Cum mă depărtam de bloc, două sentimente începeau să se facă simţite. Unul era cel de aventură, senzaţia că fac ceva mai deosebit, că voi merge noaptea prin pădure, că am să trec prin situaţii noi, şi că va trebui să mă descurc orice ar fi. Al doilea, era cauzat de somnul care dacă toată noaptea m-a ocolit, făcându-mă să mă gândesc la tot felul de scenarii, şi care acum începea să fie din ce în ce mai supărător, ceea ce mă făcea să îmi pară rău că în loc să fiu sub plapumă, la căldurică, iar sâmbătă şi duminică să îmi văd de lecturile mele, plecam în toiul nopţii la gară, pentru a lua un tren înghetat, în care o să stau în jur de 12 ore, după care cine ştie cât o să mai îngheţ pe drumul până la mănăstire. Pentru că altă soluţie nu aveam, am început să mă încurajez singur: „Lasă că de dormit o să mai dormi, cărţile tot acolo o să le  găseşti, sâmbete şi duminici tot or să fie, dar o excursie la munte, nu faci în fiecare zi, şi ar fi bine să îi recuperezi şi pe indivizii ăia, pentru că altfel ai dat-o în bară. Rău de tot!” Când am ajuns în faţa gării, începuse să ningă uşor, somnul dispăruse, iar eu eram gata pentru aventură. La ghişeul de bilete, am cerut pe un ton sigur, un bilet cu reducere pentru elevi, şi am întins carnetul. Doamna de la ghişeu a părut puţin mirată, iar după ce a verificat carnetul, dar nu înainte, mi-a dat biletul privindu-mă bănuitoare, abţinându-se parcă să mă întrebe dacă părinţii mei ştiu unde plec, şi avea şi de ce, pentru că în afara de mine nu mai erau decât patru indivizi care dormeau pe băncile din sala de aşteptare, în rest nimeni altcineva. Mai era un sfert de oră până să plece trenul, aşa că am început să merg prin gară, şi să mă uit pe la chioşcurile de ziare. Pe tot peronul nu era nimeni, trenul era garat deja, şi cu toate că m-am uitat prin vagoanele pe lângă care am trecut, nu am văzut nici un călător. M-am urcat în primul vagon de lângă locomotivă, sperând că acel vagon va fi mai privilegiat şi va primi căldură, iar simplul motiv că în locomotivă se găsea cel puţin un om, mă făcea să nu mă mai simt atât de singur în acel tren. După ce mi-am găsit un loc, mi-am tras fesul pe ochi, şi aş fi vrut să pot adormi, dorinţă pe care o aveam de fiecare dată când trebuia sa fac un drum mai lung, dar somnul trecuse, şi nu dădea semne că mai vrea să vină în frigul care era în vagon. La ora cinci fix, trenul s-a pus în mişcare, ca să citez vocea adormită şi reguşită ce se făcea auzită prin difuzoare gării, iar după câteva zeci de minute, a început să se simtă ceva căldură, ceea ce mi-a mai dat curaj. Mă obişnuisem cu ideea că voi călători în frig, iar acum era mult mai bine, chiar şi cu acea puţină căldură, de care nu eram sigur că este din cauza hainelor, sau chiar era încălzit vagonul.

Când ai de mers mult timp, orele trec repede, două trei ore, nu ţi se mai pare ca trec greu, era singurul lucru care mă mai consola. Timpul a trecut şi mai repede când trenul a traversat munţii, peisajul fiind superb, şi cum nu era prima dată când făceam acest drum, încercam să recunosc locuri, să îmi amintesc numele localitaţilor prin care trebuia să trec, şi asta mă făcea să nu mă mai uit la ceas. A mai urcat lume în tren, şi atmosfera a devenit mai animată, iar când mai erau trei ore până să cobor din tren, am început să fiu nerăbdător, iar grijile au început să apară. Dacă acceleratul nu mai opreşte în staţia unde trebuia să cobor eu? Dacă o să confund gara şi cobor aiurea? Dacă nu am s-o mai recunosc, şi am să trec de ea? Dacă ceasul meu nu merge bine şi am trecut deja. Până nu am întrebat două persoane diferite care mi-au spus că mai este până la statia la care vroiam să cobor, şi că trenul va opri cu siguranţa, nu m-am liniştit. Am mai avut nişte tresăriri când trenul a trecut prin nişte gări mici, asemănătoare cu cea în care trebuia să cobor, pe unde nu oprea, iar eu, din cauza ninsorii care făcea ca toate gările mici să nu se mai distingă una de alta, şi nici să nu se vadă bine plăcuţa cu numele gării. Ultima jumatate de oră am stat lângă uşa vagonului, cu geanta în mână, pregătindu-mă pentru marea încercare, coborârea din tren, la locul stabilit. Când am coborât în sfârşit, şi am scăpat de aceste griji, am putut să le fac şi eu cu mâna la cei din comparitmentul în care călătorisem, care ştiau tot planul meu de călătorie în detaliu, precum şi motivaţia, ceea ce i-a făcut să mă simpatizeze ca pe un mincinos cu imaginaţie bogată, şi care pe deasupra, povestea bine. Pentru că începuse să se însereze, iar asta însemna că mai aveam doar câteva zeci de minute până o să se întunece de tot, am început să merg grăbit spre ieşirea din sat unde aveam să aştept o ocazie, care să mă ducă până la poalele muntelui. Prin sat nu am avut emoţii, pentru că era o singură şosea ce îl străbătea, iar sensul de mers nu aveam cum să-l încurc. Ajuns la ieşirea din sat mi-am dat o jumătate de oră pentru a prinde o maşină de ocazia, aşa încât să nu am emoţii cu încadrarea în timp in celelalte segmente de drum. De fiecare dată când mersesem la mămăstire, prinsesem ocazii destul de repede, ceea ce mă făcea să cred, că şi de data asta va fi la fel. După ce a trecut jumătate de oră fără ca nici o maşină să oprească, mi-am mai dat încă o jumătate de oră, de data aceasta mai tensionată. Între timp se înoptase, iar maşinile care treceau erau din ce în ce mai rare, ceea ce m-a făcut ca la terminarea şi celei de a doua jumătăţi de ora, să încep să meg pe jos spre destinaţie, sperând că până la urmă îşi va face milă cineva de mine, şi mă va lua cu maşina. Distanţa până la satul de la poalele muntelui, era de aproximativ 20 Km, ceea ce cu maşina nu era mare lucru, dar pe jos, după o călătorie de 12 ore cu trenul, şi o foame ce începea să mă sâcâie, nu era ceva atât de simplu. Dar nu aveam de ales, trebuia să ajung la mănăstire în timp util, să îi iau pe Emil şi Mihai şi să prindem trenul de întoarcere, altfel, dacă l-am fi scăpat, tot efortul era inutil. Câteva zeci de minute de mers şi din satul din care plecasem  nu se mai vedeau decât câteva luminiţe. Acum mergeam pe marginea şoselei ce traversa un câmp întins unde arătura era acoperită de un strat consistent de zăpadă proaspat asezată şi care dădea semne că se topeşte. Ninsoarea a început să se transforme în lapoviţa, vântul s-a înteţit, iar eu mergeam cât puteam de repede prin beznă, fără să mai am nici o speranţă că voi prinde o ocazie. În aceste condiţii gândurile au început să mă încolţească: „Asta nu-i vreme să dai un câine afară... Acum toată lumea stă în casă, nu merge noaptea pe ploaie, pe câmp... Emil şi Mihai bănuiesc că stau lângă sobă, numai eu m-am găsit să fac fapte bune... Ce mi-o fi trebuit? Acum m-aş bucura dacă aş da de un refugiu, ca pe vârf de munte, unde să mă mai odihnesc puţin, dar nici măcar nu sunt pe munte, ci pe şosea... Cum o să mai urc până la mănăstire dacă o să trebuiească să merg pe jos până acolo?!” Începeam să mă enervez şi asta nu era deloc bine, se simţea şi puţină disperare, ba chiar şi puţină frică. „Dacă continui aşa, nu aş face nimic bun, şi nu m-ar ajuta cu nimic toate gândurile şi grijile pe care  mi le fac, aşa că ar fi bine să mă controlez, drum de întoarcere nu mai este...” şi spunându-mi asta, am început să-mi pun ordine în gânduri, să refuz a mă mai gândi la vreo ipoteză dezastruoasă, ci doar să-mi urmăresc scopul, cu încrederea că voi reuşi. „Trebuie să reuşesc, nu se poate! Nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce. Iar asta este sigur o încercare, din care trebuie să mai învăt ceva...” Am început să spun Psalmul 50 cu toată convingerea că acest lucru mă va ajuta şi am continuat să merg aşa patru ore, timp în care am avut grijă să nu mai urmez nici un gând, ce m-ar fi destabilizat. Când am ajuns în satul de unde trebuia să merg pe drumul forestier prin pădure, era deja ora 11 noaptea, dar eram încă în grafic, suprimând însă toate orele de odihnă. Mai aveam de mers două ore până la mănăstire, dar acum venea partea cea mai grea, pentru că erau mai multe bifurcaţii ale drumului forestier, unde trebuia să mă orientez după repere, iar noaptea, nu ştiam dacă o sa le observ. După ce părăseam drumul forestier trebuia să merg pe o cărare ce era destul de îngustă iar acum era şi acoperită de zăpadă, iar dacă treceam de toate astea, trebuia să întâlnesc câinii din cătunul ce se afla aproape de mănăstire, ceea ce îmi dădea frisoane, dar în acelaşi timp mă făcea să mi se pară mai uşor drumul până acolo, ceea ce era un avantaj.

Satul era adormit, nu se mai vedea nici un om pe afară, şi multe case aveau toate luminile stinse. Îngheţat tot, obosit, plouat şi speriat de drumul care mai rămăsese de făcut, cu greu îmi stăpâneam „gândurile de bine” la adresa celor doi care mă puseseră pe drumuri. M-am încurajat cu gândul că peste două ore o sa fiu la mănăstire, o să mănânc ceva, şi o să mă lipesc de o sobă caldă, asta era singura dorinţă, de dormit, nu îmi făceam iluzii, pentru că nu era timp. Am trecut podul ce despărţea satul în două, şi de la intersecţia de drumuri ce se făcea în apropiere, am luat-o pe cel ce se continua cu drumul forestier ce urca în pădure. Cu cât mă apropiam de marginea satului luminile se răreau, casele erau din ce în ce mai modeste, iar întunericul devenea din ce în ce mai opac. Am ajus şi la ultima casă, unde satul se termina şi incepea drumul forestier care mergea paralel cu pârâul ce îmi trezea amintiri nu tocmai plăcute. Pe marginea cealaltă a apei era un mic depozit de lemne, care avea pus în vârful stâlpului de telegraf, ce se afla lângă el, un bec puternic ce răspândea o lumină albă, ce făcea prin contrast ca întunericul din pădure să fie şi mai vâscos. M-am oprit pentru câteva  momente la intrarea în pădure, unde încă mai ajungea lumina. Puteam vedea de sus satul şi cu toate că nu avea decât câteva becuri pe stâlpii de telegraf, care luminau strada principală, mi se părea strălucitor.  Am avut câteva ezitari: „nu ar fi mai bine să aştept eu dimineaţa şi să urc pe lumină repede, când o să fiu şi mai odihnit? Pe întunericul ăsta se poate întâmpla orice.” Auzisem poveşti cu lupi şi porci mistreţi, ceea ce îmi dădeau destule argumente să stau în sat până dimineaţa. Chiar şi dacă aş fi stat sub o streaşină, şi tot ar fi fost bine. „Dacă am venit până aici, nu am cum să mă mai întorc, şi chiar dacă mâine de dimineaţă aş pleca când s-ar lumina de ziuă, tot nu aş avea timp să ajung la mănăstire, să îi iau pe Emil şi Mihai, să cobor şi să prind şi trenul.” M-am aşezat pe o piatră mare de lângă apa, şi am început să-mi fac curaj. Am ascultat zgomotul făcut de apa, încercând să mă liniştesc, şi să-mi adun gândurile. Întunericul din pădure, plus toate poveştile şi oboseala mă făceau să-mi fie frică. De ce anume îmi era frică, nu ştiam exact, dar nici în pădure nu îmi venea să intru. „Ce ar fi să am încredere că nu o să mi se întâmple nimic rău. Dacă Dumnezeu a vrut să ajung aici, atunci o să aibă grijă de mine în continuare, şi o să mă ajute să trec şi de încercarea asta. Tot ce mi se întâmpla semăna cu mitul lui Ulise... acum sunt în căutarea destinaţiei, iar după ce voi ajunge la mănăstire, sigur voi porni pe drumul spre „regăsirea patriei”, mai precis o ajung şi acasă după toată aventura, şi poate va veni şi regăsirea de sine... Dar până acolo, trebuie să ies din labirintul în care nici nu am intrat bine...” Revenindu-mi puţin, după un sfert de oră, mi-am scos lanterna din rucsac, şi am început să înaintez în pădure. După câteva minute ochii mi s-au obişnuit cu întunericul şi am început să ghicesc mai multe forme din tot ce mă înconjura. La început am fost tentat să aprind lanterna, dar mi-am dat seama că lumina ei mai mult mă incomoda pentru că nu puteam vedea decât raza în care bătea fasciulul de lumină, iar în rest, nu mai puteam vedea nimic, iar senzaţia că în afara conului de lumină nu pot vedea, ma speria mai rău. Dacă stingeam lanterna, începeam să văd în orice parte mă uitam, chiar dacă mult mai slab, dar asta îmi dădea o linişte mai mare. Chiar dacă vroiam să fiu calm şi fără griji, refuzându-mi orice gând care ar pune întrebări, s-au mi-ar fi adus aminte de cine ştie ce întămplări ciudate, filme sau cărţi, tot nu reuşeam să fiu linistit. Simţeam o încordare maximă, toate simţurile îmi erau în alertă, adrenalină din belşug... în starea în care eram, a fost de ajuns o pală de vât, care a făcut să cadă zăpada de pe ramurile copacilor din preajma mea, şi am tresărit, m-am uitat cu atenţie în toate părţile să descopăr de unde venea zgomotul, şi pâna am descoperit ce-l provocase, au trecut secunde grele. M-am uitat în spare ca să văd unde era satul, ca să-mi dau seama cât urcasem, şi nu am mai văzut decât cerul puţin luminat, undeva departe, era singurul lucru care se mai putea distinge. Am continuat să merg, cu toate că eram mult mai atent în jur, încercâd să văd dincolo de primii copaci. A trebuit să aud de încă două ori zgomotul făcut de zăpada care cădea de pe ramuri, ca să mă conving că nu era altceva, şi să-mi spun că nu mă urmăreşte nimeni, că nici un animal fioros nu aştepta momentul potrivit să atace, şi totuşi... rămâneam cu inima strânsă. Văzând în ce stare puteam să fiu, că ajunsesem să tresar la fiecare zgomot, că mă uitam în toate părţile încercînd să sesizez fiecare mişcare suspectă, am început să mă gândesc la o metodă pe care s-o adaug la restricţiile gândurilor şi pe cele ale simţurilor, să nu mai fiu atent la toate sunetele şi la toate mişcările, să nu mă mai intereseze ce se întâmplă în jurul meu. Ca să nu mai fiu atent la simţuri, trebuia să mă închid cumva în mine, şi să blochez tot ce venea din afară, să rămân în interiorul meu şi acolo să-mi găsesc liniştea. Ştiam câteva tehnici prin care să îmi concentrez atenţia asupra unui punct, sau a unei idei, sau mai simplu, aş fi putut să mă gândesc la ceva frumos, care să îmi capteze atenţia. Dar ceva atât de frumos care să îmi capteze atenţia încordată la maxim, aşa cum era atunci, nu aveam, iar tehnicile despre care citisem şi le încercasem se potriveau unui mediu static,  şi nu atunci când trebuia să mergi în continu, stresat de tot ce se întâmpla în jurul tău. Brusc, mi-am adus aminte despre metodele descrise în teza de doctorat a Părintelul Stăniloae. Acolo se amintea despre metodele isihaste de rugăciune, şi în special de metoda descrisă de Palama. Cartea o citisem cu o săptămână în urmă, şi mă impresionase mult, încât recitisem cu toată atenţia pasajele în care se explicau metodele de rugăciune.  În momentele când citeam descrierea practicilor care includeau postura corpului, respiraţie, concentrarea a minţii şi rostirea unei rugăciuni anume, am simţit impulsul să încerc şi eu, chiar atunci, să văd dacă pot să fac acea rugăciune. Nu mă dezarma faptul că se spunea că trebuie o practică îndelungată pentru a ajunge la rezultate. Era de ajuns că se specificau anumite trepte prin care trebuie să treci, stări ce puteau fi uşor identificate, şi asta îmi dădea curaj. Până la urmă depinde de fiecare în parte de cât de repede poate să întainteze şi să aibă rezultate din această practică. Chiar mă gândisem serios să încep chiar din acea seară, era stilul meu, şi îl cunoşteam foarte bine, dar acum îmi stabilisem nişte paşi şi urmam un drum bine stabilit, cu etape concrete ce trebuiau luate metodic şi disciplinat, şi nu sărit de la una la alta, împins de curiozitate. Asta mi se părea lipsă de seriozitate, aşa că atunci, mi-am stăpânit elanul, mi-am notat în caiet toate tehnicile, cu observaţiile practice şi detaliile ce se dădeau la fiecare treaptă, şi mi-am spus că atunci când o să le vină rândul, o să le încep, ajutat şi de curiozitatea care se va acumula. Faptul că am rezistat la tentaţia de a începe chiar atunci, mi-a dat o satisfacţie deosebită, mi se părea mie că m-am maturizat, că îmi pot organiza mai bine mişcările, iar un program riguros, nu avea cum să strice. Mi-am adus aminte că în tehnicile descrise se vorbea şi de o rugăciune continuă, care se putea face în orice situaţie, şi care trebuia să devină o obişnuinţa, fapt care avea rezultate deosebite. Se explica şi cum trebuie făcută rugăciune atunci când mergi, cum să-ţi adaptezi respiraţia, în ce ritm, şi cum trebuie să te concentrezi. Din cele câteva formule ale rugăciunii am ales una intermediară, iar respiraţia am împărţit-o în trei timpi. Alesesem tehnica rugăciunii pentru începători, care se folosea de respiraţie pentru a fixa atenţia, şi astfel, mi-am fixat un pas potrivit, pentru a nu fi nevoit să respir des şi să pot să-mi ţin respiraţia puţin, la fiecare rostire a rugăciunii. Când inspiram eram atent la traseul pe care îl urma aerul, care îmi conducea atenţia în interiorul pieptului, termind de inspirat, păstram aerul şi spuneam în interiorul meu prima parte a rugăciunii „ Doamne Iisuse Hristoase” Când expiram spuneam cealaltă parte „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Primul sfert de oră nu pot spune că a fost cine ştie ce, dar de la un moment dat, absorbit de tehnica pe care încercam să o pun în aplicare am început să uit de zgomotele din jurul meu, nu m-am mai uitat speriat în toate părţile, şi mi-am continuat mersul mai liniştit şi fără griji, prin pădure. Fără să-mi dau seama am început să mă relaxez, şi pădurea sinistră, până atunci, a început să aibă farmec, încât m-am gândit să încetinesc pasul, pentru a păstra mai mult acea nouă şi neaşteptată bucurie. Mă simţeam din ce în ce mai bine, lăsasem grijile deoparte, uitasem de foame şi de oboseală, iar acum nu mai vroiam să ajung aşa repede la mănăstire. Din când în când mă mai întrerupea câte un gând vesel, cum am să le povestesc eu la colegi expediţia, şi împins de acest gând, eram tentat să mă uit mai atent în jur ca să memorez detalii, pentru a le povesti în amănunt, dar îmi reveneam repede concentrându-mă pe respiraţie şi rugăciune pentru a nu strica totu. Când am ieşit de pe drumul forestier şi am început să merg pe potecă, ştiam că sunt la jumătatea drumului, iar de acum trebuia să fiu mult mai atent ca să nu mă rătăcesc. De aici începeau şi porţiuni mai abrupte, care erau destul de dificil de urcat mai ales că era şi zăpadă. După ce am urcat o pantă dificilă, la marginea potecii am vazut o bancă rezemată de un copac. Simţeam că nu mai îmi este frică de nimic, că nu pot avea nici un fel de emoţii dacă voi sta pe bancă să mă odihnesc. Când am intrat în pădure, nu aş fi suportat ideea să nu ştiu ce se întâmpla în întunericul din spatele meu şi de aceea mă întorceam des să văd dacă nu mă urmăreşte nimeni, dar acum, nu mai simţeam nimic din toate astea. Totuşi, am simţit acest gând care m-ar fi făcut, nu cu mult timp în urmă, să trec repede pe lângă bancă, şi tocmai pentru că l-am simţit, şi pentru că ştiam, în acelaşi timp, că nu poate să-mi facă nici o problemă,  ca pot sa stau  pe banca fara să mă facă să mă asigur că nu se întâmpla nimic în spatele meu, şi că asta o să îmi dea un plus de siguranţa şi o bucurie aparte. Rezultatul experimentului a fost cel scontat, am continuat să-mi păstrez liniştea, rugăciunea a fost spusă în continuare cu aceeaşi cadenţă, atenţia nu mi-a fost distrasă cu nimic, iar eu dobândisem încă o mică victorie asupra fricii, şi asupra mea. Plecând mai departe, am parcurs o porţiune a potecii care mergea printre tufe mari de mure, din care acum nu mai rămăseseră decât ramuri lungi pline cu spini, dar trecând de ele, am văzut panta mare ce trebuia urcată tinându-te de o funie, pantă la capătul căreia începeau cele câteva case ce formau cătunul de lângă mănăstire. Am urcat destul de greu panta pentru că scările săpate în pământ erau acoperite de ghiaţa, ceea ce era destul de periculos. La jumătarea urcuşului m-am oprit pentru a mă odihnii, şi am scos din rucsac mâncarea ce fusese păstrată cu atâtea sacrificii pentru a fi dată tribut câinilor ce aveau să mă întâmpine. Nu am terminat bine de urcat toate scările şi a început să se audă lătratul câinilor care veneau să mă întâmpine. Cu toate că ştiam la ce să mă aştept, de fiecare dată îi vedeam şi mai mari. Erau imenşi, întreceau statura oricărui câine pe care îl văzusem până atunci, chiar şi pe al lor, cu ceva luni în urmă. Dintre case au apărut cinci câini care alergau spre mine, şi cum le era obiceiul, când au ajuns la câţiva metrii de mine au început să dea bucuroşi din coadă. Când le-am dat şi de mâncare, au devenit prietenii mei. Drept recunostinţa pentru mâncare, m-au condus până la poarta mănăstirii, scăpându-mă de toate ameninţarile imaginare. Când am intrat pe poarta mănăstirii, m-am lăsat în voia bucuriei care mă cuprinsese, pentru toate reuşitele mele de până atunci, dar cu toate astea am făcut eforturi pentru a nu lăsat să se vadă nimic. Acum mă gândeam ce farsă să le fac colegilor mei, ce să le spun ca să guste mai bine din bucuria reântoarcerii. M-am gândit să le spun că fuseseră daţi în urmărire generală, că erau căutaţi de poliţie, şi că li se atribuia o spargere la un magazin, iar eu venisem să mă asigur că ei nu erau implicaţi în acea spargere, şi să-i conving să vină acasă. Aşa că mi-am luat cea mai serioasa expresie de care eram în stare la ora aceea, cu toată bucuria pe care o resimţeam, şi am plecat mai departe. Mănăstirea era cufundată în întuneric, doar la bucătărie se vedea lumină, ca de obicei, aşa că m-am îndreptat într-acolo, sperând să găsesc pe cineva treaz. Când mă gândeam ce surpriză o să le fac călugărilor ce mă cunoşteau, apărând la 2 noaptea pe un timp atât de nepotrivit, am văzut cum din beznă se apropie in viteză o umbră de mine. Cu toată liniştea de până atunci, am simţit că mai aveam puţin şi urlam involuntar. În primul moment am îngheţat, neştiind ce să fac, luat prin surprindere, dar în momentul următor, am văzut ca umbra era de fapt un câine mare şi lăţos, ce dădea bucuros din coadă. Era răsfăţatul mănăstirii, cum aveam să aflu în curând, câine care era să moara de la atâta mâncare câtă i se dădea. Toată lumea, cum îl prindea îi dădea de mâncare, aşa că săracul câine se îngrăşase nepermis de mult, se mişca cu greutate, şi chiar era să moară la un momentdat. Un doctor veterinar, care trecuse pe acolo, le-a interzis tuturor să îi mai dea de mâncare, oricât ar cere, pentru că în ritmul acela, nu avea nici o sansă de supravieţuire, şi fixase doar un singur om care îi dădea de mâncare, în limita normalului. Acum îşi mai revenise, dar pofticios tot era, şi era atât de simpatic, încât trebuia să faci eforturi să nu îi dai ceva de mâncare. Prin geamul bucătăriei se putea vedea cum fratele Vania, bucătarul mănăstirii, aproape că adormise cu lingura mare de lemn în mână, stând pe un scaunul de lângă plita pe care fierbea un cazan cu mâncare. Am bătut cât am putut de încet la uşă, ca să nu-l sperii, dar el tot a sărit ca ars, şi-a îndreptat rasa, şi-a potrivit cureaua cu cataramă mare, si-a aşezat fesul şi după aceea mi-a deschis uşa, încercâd să-şi alunge somnul. Când a văzut că nu este părintele stareţ, sau un alt călugăr, fără să mă recunoască mi-a spus, pe un ton în care se simţea puţin reproş:

-Camerele pentru oaspeţi sunt la primul etaj, iar intrarea este prin partea cealaltă, aici este bucătăria... Nu se vede? Umblaţi cu grijă că lumea doarme la ora asta. Spunându-mi asta aştepta să plec, să poată închide uşa în urma mea. Eu am rămas însă impasibil la indicaţiile lui cu o expresie neîncrezătoare, aşteptând să mă recunoască. Făceam eforturi să nu râd, când îl vedeam aşa serios şi autoritar, nu i se potrivea deloc expresia aceea gravă. Avea în jur de 30 de ani, statură medie, iar bucătăria unde îşi făcea ascultarea de trei ani, lăsase urme pe fizicul lui, făcând să nu îşi mai poate ascunde burta nici cu rasa largă de calugăr. Cred că deja se obişnuise cu noul lui aspect, pentru că îşi punea o curea ce părea să fie de la o uniformă militară veche, în aşa fel încât să-i sustină burta, ceeace-l făcea să pară şi mai gras. Avea o faţă jovială, mereu veselă şi pus pe glume, când era doar cu ceilalţi călugări, iar când era în mijlocul pelerinilor, lua o atitudine de o seriozitate copilărească, vrând să imite rigurozitatea călugărească de care citise prin cărti. Era de o voioşie ce contrasta cu viaţa dură de la mănăstire, şi ca atare, părintele stareţ i-a vorbit foarte dur de câteva ori, dar  nu se vedeau rezultate promiţătoare, el continuând să nu aibă nimic în comun cu seriozitatea, oricâte eforturi ar fi făcut. Mă amuzase foarte tare o întâmplare care avusese loc vara trecută. În noul corp al clădirii, ce se construise nu de mult, unde fiecare călugăr îşi avea chilia lui, a avut loc un incident bizar. Pentru că unele din chilii erau încă libere, fusesem cazat acolo, spre marea mea bucurie. Într-o seara, dupa ce mâncasem, citeam ceva la lumina unei lampe, în aşteptarea miezonopticii, când pe culaor au început să se audă ţipete furioase.

-Care vă ţineţi de glume mai deştepţilor?! Credeţi că aici suntem la pension? Lasă că vă învăt eu minte.

Uşile au început să se deschidă şi călugării întrebau nedumeriţi ce s-a întâmplat. Cel care striga era Părintele Sofronie, al doilea preot al mănăstirii, un tânar plin de energie şi de idealuri, iar din fire coleric... Ţipetele furiose şi ameninţările nu şi le putuse stăpâni când vrând să închidă uşa în urma lui,  a simţit că toată clanţa era mânjită cu o cremă vâscoasă, ce s-a dovedit a fi cremă de ghete. În mica anchetă care s-a pornit pe loc, s-a ajuns la concluzia că nimeni nu ştia şi nu văzuse nimic. Cu toate că toţi fuseseră de faţa când Părintele Sofronie îi făcuse morala lui Vania pentru nu prea reuşita supă din acea seară, şi fuseseră de acord că erau observaţii gratuite, nimeni nu s-a gândit că ar fi putut fi o răzbunare. Lui Vania însă îi trecuse toată supărarea brusc şi îl iertase pe părinte într-un spirit creştinesc desăvârşit, ceea ce era cam dubios.

Văzând că Vania aştepta, fără să mai spună nimic, ca eu să plec, am spus să insist, poate până la urmă mă recunoaşte.

-Nu-mi daţi şi mie ceva de mâncare,  nu am mâncat nimic de azi dimineaţa. Ştiţi, am venit cu trenul de la ... 700 de Km...

Încruntându-se puţin, după un moment de gândire, când şi-a învins pornirea de a face o faptă bună, mi-a spus repede:

-Toată lumea mănâcă la aceeaşi oră, ăsta este programul, aşa că trebuie să aştepţi până mâine dimineaţă.

-Dar poate aveţi nişte pâine, şi nişte gem... Am insistat eu.

-Bine că nu mă pui să-ţi aduc meniul, ca să comanzi ce-ţi place, a început Vania râzând singur de gluma pe care o făcuse, dar înainte să mai spună ceva m-a recunoscut.

-Radu?! Să nu te recunosc... Cum de ai ajuns la ora asta pe aici? Hai intră în bucătărie că afară este frig!

-Am venit să vă fac o vizită neaşteptată. Acum două zile, dacă mi-ai fi spus că astăzi o să fiu aici, nu aş fi crezut, dar asta este, mai sunt şi lucruri neprevăzute. Am scos pachetul cu peşte afumat, obişnuiam să le duc de fiecare dată, pentru că ştiam că peştele se găsea mai greu prin zona lor, şi de aceea era apreciat cu atât mai mult, iar pretenţiile ca Vania să mă recunoască şi în toiul nopţii, erau legate tocmai de acest obicei. Cum a văzut peştele afumat, bucătarul din el a şi început să facă planuri pentru nişte combinaţii de mâncăruri.

-Prima dată când ai adus peşte afumat, l-am prăjit de nimeni nu s-a apropiat de el, şi tare rău mi-a părut, dar acum m-am pus la punct, ştiu câteva reţete pentru peştele afumat... Mâine ai să vezi...

Îmi aduceam foarte bine aminte de decepţia pe care am avut-o câd am văzut pe masa peştele meu afumat, aproape carbonizat, care a fost imposibil de mâncat, cu toate eforturile de a da un exemplu, şi asta, dupa ce mă lăudasem la toţi, cu peştele pe care l-am adus tocmai de la Galaţi. Dar acum, pentru că nu mai aveam mult timp, şi pentru că nu aveam nici o şansă să mă conving de progrelese pe care le făcuse, am schimbat subiectul .

-Mai este cineva nou prin mănăstire? A mai plecat cineva?

-De plecat nu a plecat nimeni. Cine să plece? Iar de venit, au venit doar doi tineri, nu ştiu de pe unde... 

Când am auzit asta, am scăpat şi de ultima grijă, Emil şi Mihai ajunseseră şi erau încă pe acolo. Fără să par interesat de subiect am început să îi pun întrebări despre ei.

-Cum nu ştii de unde sunt? Nu au vrut să spună?

-Sunt cam speriaţi, nu vorbesc decât între ei, aşa că nu am aflat mare lucru. Părintele stareţ cred că ştie mai multe, el vorbeşte mai mult cu ei.

-Dar au făcut probleme pe aici, s-au au respectat toate rânduielile?

-La început nu prea ştiau ei mai nimic despre mănăstire, de asta mă mir cum de au ajuns aici, dar pe parcurs au învăţat câte ceva, şi acum văd că s-au obişnuit cu viaţa de aici. Părintele stareţ i-a pus la treabă din prima zi de cum au ajuns, şi ei şi-au văzut de treabă. Construim încă o casă de oaspeţi, aşa că au avut la ce munci. Adevărul este ca ne-au ajutat mult. Au tăiat lemne de o să ne ajungă o lună  întreagă de acum înainte.

Eram mulţumit de tot ce auzisem şi nu mai aveam răbdare să îi văd pe băieţi, aşa că i-am cerut voie lui Vania să mă duc să mă odihnesc, promiţându-i că după miezonoptică o să mai stăm de vorbă. Am ieşit din bucătărie, am înconjurat clădirea, am urcat la primul etaj, şi mă găseam în faţa camerei unde îmi spusese Vania că dorm cei doi noi veniţi. Am deschis uşa încet şi am văzut că înăuntru toată lumea dormea. Era una din acele cameri mari, cu  multe paturi unite unele de altele, unde acum dormeau mai mulţi oameni decât era nomal. Nu mi-a fost greu să-i recunosc pe Emil şi Mihai. Dormeau unul lânga altul înveliţi cu câte două pături, şi cu fesurile trase pe ochi. Am stat câteva minute şi m-am gândit dacă să îi trezesc sau să aştept să se dea trezirea pentru miezonoptică. În program era să stăm şi la slujba din acea noapte, după care la patru dimineaţa să plecăm pentru a avea timp să prindem trenul de la ora şapte. Tocmai când îmi revizuiam planurile am auzit paşi pe culaor, şi clopoţelul al cărui sunet îl ştiam foarte bine, a început să sune insistent în camera vecină. Atunci nu am mai aşteptat, am aprins lumina, şi le-am făcut semn la cei ce se treziseră, că este ora două şi că trebuie sa meargă la slujbă. Cei doi nu dădeau nici un semn ca ar vrea să se trezească, aşa că am apucat una din păturile cu care era învelit Emil şi am început să trag de ea pentru a-l face să se trezească. După câteva momente Emil s-a întors pe partea cealaltă fără să fie deranjat cu nimic, continuându-şi somnul. Pentru că erau singurii care încă nu se treziseră le-am strigat pe un ton imperativ.

-Hai băieţi, gata cu somnul, la slujbă cu voi! Hai! Trezirea!

Emil a ridicat capul din pernă şi chinuindu-se să-şi ţină ochii deschişi m-a privit printre gene cu ură abia înăbuşită, dar în următoarea fracţiune de secundă, cand m-a recunoscut s-a trezit complet.

-Radule, tu eşti mă?! După care s-a întors la Mihai, care încă nu înţelegea ce se întâmplă şi scuturându-l cu toată forţa a început să-i strige: „Trezeste-te bă că a venit Radu după noi!”. În momentul următor au sărit amândoi din pat şi m-au îmbrăţişat, parcă să se convingă că nu visează. Amândoi aratau ca nişte călugări veritabili. Nu se mai uitaseră într-o oglindă de două săptămâni, aveau mâinile aspre de la tăiat lemne şi bătut cuie, iar rasele uzate ce le fuseseră date, fesurile groase trase peste urechi, îi făceau aproape de nerecunoscut. Au început  să vorbească amândoi odată, fără să-i mai intereseze că ceilalţi din camera se uitau ca la un spectacol ciudat, fără a înţelege nimic. Nici eu nu am înţeles mare lucru din ce încercau să-mi spună cei doi, pentru că vorbeau în continuare în acelaşi timp, şi din când în când îşi mai dădeau câte un ghiont pentru al face pe celălalt să tacă. Mă aşteptam la multe reacţii, printre care şi la bucuria pe care o putea trezi reântoarcerea acasă, dar la aşa ceva nu mă aşteptam. Pentru ca să-i mai liniştesc le-am spus pe scurt care era situaţia şi de ce venisem după ei, dar asta în loc să-i liniştească, i-a făcut şi mai agitaţi. Când au auzit că în noaptea aceea aveam să plecăm spre casă, s-au repezit să-şi facă bagajele, cu entuziasm, fără să facă nici un efort spre a şi-l stăpânii faţă de ceilalţi care mai erau în cameră. I-am lăsat să-şi adune hainele, şi am plecat să-l întâlnesc pe părintele stareţ. Undeva în capătul culoarului se afla chilia lui, o chilie deosebit de frumoasă, îmbrăcată  în lemn, cu pereţii plini de icoane şi rafturi de cărţi, cu un dulap pentru hainele de cult, un birou mare în faţa geamului imens ce dădea spre grădină, totul era curat şi pus la locul lui, de parcă nu ar fi locuit nimeni acolo, ci ar fi fost o casă memorială. Când am bătut la uşa, părintele stareţ se pregătea să meargă şi el la slujbă. Când m-a văzut nu i-a venit să creadă.

-Tu? Aici? La ora asta?

-A trebuit să vin părinte, ce să fac?! S-a ivit o problemă cu cei doi colegi ai mei, pe care vi i-am trimis. I-am spus zâmbind.

-Deci pentru ei ai venit noaptea prin pădure... Nu ţi-a fost teamă?

-Au fost momente când mi-a fost teamă, dar au trecut, nu aveam de ales... Colegii mei cum s-au comportat? Sper că nu v-au făcut probleme.

-Mihai şi Emil s-au descurcat bine. M-am mirat când i-am văzut la poarta mănăstirii, dar după ce am citit scrisoarea, totul a fost clar. Se vedea limpede că nu au fost duşi pe la biserică, dar am încercat să-i ţin mai pe lângă mine, să le explic câte ceva, să vorbes cu ei, iar în restul timpului i-am pus la treabă.

-Şi au făcut treabă bună băieţii, şi-au achitat mâncarea?

Părintele a început să zâmbească aducându-şi aminte ceva.

-În primele zile şi-au cam dat peste degete. I-am pus să bată nişte şipci pentru tencuiala noii case, şi au venit cu degetele vinete, dar nu s-au lăsat până nu au terminat treaba. Iar după aceea i-am pus la tăiat lemne, ceea ce le-a plăcut mai mult.

-Cu partea teologică cum s-au descurcat?

-Să ştii că cei doi colegi ai tăi, m-au făcut să revăd cum se fac primii paşi în înţelegerea teologiei. I-am văzut cum au intrat cu teama în biserică, cum cercetau totul în jur, cum percepeau noul. I-am lăsat să se descurce singuri la început, iar ei, uitându-se în jur, făcând ce făceau şi ceilalţi, s-au descurcat. Am apreciat că au avut multă răbdare, voinţa şi au rezistat  la toate slujbele, şi lucrul ăsta nu este uşor pentru cineva care nu are o minimă  experienţa. În ultima vreme au început ei să lipsească, dar asta nu mai contează. Le-am dat şi nişte cărţi să citească, iar la masă, când se citea din vieţile sfinţilor i-am văzut că erau atenţi. În aceste două săptămâni de când sunt aici, cred că au învăţat ceva, şi sper să le folosească...

Parintele a făcut  o mică pauza după care m-a întrebat lăsându-mi impresia că banuieşte răspunsul.

-Şi când vreţi să plecaţi?

-Trebuie să plecăm în noaptea asta, avem tren dimineaţa, aşa că după slujbă, mai stăm puţin şi plecăm, i-am răspuns, încercând să par cât mai natural.

-Înainte să plecaţi să treceţi pe la mine să-i binecuvântez, iar acum hai să mergem la slujbă, să nu ne aştepte lumea.

Am trecut de i-am luat şi pe Mihai şi Emil, şi am mers impreună la slujbă. Biserica era aproape plină, dar ni s-a făcut loc şi am putut să ne aşezăm şi noi în genunchi, cum era obiceiul. Pentru mine slujba a trecut repede, pentru că regăsirea acele mici biserici din lemn îmi dădea o stare aparte. Fără să mai ascult ce se citea la strană, am încercat să-mi continui exerciţiile de isihasm, pe care le începusem pe drumul spre mănăstire. Nu mult după începerea slujbei, luminile din biserică s-au stins, rămânând doar o singură lumânare ce lumina doar cartea de la strană, în rest rămâneau doar candelele aprinse, ceea ce făcea o atmosferă ideala pentru o rugăciune interiorizată. Am simţit în momentele acelea că am făcut un nou început, că am descoperit încă ceva în ceea ce priveşte rugăciunea, ceva care putea să mă ajute în orice situaţie, pe care mă puteam baza oricând.

Colegii mei avuseseră timp să înveţe ecteniile de sfârşit ale sjubei, aşa că atunci când le-au auzit au început să-mi facă semne că trebuie să plecăm. Le înţelegeam nerăbdarea foarte bine, dar nu ar fi fost potrivit să strice impresia chiar la plecare, aşa că le-am făcut semn să stea liniştiţi până la sfârşit. Când slujba s-a terminat, şi aşteptam să ne închinăm pentru a putea ieşi din biserică, Vania a trecut pe lângă noi şi ne-a spus să trecem pe la el, înainte de a pleca pentru a mânca ceva, şi să ne luăm şi pachetele pe care o să ni le pregătească. Se pare că părintele stareţ se gândise deja la toate amănuntele si dispoziţiile fusesera date. Ieşind din biserică am mers să ne luăm bagajele, şi ne-am oprit la bucătărie. Aici am mâncat în fugă, am băgat pachetele cu mâncare în geantă, după care am mers să ne luăm rămas bun de la toată lumea. I-am aşteptat pe Mihai şi Emil până şi-au luat rămas bun de la cei cu care împărţiseră camera timp de două săptămâni, după care am mers împreună la părintele stareţ. I-am lăsat pe colegii mei să intre primii, iar eu am stat lângă ei. Părintele stareţ i-a primit bucuros, ca pe doi copii obraznici ce încearcau să fie cuminţi în momentele solemne. Le-a făcut semn să se aşeze lângă el pe nişte scaune, şi a început să le dea ultimele sfaturi.

-Am văzut că aţi învăţat multe în ultimile două săptămâni, şi sper ca tot ce aţi învăţat aici să vă folosească în viaţă, să vă facă mai înţelegători. Depinde de voi ce veţi face în continuare şi cum veţi aplica tot ce ai văzut şi învăţat aici. Prin tot ce aţi făcut aţi arătat că puteţi să munciţi, şi atunci când va propuneţi ceva, sunteţi în stare să duceţi până la capăt. Sper să vă fi obişnuit puţin şi cu obiceiul rugăciunii şi poate de acum, în fiecare seară să faceţi o mică rugăciune, în care să amintiţi şi de mănăstirea noastră, şi fiţi siguri că noi o să vă pomenim de acum în toate rugăciunile noastre. V-am pregătit şi nişte mici daruri pe care sper să le primiţi cu bucurie, şi spunând asta le-a întins fiecăruia câte un pachet. Aici aveţi nişte cărţi din care să mai citiţi din când în când, şi câte o icoană pe care să o puneţi în camerele voastre. Să vă ajute Bunul Dumnezeu să treceti peste toate problemele şi să reuşiţi în viaţa, iar data viitoare când o să mai treceti pe aici să îmi daţi numai veşti bune. Spunând asta a făcut semnul crucii asupra lor, binecuvântându-i, apoi s-a întors spre mine, şi mi-a întins un plic.

-Aici ai nişte bani să vă ajungă de drum, pentru tine, pentru Mihai şi pentru Emil. Cărţi, ţie nu-ţi mai dau, pentru că ştiu că ai deja tot ce avem noi pe aici. Să le transmiţi mulţumirile noastre părinţilor tăi, pentru peştele pe care ni l-au trimis, şi să-i asiguri că ne vom ruga pentru ei. Iar pe tine, te aşteptăm la vară să ne vizitezi, şi poate o să stai mai mult. Acum nu va mai reţin, ca să nu întârziaţi. Hai, grăbiţi-vă să nu pierdeţi cursa care pleacă la şase dimineaţa din sat.

            La patru dimineaţa, am plecat de la mănăstire, fără să mă pot odihni nici un moment. Oboseala o simţeam în tot corpul, dar ceea ce mă făcea să merg mai departe, era satisfacţia de a-mi duce planul la îndeplinire, şi nu în ultimul rănd starea euforică a celor doi. Erau atât de bucuroşi că merg spre casă, că problemele lor se terminaseră, că reveneau la o viaţă normală, că vor merge iaraşi la liceu, că îşi vor revedea colegii şi prietenii, încât cu greu puteam să-i stăpânesc. Cu toate că eram cel mai mic dintre ei, trebuia să am grijă să ajungă cu bine acasă, şi asta nu era lucru uşor, deoarece în veselia lor nu mai ţineau cont de nimic. Făceau glume pe seama oricui le ieşea înainte, vorbeau mult  mai tare decâr ar fi fost normal, şi nu aveau nici o grijă în privinţa drumului până acasă, totul căzuse pe seama mea, iar eu mă simţeam ca şi cum aş fi fost dădacă la doi râzgâiaţi. Nu au aşteptat să ieşim pe poarta mănăstirii, şi au început să-mi povestească, completându-se unul pe altul, cum a fost viaţa lor în cele două săptămâni. Eram şi eu curios să aud cum se descurcaseră cu drumul, dacă schiţele mele le folosise, cum s-au descurcat prin pădure, etc. aşa că începusem să-i ascult  cu interes.

-După ce ne-am întâlnit cu tine şi cu Ştefan în gară, am mai dat nişte ture prin oraş, ca să mai treacă timpul, după care ne-am luat biletele, după cum ne-ai spus tu, şi ne-am culcat în sala de aşteptare.

-El a dormit, pentru că eu am stat de pază la bagaje, a intervenit Mihai. Dormea de parcă nu avea nici o grijă, parcă nu trebuia să prindem trenul la ora cinci...

-Te-am pus eu să stai de pază? Ţi-am spus să te culci, ca doar ne trezeam noi înainte de a pleca trenul. Mai bine recunoaşte ca ţi-a fost frică să nu te caute ai tăi prin gară. Toate acestea le-a spus Emil râzând, pe un ton insinuant, arătându-mi mie că de fapt profitase de slăbiciunea lui Mihai.

-Mie să-mi fie frică? Cine  a dat ideea să fugim de acasă? Dacă era după tine mergeam cu flori la şcoală să ne rugăm de toţi profesorii să ne treacă.

-Dacă nu eram eu, tu nu aveai curaj să pleci de unul singur, aşa că lasă impresiile...

-Ba aş fi plecat şi fără tine, şi cred că aş fi făcut mai bine.

Cei doi colegi ai mei nu puteau fi serioşi nici un moment. Acum mai că se certau în joacă, fugărindu-se pe potecă şi bătându-se cu bulgări de zăpadă. Când mai aveau puţin şi se băteau cu merele din pachetele pe care ni le dăduse Vania, am intervenit promt.

-Eu aş zice să nu aruncaţi mâncarea, că mai avem mult până acasă, şi nu avem bani ca să ne luăm altceva. Mai bine povestiţi-mi cum a fost drumul, că până acum nu mi-aţi spus mai nimic.

-Cu trenul a fost totul bine. Ne-am luat bilete din timp, ne-am urcat în vagon imediat ce trenul a fost garat, şi am adormit. Pachetul cu mâncare de la tine, l-am împărţit şi ne-a ajuns până spre seară. În compartiment, deşteptul de Emil a început să zică la toată lumea că  mergem la mănăstire. Îţi dai seama cum au început să ne privească toţi cei de acolo. O doamnă ne-a dat chiar şi nişte bani ca să îi ducem un pomelnic la mănăstire, şi dacă mă luam dupa Emil, ne luam ţigări din banii ăia. Nu are nici un pic de respect...

-Când ţi-am spus eu să luăm ţigări?! Interveni Emil ofensat dar pastrand un zabmet  ce spunea  contrariul. Eu aveam ţigările mele, poate tu ai vrut să-ţi ei ţigări.

-Acum nu mai vrei să recunoşti? Când am coborât din tren, cine vroia să caute un chioşc în gară?

-Bine, bine, mai puţin are importanţa cine vroia să cumpere ţigări...  Cum a fost mai departe? Am intervenit iarăşi, pentru că începuseră să se împingă deja, şi tot la bătaia cu mere ajungeau în ritmul acela.

-Radule, cu toate păcatele noastre, Dumnezeu ne-a ajutat, serios. Ne-ai dat tu harta aia, dar nu înţelegeam mare lucru, aşa că, după ce am coborât din tren, stăteam pe marginea şoselei şi încercam să ne dam seama în ce parte trebuie să mergem, când a oprit o maşină lângă noi, şi un domn ne-a întrebat unde vrem sa ajungem. Bine-înţeles că Emil i-a spus şi lui, imediat, că vrem să ajungem la mănăstire, de parcă se mândrea cu asta.

-Şi vrei să spui că nu a fost o idee bună, sari imediat Emil.

-A fost o idee bună, cum să nu...

-Eu am observat de prima dată când am spus că mergem la mănăstire, că lumea începea să ne privească altfel, cu mai mult interes şi deveneam deodată băieţii buni, respectaţi... Era interesant să vezi cum lumea te ajuta când vedea că te duci la mănăstire... si aici Mihai facu  o grimasa greu de interpretat.

-Lumea de pe aici este tare bună, sunt mult mai religioşi, şi te ajută cu tot ce pot. Când a auzit domnul ăla că mergem la mănăstire, a spus că ne poate duce el până într-un sat din apropiere. Îţi dai seama că ne-am mai revenit când am văzut că omul ştia de mănăstirea la care vroiam să ajungem. Ne-a întrebat de unde suntem, şi când a auzit că suntem tocmai din Galaţi, a fost impresionat că ştim de mănăstirea asta şi că venim de la aşa distanţa până acolo. Bine-înţeles că i-am spus că am terminat liceul şi ne-am hotărât să ne călugărim. Omul a fost atât de impresionat încât vroia să ne ducă până aproape de mănăstire, în satul din care se urcă prin pădure, dar era deja prea târziu, aşa că ne-a propus să dormim la el o noapte, iar a doua zi o să ne ducă până acolo. La el acasă am fost trataţi regeşte. Am mâncat bine, am mai stat puţin de vorbă cu el, timp în care nevasta lui a aranjat camera de oaspeţi. Nu îmi venea să cred, cu o noapte înainte dormeam în gară, iar acum eram în cearceafuri noi nouţe pentru oaspeţii importanţi. A doua zi, de dimineaţă, gazdele ne aşteptau cu masa pusă, şi după ce am mâncat bine, am plecat spre mănăstire. Ne-au dat mâncare să avem la noi, şi ne-au dus până la intrarea în pădure. De aici a fost destul de simplu pentru că am urmat reperele pe care ni le-ai notat pe foaie, şi aşa am ajuns la mănăstire. I-am dat scrisoarea stareţului, iar el, după ce a citit-o, ne-a trimis în camera aia mare de jos. Ce a urmat.... poate să-ţi spună şi Emil că el şi-a tras mai multe ciocane peste degete...

-Tu vorbeşti?! A sărit ca ars Emil. Ia arată mâinile să vedem câte semne ai tu, şi câte am eu.

-V-au pus la muncă? Ştiam că nu au aşa multe treburi de făcut. Am intervenit pentru a nu ştiu câta  oara, stăpânindu-mă cu greu să nu râd şi astfel să-i descurajez a-mi povesti toate picanteriile.

-Şi noi credeam că o să fie mai uşor, că o să stăm la biserică şi gata, dar ei ne-au pus să facem tencuiala unei case noi. Ce era să facem? Ne-a arătat prima dată un călugar cum se face, după care ne-a lăsat acolo şi a spus că o să ne cheme el la masă. Cât am muncit la mănăstirea asta, nu am muncit până acum în toată viaţa... Pe deasupra ne mai şi controlau, să vadă dacă am bătut bine cuiele... Iar mâncarea... Îngrozitoare! Nu ne-au dat nici un pic de carne. Am mâncat la legume, de nu vreau să le mai văd. Dacă nu aveam conservele de acasă, muream de foame cu ce ne dădeau ei.  Când am văzut cum stă treaba cu masa, ne-am împăriţit pe zile conservele şi după ce veneam de la masă, mai mâncam repede ceva în cameră. Nu-ţi mai spun că dupa ce am terminat cu tencuiala ne-au pus să citim cărţi, să învăţăm rugăciuni şi să mergem la toate slujbele, dar asta era mai bine decât să baţi cuie. Ne-am găsit şi o ascunzătoare pentru ţigări, şi ne-am făcut raţie, ca să ne ajungă. Era să ne prindă un călugăr fumând, o dată, dar am avut noroc. În ultimele zile ne obişnuisem cu toate, şi cred că dacă mai întârziai puţin, învăţam toată rânduiala mănăstirii.

-Deci v-a prins bine, până la urmă... Le-am spus zâmbind satisfăcut de tot ce auzisem.

-Da... am învăţat multe.

            Nu am simţit când a trecut timpul şi am ajuns în sat. Am găsit repede şi maşina care trebuia să meargă spre oraş, dar a trebuit să mai aşteptăm puţin în frig, până să apară şoferul. Cât am coborât de la mănăstire, nu am simţit frigul, dar acum, când stăteam lângă autobuz, am început să îngheţam. Noi am fost primii care am ajuns la locul de plecare a autobuzului, iar după noi, au început să mai apară şi alţi oameni ce vroiau să ajungă în oraş. Coada se făcuse destul de mare, când a apărut şi şoferul, un ins spre cincizeci de ani, gras, cu  un mers legănat şi cu nişte ochi ce mai păstrau încă urmele somnului. A deschis uşa autobuzului tacticos, fără să arunce nici o privire celor care îl aşteptau tremurând de frig, şi a făcut o inspecţie sumară, fără să lase însă pe nimeni să urce în maşină. De undeva de sub o bancă, a scos o trusă de scule uzate şi o salopetă de culoare incertă, plină de pete de motorină şi ulei pe care a îmbrăcat-o  repetând parcă un  ritual de iniţiere. Odată îmbrăcată salopeta, a scos din trusa de scule o lampă cu benzină şi a coborat din autobuz cu aceiaşi pasi legănaţi care nu  lasau loc de grabă. Din mişcările sigure pe care le avea, se vedea foarte clar că făcuse acest ritual de multe ori, şi că-şi ştia autobuzul ca pe propriul buzunar. Autobuzul era atât de vechi, ruginit şi peticit, încât bănuiesc că-l primise moştenire de la tatăl său, care la rândul lui îl primise moştenire. Cu o expresie plictisită a deschis partea din faţa a autobuzului, unde se afla motorul si de pe o margine a desprins un fier lung în capătul căruia erau înfăşurate nişte cârpe îmbibate cu motorină care au fost aprinse cu un chibrit. Mănuind cu pricepere torţa, şoferul a început să încălzească motorul maşinii. După un sfert de oră, timp în care şoferul a introdus făclia prin cele mai indepărtate colţuri ale motorului, au început încercările de pornire ale autobuzului, dar nu a fost aşa de simplu, chinul nu se terminase  aici. Până ce şoferul nu s-a băgat sub maşină să încălzească şi alte componente ale motorului, maşina nu a vrut să pornească. Când nimeni nu mai credea că acel autobuz va mai merge vreodată, maşina a scos un zgomot îngrozitor şi a început să trepideze toată, scoţând un fum gros pe ţeava de eşapament, mâncată de rugină. Şoferul a mai stat câtva timp lângă motor ascultându-l şi privindu-l cu atenţie, după care, socotind că partea cea mai grea trecuse, a urcat iaraşi în autobuz, şi-a pus trusa de scule şi şalopeta la locul lor cu gesturi de om satisfacut de realizari importante, şi a coborât cu o sticlă de benzină pentru a se spăla pe mâini de  uleiul şi vaselina din motor. S-a şters apoi cu o cârpa de sub scaunul lui de şofer, şi după aceea a făcut semn că putem intra. Ne-a tăiat bilete la fiecare, cu o meticulozitate incredibilă, scriind cu litere de tipar şcolăreşti destinaţia “pronunţând” fără să  scoata niciun sunet  fiecare literă, după care ne-a făcut semn că ne putem aşeza unde vrem. A mai durat puţin până ce toată lumea a urcat în autobuz, după care a început lupta pentru supravieţuire. Totul era îngheţat în acel autobuz şi incredibil, pentru că era totuşi iarnă, se putea observa un strat de praf peste tot. Dacă ar fi fost numai atât, ar fi fost suportabil, dar din nefericire din podeaua autobuzului ieşea fum de motorină arsă. Ceva mai bine a fost când am ieşit de pe drumul de ţară şi am ajuns pe un drum asfaltat fiind, cu toat gropile lui, ceva mai bun decat drumul forestier care ne izbise de geamuri si de  barile de sustinere. Când am coborât din autobuz, şi când am putut să respir aer curat, şi nu am mai simţit mirosul de motorină, am fost fericit, ba chiar  am încercat să fac uitată  acea experienţă imediat.

Trei ore a trebuit sa aşteptăm trenul care avea întârziere, şi pentru că eram mult prea obosit, am acceptat sa stau eu în gară cu bagajele, şi să-i las pe cei doi să se plimbe prin oraş.  Ca o continuare a drumului de până atunci, trenul care trebuia să ne ducă până acasă era la fel de rece ca şi autobuzul, în plus compartimentul în care aveam locurile avea un geam spart, ceea ce ne-a făcut să tremurăm de frig până acasă, fara nici o spernţă că la o anumită oră, sau când îşi va aduce aminte conductorul, se va da căldură. Ne-am îmbrăcat cu tot ce aveam la noi, ne-am tras fesurile pe ochi, şi ne-am înfăşurat fularele în jurul gâtului, numai să nu răcim de la curentul care era în compartiment şi pe care trebuia să-l suportăm ore întregi. Cu lăsarea serii am văzut că nici lumină nu aveam în compartiment, în locul neonului era prins cu două sârme un bec mic ce răspândea o lumină galbenă, ce mai mult te obosea, aşa că am preferat să-l stingem. Ultimele câteva ore am rămas singuri în compartiment, şi cu toate că acum aveam mai mult loc, am preferat să  rămânem îngrămădiţi unii în alţii, pentru a ne încălzi. Eu nu am putut să dorm, ceea ce a făcut să mi se pară drumul mult mai lung şi mai greu ca alte dăţi. Eram prea obosit şi pentru a mai încerca să practic ceva din metodele isihaste, aşa că mi-am lăsat mintea să zboare unde ar fi vrut, numai să adorm, dar eram prea obosit şi pentru asta. Când am ajuns în gara din Galaţi, i-am trezit pe Emil şi Mihai, şi pentru că era noaptea târziu, şi nu mai mergea nici un autobuz, am mers pe jos spre casă. Eram atat de extenuat, după cele două ziel  de forţă încât atunci când am văzut în depărtera blocul unde locuiam, cu toate ca nu-mi mai simteam picioarele am grăbit  pasul cu un ultim efort, numai sa ma văd odată ajuns acasă. Cum mergeam spre casă, cei doi, abea treziţi din somn, au început să uite de voioşia şi bucuria care-i îsufleţise până atunci, începând să-şi facă probleme.

-Ce o să-i spun eu acum  lu taică-miu? Oare o să-mi facă ceva? începuse să se întrebe Mihai cu voce tare.

-O bătaie nu strică niciodată! a încercat să-l încurajeze Emil. Nu asta este problema. Să vedem dacă se ţine de cuvând diriginta, aia este chestia cea mai importantă.

Eu stăteam cel mai aproape de gară, aşa că m-am despărtit de ei, urându-le multă baftă, încurajându-i că o să ne vedem mâine dimineaţa la liceu, şi că totul o să fie bine.

            Acasă toată lumea dormea, aşa că nu am mai făcut nimic decât să mă spăl şi să cad în pat. A doua zi dimineaţa, când a sunat ceasul mi-am dat seama că eram răcit rău de tot, că mă dureau toţi muşchii, că aveam febră, şi că nu aveam nici o şansă să ajung la şcoală în halul acela. Cu toate că am avut pornirea de a merge la liceu, după ce am revăzut firul ultimelor două zile, am spus că merit măcar o pauză de  o zi, aşa că m-am culcat la loc şi am dormit până după-amiază tarziu.

             Seara am primit vestea de la Ştefan că totul a fost bine la şcoală. Emil şi Mihai au fost prezenţi în clasă de la prima oră, aşa că situaţia lor a început să se îmbunătăţească. Finalul de trimestru i-a prins cu o singură corijenţa, ceea ce era onorabil, puteai poza ca un mic rezvrătit, cu o personalitate puternică, şi cu mult curaj.  Mult timp nimeni nu a ştiut nimic despre aventura lor, şi chiar dacă au spus-o cuiva, nu i-a crezut nimeni. Nici măcar părinţii lor nu i-au crezut, împăcându-se cu ideea că stătuseră ascunşi prin casa unui prieten, undeva prin cartier, doar cărţile şi icoanele cu care veniseră acasă nu se încadrau în nici un scenariu plauzibil lăsându-i nedumeriţi.

 Ziua de pauză, cu toate că a fost neplacută din cauza răcelii, a avut totuşi rolui ei. Stând în pat, învelit cu o plapumă groasă, şi cu o cană de ceai cald în mână, era mult mai uşor să analizez stările prin care trecusem. Îmi revenea în minte momentul fricii pe care am simţit-o când mergeam noaptea pe şoseaua dintre sate. Acestui sentiment de fircă şi nesiguranţa îi puteam găsi mai multe scuze, având în vedere circumstanţele, dar nu asta încercam să fac. Dacă atunci aş fi dat orice să poţi ieşi din situaţia aceea cât mai repede, acum eram bucuros că se întâmplase aşa, că situaţia fusese destul de complicată, şi că până la urmă mă descurcasem, iar în plus forţat de aceste împrejurări, descoperisem lucruri pe care altfel nu ştiu cum le-aş fi descoperit. Asta m-a dus cu gândul la celelalte momente grele prin care trecusem şi mergând pe firul acestei logici, mi-am dat seama că vor trebuie să vină şi altele asemenea, ca să pot învăţa lucruri noi, pentru a fi forţat să-mi pun întrebări şi să rezolv probleme. Întrebarea firească care a urmat a fost: ce ar trebui să fac, pentru a nu mai fi nevoie de astfel de situaţii pentru a progresa? Bine-înţeles tot sistemul are sens dacă accepţi o gândire teocentrică, asta trebuie precizat. Oare se poate anticipa, sau se poate explora acest univers spiritual plecând de la premise empirice cat si teoretice, şi astfel să depăsesc situaţii viitoare prin simplul fapt de a descoperi sau a anticipa lucrurile pe care trebuie să le descopăr în alt mod? Dacă le-aş căuta eu, fără ca să mai aştept să mă caute ele pe mine? Sau poate încercarea mea de  a  găsi o cale de a nu mai fi nevoie să învăţ din experienţe mai dure, este un fel de laşitate sau frică? Cel puţin teoretic se poate admite că este posibil ca bazându-te pe o anumită experienţa să poţi învăţa doar din probleme ipotetice... sau măcar plecâd de la aceste probleme, să îmi pun întrebări care să mă ducă la o anumită cunoaştere. Dar dacă aş ajunge ca toate problemele prin care aş trece, să nu le mai privesc sau să nu le mai simt ca fiind grele, ci le-aş căuta sâmburele de informaţie pe câte trebuie să le percep? Aceasta pare o variantă mai plauzibilă, iar dacă aş putea să înlocuiesc sentimentul fatalităţii cu cel de mulţumire anticipată... Oricum, ambele variate păreau foarte îndepărtate, acum când nu aş fi dat cana cu ceai fierbinte din mâna, pentru nici o aventură. Poate că cele două variante se îmbinau... Cine ştie?... .

Pentru că abea mă încălzisem căutând să dau nişte explicaţii la ce mi se întâmplase în ultimele trei zile, am continuat cu o scurtă recapitulare a patimilor cărora trebuia să le fac faţă, pe care trebuia să le pun sub observaţie, şi mi-am amintit că încă nu luasem în calcul problemele: „aprecierii” banilor,  mâniei, întristării şi mândriei. Toate cele patru erau interesante, dar nu puteam să mai adaug decât una, conform raţionamentului la care ajunsesem, şi anume, că mai bine să adaug câte o nouă tema, atunci când o să am un control asupra celorlalte pe care le observam, decât să iau prea multe deodată, şi să nu pot să le urmăresc. Am început să mă gâdesc care dintre cele patru probleme ar fi cea mai uşor de integrat la tot ce făceam până acum. Oricum trebuiau adăugate toate în exerciţiile mele, dar cum nu puteam să adaug decât una, am început să fac o mică analiză, pentru a vedea care ar fi cea mai des întâlnită într-o zi obişnuită, pentru a o practica şi pentru a-i descoperii toate valenţele. „Mânia... Cand m-am enervat eu ultima oară? Parcă s-a mai întâmplat pe la antrenamente, când aveam câte o zi mai puţin bună şi ţipau toţi la mine, dar în rest... Stai că nu este chiar aşa. Mai ţii minte cum ai făcut când a început Ovidiu să facă glume pe seama ta? Hmmm... şi când i s-a alăturat şi Ştefan... Da, chiar te-ai enervat, aşa că nu mai face tu pe deşteptul, că nu este chiar aşa. Este drept că nu ţi s-a întâmplat prea des, dar ţi se mai întamplă. Întristarea este legată de mânie, practic, întristarea este prima fază, după care treci la mânie, aşa că ar fi bine să încep cu ultima verigă, pentru a o elimina prima, după care să mă ocup şi de întristare. Dar dacă elimin de la început întristarea, poate elimin automat mânia, pentru că nu o să se mai ajungă la ea?!. şi crezi că este aşa uşor? Dacă nu ar fi stări distincte, crezi că ar fi apărut în toate tratatele de ascetică? Fii serios! Trebuie să fie multe alte lucruri care îţi scapă acum, la care nici nu te gândeşti, şi care o să le observi doar atunci când o să te loveşti de situaţii concrete. Ai mai păţit-o tu şi cu altele, când ai crezut că nu o să ai nici o problemă, şi până la urmă a trebuit să recunoşti că habar nu aveai de tot ce se întâmplă cu tine... Banii nu mi-au creiat până acum mari probleme. Este adevărat că nu mi-am dorit mare lucru, dar... Haine are grijă mama să-mi cumpere, că dacă ar fi după mine nu ştiu ce s-ar întâmpla, pentru că nu mi-aş cumpăra nimic. Exagerez, poate nişte adidaşi din când în când... Bani de cărţi am avut mereu... Nu s-a întâmplat niciodată să le cer bani alor mei pentru o carte şi să nu-mi dea. Altceva nu ştiu ce aş mai putea raporta la bani. Mândrie bănuiesc că are oricine, şi la urma urmei are şi ea părţile ei bune. Dar dacă nu ar fi fost atinsă mândria, atunci când a făcut glume pe seama mea Ovidiu, bănuiesc că nu aş fi reacţionat în felul în care am reacţionat, adică să mă întristez şi să mă enervez mai apoi. Cu o simplă trecere în revista văd că le am pe toate şi prin urmare aş avea de lucru şi un teren vast de observaţie. Dintre cele patru, problema banilor este mai materială şi de la ea se pot dezvolta celelalte, cu toate că nu în cazul meu, sau nu acum, în momentul acesta. Nu am apreciat niciodată banul în sine, şi dacă nu am nevoie pentru ceva anume, nici nu am bani la mine. De câte ori nu a strigat mama la mine să am mereu bani la mine când plec undeva, că nu se ştie niciodată când pot să am nevoie de ei, şi tot nu o ascult. Dar cărţile, nu pot fi percepute ca bani? Cărţile mele au o valoare în sine prin informaţia pe care o conţin, prin stările pe care pot să ţi le inducă, şi nu au valoarea lor în bani. Şi totuşi, totul până la cărţi... Poate să-mi ia cineva toţi banii, dar să  nu se atingă cineva de cărţile mele, că mă enervez rău de tot. Ei nu mai spune? Te enervezi? Tare? Măi să fie, se pare că trebuie să te mai educăm puţin... Ce-ar fi ca de mâine  să fii atent la tot ce ţine de bani, chiar dacă ţi se pare că nu au tangenţă cu tine, iar cărţile vor intra tot la acest capitol. Ai mai avut tu ceva încercări cu privire de legarea de obiecte, aşa că acum o să continuii practica!

Este cea mai bună alegere posibilă!”

            Cum s-a întâmplat de fiecare dată până atunci, când îmi adăugam câte o nouă etapa exerciţiilor mele, automat, începeam să mă surprind încălcând regulile trasate chiar de mine. Era prima etapă, aşa că nu aveam de ce să mă supăr. Pentru a mă corecta, mai întâi trebuia să-mi dau seama când greşesc, şi pentru asta aveam alocate câteva săptămâni. A doua zi, după ore, când rămăsesem la antrenament, ca de obicei, trebuia să aşteptăm o oră pentru a ajunge să se strângă toată echipa. Ora liberă pe care o aveam o foloseam ca să ne odihnim puţin, şi să mâncam. Rămăsesem doar cu Ştefan în clasă, după ce toţi colegii plecaseră fiecare încercând să-şi umple timpul. Era aproape ora două după-amiază şi începuse să mi se facă foame, dar de obicei rezistam cu bine încă trei ore până ajungeam acasă ca să mănînc bine. Acum însă, prin nu ştiu ce analogie, mi-am adus aminte de un obicei de-al meu mai vechi, îmi plăcea să mănânc pâine caldă în combinaţie cu un suc de fructe. Dacă aş fi avut pâine şi suc, nu aş mai fi vrut nimic altceva de mâncare. Acum, că mi-am adus aminte, m-am controlat prin buzunare, să văd dacă am nişte bani la mine, şi am găsit suficienţi cât să-mi ajungă de un suc şi de o pâine. Singura problemă era că nu vroiam să mă duc singur până la magazin. Nu era el prea departe, dar să mă duc singur până acolo... Dacă ar fi mers şi Ştefan cu mine... ar fi fost  cu totul altceva.

-Nu vrei să facem o plimbare, Ştefane? Eu mi-aş lua ceva de mâncare de la magazin, iam spus cu privirea ramasa in continuare pierduta  pe geam.

-N-am chef. Sunt şi obosit, nu mai este mult şi o să înceapă antrenamentul...

-Aşa ţi-am făcut eu ţie, când m-ai rugat să merg la magazin? Şi încă de câte ori am mers cu tine?

Am făcut o pauză în care l-am privit ca şi cum i-aş  fi spus „lasă că o să mai vrei tu să mergem împreună la undeva...” Asta l-a convins pe Ştefan, aşa că şi-a pus haina pe el, şi geanta pe umăr şi am ieşit din clasă.

-Bine... merg, dar ne întoarcem repede.

Pe drum m-am gândit numai la pâinea caldă şi sucul pe care am să le iau, şi asta cu frică, pentru că pâinea putea să nu fie caldă, sau nici macar proaspătă, iar sucul să nu fie cel din care vroiam eu, iar foamea se făcea din ce în ce mai simţită cu fiecare minut care trecea alimentata de o poftă chinuitoare. Erau destul de puţine şanse să găsesc pâine caldă la ora aceea, dar mă gândeam că poate o să găsesc prin nu ştiu ce miracol. Surpriza plăcută a fost când am intrat în magazin, şi am simţit miros de pâine caldă încă de la intrare. Am scos repede banii şi am cumpărat o pâine şi un suc. Vânzătoarea a vrut să îmi pună pâinea într-o pungă, dar eu eram departe deja. Aveam de gând să mănânc tot pe drumul până la liceu. Înainte de a muşca din pâine, însă, o idee m-a oprit oprit brusc.

-Vrei şi tu nişte pâine cu suc, l-am întrebat pe Ştefan, fiind sigur că îmi va spune că nu îi place combinaţia, şi că aşteaptă să mănânce bine acasă, răspuns pe care mi-l mai dăduse  până  atunci de nenumărate ori. Aşa spunea de fiecare dată când îl întrebam, prin urmare făceam doar o formalitate, un gest de politeţe. Ştefan s-a făcut că se gândeşte, timp suficient pentru mine pentru a avea presentimente nu tocmai favorabile, puţin după care mi-a luat pâinea din mână şi a rupt-o în două, dându-mi înapoi o jumatate.

-Nu ştiu ce am, îmi spuse  el vesel, dar astăzi chiar îmi este foame, aşa că de data asta nu am să te refuz... Am şi o sticlă pentru apă la mine, aşa că poţi să-mi dai şi nişte suc, dacă vrei...

Câteva momente nu am ştiut ce să cred. Uneori, Ştefan obişnuia să facă glume destul de neaşteptate, dar când am văzut ca scoate şi sticla din geantă, am ştiut că nu am să mă bucur nici de pâine, nici de suc atât cât aş fi vrut. Pentru un moment mi-a părut rău că îl rugasem pe Ştefan să vină cu mine. „Nu puteam eu să vin singur până aici şi să mănânc tot, fără nici o grijă?!” Ăsta a fost primul gând care mi-a venit, dar automat mi-am dat seama de toate greşelile pe care le făceam. Este adevărat că nu mă aşteptasem nici un moment ca Ştefan să fie tentat de mâncarea mea favorită, dar asta nu putea fi o scuză. În momentul următor am ştiut că este o ocazie minunată pentru a exersa noul standard pe are îl adoptasem cu o zi în urmă. În principiu era vorba de bani, iar eu nu trebuia să fiu legat de bani, şi nici de ce putea fi cumpărat cu ei. „De ce să simt cea mai mică împotrivire în mine, dacă vreau să dau ceva? De ce să am cea mai mică strângere de inimă? Sentimentul ăsta de posesie trebuie să dispară, când o să dispară şi ultima urmă a lui, atunci o să ştii că ai depăşit şi această fază! Acum însă nu ai făcut altceva decât să arăţi cât de zgârcit eşti, cât eşti de legat de tot ce te înconjoară şi dacă eşti zgârcit cu un prieten, cum eşti faţa de un necunoscut? Pentru ca să te înveţi minte, dă tu tot sucul şi toată pâinea, şi asta fără să simţi că ai făcut vreo chestie interesantă, pur şi simplu pentru că tu nu mai meriţi să mănânci în după-amiaza asta!”

Am aşteptat să guste Ştefan sucul şi pâinea, şi apoi am început să îmi pun planul în aplicare.

-Îti place sucul? Cum este?

-Sucul este bun. Cred că am învăţat şi eu de la tine să mănânc pâine cu suc şi spunând asta a mai muşcat cu poftă din pâine.

M-am făcut că mă uit insistent la culoarea sucului, până ce Ştefan m-a întrebat ce nu-mi convine.

-Ce tot te uiţi la sucul ăla?

-Nu ştiu, dar pare să aibă o culoare cam închisă pentru un suc de zmeură.

-Păi nici nu este suc de zmeură, este de căpşuni, zâmbind mirat ca nu ştiam ce-am cumpărat.

-De căpşuni?...

-Dar nu vezi că scrie mare pe sticlă din ce este făcut sucul?

-Da, ai dreptate...

-Hai nu mai face mofturi şi bea-l. Este bun, îţi spun eu.

-Nu-mi place sucul ăsta, nu pot să-l suport...

-Cum nu poţi să suferi sucul de căpşuni? Data trecută când am mai cumpărat suc, tu ţi-ai luat unul de căpşuni, asta ştiu sigur, că doar eu le-am cumpărat şi spunând asta m-a privit suspicios.

-A fost prima dată când l-am încercat, dar nu-mi place... Dacă vrei poţi să-l bei pe tot, că eu oricum nu o să mă ating de el.

-Dă-l încoace că te scap eu de el, nu-ţi face probleme. Altfel la ce ar mai fi buni prietenii?!

Reuşisem să-mi găsesc echilibrul, dispăruse vinovaţia de a fi gândit aşa de urât, aşa că mă mai liniştisem, dar rămăsesem profund convins că voi avea mult de muncă până să ajung să îmi înlătur toate impulsurile de autoconservare.

Văzâdu-mă că stau cu pâinea în mână fără să mă ating de ea, Ştefan a început să fie bănuitor, iar eu numai asta nu-mi doream, să afle şi altcineva de exerciţiile mele.

-Pâinea de ce n-o mănânci? Are şi ea gust de căpşuni, ma întrebă el amuzat.

Am râs cam încurcat, căutând repede un răspuns.

-Nu ştiu ce am, când am plecat spre magazin, îmi era foame, dar acum nu mai îmi vine să mănânc nimic, nu ştiu ce am...

-Asta nu este bine, moşule! Du-te şi fă-ţi analizele, să nu fii bolnav. Nu este normal să treci dintr-o stare în alta aşa repede. Poate ai făcut ulcer, cine ştie...

-Hai, nu exagera... Nu am poftă de mâncare, ce mare lucru... Vrei şi jumătatea asta de pâine?

-Nu, mulţumesc. Poate o să ţi se facă foame mai târziu şi o să vrei să mănâci ceva.

-Dacă nu o vrei tu, am s-o dau la băieţi, când ajungem în sală, şi ştii că ei nu refuză nimic.

-Bine, atunci lasă că mă mai sacrific eu o dată.

Foamea pe care am simţit-o în timpul antrenamentului mi-a adus aminte de cât mai am de lucru pentru a nu fi legat de bani. Aceeaşi foame putea să mă ducă la o mulţime de alte analogii, dar acum mi se părea că totul este din cauza banilor. Pentru că eu nu câştigam încă bani, a ceda cuiva din banii pe care îi aveam, nu mi-ar fi adus prea multă satisfacţie, dar aş fi simţit că cedez ceva din ce este al meu, atunci când cedam ceva de care aveam nevoie, era singura formulă de a mă răzbuna pe bani. Printre puţinele lucruri la care ţineam erau cărţile, aşa că mi-am îndreptat atenţia asupra lor, ca un mod de a-mi exersa voinţa asupra noului meu punct de atenţie.

Aveam obiceiul să dăruiesc cărţi, era un fel de a-mi exprima bucuria, atunci când descopeream o carte bună. În felul ăsta încercam să nu mă bucur singur de descoperirea mea, şi mi se părea cel mai bun cadou posibil pentru mine însumi. În plus, această practică nu mi se părea a fi nici forţată, nici greoaie, era ceva firesc. Prin a face cadouri am cosiderat că aş putea face două lucruri în acelaşi timp. Prima dată că îmi verificam constant nivelul zgârceniei, menţinându-l în limite acceptabile, iar în al doilea rând aveam şi eu bucuriile mele. Acest mod de  comportament mi-a devenit în scurt timp atât de firesc... mai bine spus l-am asimilat foarte repede, şi cu totate că s-ar putea crede că scăpasem de probleme, nu era tocmai aşa. Încercând să mă bucur de bucuria celorlalţi, am început să observ că pentru multa lume este foarte greu să se bucure de un cadou, de orice natură ar fi. De ce? Sigur că a venit şi această întrebare... “Dacă stau şi mă gândesc la logica de a refuza, pot să găsesc o singură scuza: grija pentru celălalt, de a nu-l expluata, de a-i ramane lui acel lucru. Dar cu această explicaţei nu m-am împăcat niciodată pentru că scăpam exact ce este mai important, şi anume bucuria pe care o trăiesc eu când pot să dăruiesc ceva, bucurie care este mult mai mare decat orice aş face pentru mine cu banii de pe acel cadou sau cu cadoul în sine. Cu toate acestea nu pot să fac nimic mai mult din acest punct de vedere. Cine poate să mă înţeleagă o să aprecieze gestul, cine nu ... astea este....”

În timp am putut observa că este mult mai greu de a primi ceva decât de a da, şi inevitabil am avut şi eu de lucru în a primi ceve fără să refuz de cinci ori, fără să încep să calculez ce ar trebui să dau înapoi ca să mă recompensez, sau mai rău să mă gândesc la motivaţiile ascunse ale unui cadou. Am avut ceva de lucru pana să pot să văd în cei care  îmi dădeau ceva aceleaşi intenţii pe care le aveam şi eu atunci cand ofeream ceva anume, bucuria cauzată de bucurie. După ceva timp am ajuns să înţeleg că pentru a primi ceva trebuie să fi capabil să dai la rândul tău şi să te bucuri de asta, intre cele două acţiuni este o legătură  puternică aşa că intelegereau unei parţi o descoperă şi pe cealaltă, iar dacă nu ai descoperit şi aceptat una din părţi, nu ai acceptat-o nici pe a doua.

Cu întristarea şi supărarea a trebuit să accept că trebuie să încep în acelaşi timp. Nu a fost necesar să citesc tratatele de ascetică ca să pot să-mi dau seama că cele două se leagă foarte strâns, aşa că oricât de pedant aş fi vrut să fiu, pentru a-mi păstra nota practică a exerciţiilor mele nu puteam să fac experimente doar de dragul experimentelor, ştiind de la început care o să fie rezultatul. Odată ce am hotărât că de a doua zi, voi fi mult mai atent asupra stărilor mele de întristare, de orice natura ar fi, şi orice le-ar fi provocat, iar prin aceasta să reduc mult posibilitatea de a mă influienţa, şi aşa am început să-mi fac iaraşi planuri. Ştiam deja foarte bine că va trebuie să aştept câteva săptămâni până să observ lucruri pe care nu le observasem până atunci, că va trebui să fac eforturi mari la început, şi mai ştiam că pentru a experimenta totul, nu o să am mult de aşteptat... Pe de altă parte eram curios să văd aspecte noi ale supărării, pentru că începusem să mă gândesc de mult timp la ce ar putea fi în spatele supărării, cum aş putea să ridic deasupra acestei stări, dar fără prea mare succes. Aceste aspecte, cu puţin efort le poţi calcula şi studia din memorie, după ce supărarea a trecut şi ţi-ai revenit pe deplin, dar eu aş fi vrut să pot face toate observaţiile asupra mea în timp ce aş fi supărat. Dar mai poţi oare fi supărat cu adevărat şi în acelaşi timp să poţi să te observi cu luciditate, să-ţi studiezi toate reacţiile, pornirile şi mai ales slăbiciunile pe care le ai în acea stare de supărare. După câte îmi aminteam, în stări de supărare profundă, incălcam toate regulile, practic asta era una dintre manifestările concrete ale supărării. Şi totuşi aveam un avantaj, şi anume chiar felul meu de a mă supăra, mai precis, în aceste momente când pierdeam controlul nu vroiam decât să fiu lăsat în pace, singura forma de protest pe care o adoptam fiind tăcerea şi izolarea. Dat fiind acest obicei pe care îl ştiam deja, eram curios să văd până unde pot merge în stările de supărare, până la încălcarea căror principii pot să  ajung. Mă bazam pe faptul că o urmă de raţiune tot mai rămânea şi în acele momente şi de multe ori, tocmai asta mă enerva şi mai tare, faptul că începeam să mă gândesc la urmarea acţiunilor mele, nu asupra mea, ci asupra celui împotriva căruia erau îndreptate. Ce putea fi mai supărător decât să nu te poţi supăra până la capăt, să nu poţi întoarce spatele întregii lumi? Exact pe această „slăbiciune” am spus că trebuie să mă concentrez, şi de ea trebuie să mă agăţ în acele momente, pentru a mă putea analiza. Pe de altă parte supărarea face posibilă reconcilierea, prima fază a unei împăcări, momentul când îţi calci pe inimă şi faci primul pas spre o împacare. Asta în cazul de nu eşti prea încăpăţânat, iar eu, după câte mă ştiam, nu îmi manifestam încăpăţânarea în a rămâne supărat, dar procesul acesta trebuia studiat în amănunt, pentru că se dovedea a fi interesant prin efortul pe care trebuia să-l fac pentru a-l realiza.

Acestea au fost primele judecăţi pe care le-am făcut asupra noilor mele puncte de interes. În zilele care au urmat, am început să fiu atent la toate stările ce puteau fi asociate cu „nervii” în general, şi cu toate că manifestam o curiozitate în a surprinde toate procesele ce se derulau în momentul în care m-aş fi supărat, trebuia să găsesc şi o formulă pentru a rezista la micile provocări. Dealtfel ceea ce vroiam să realizez, era să nu mai fiu atins de micile provocări, care adunându-se puteau să mă facă să mă supăr. Dar pentru asta ar fi trebuit să ştiu mecanismele prin care se produc în mine şi care duc la supărare, şi să acţionez asupra lor. Oricât m-am gândit, tot nu am putut să iau o hotărâre pentru a stabili ordinea în care voi acţiona. Oricum, rămânea de văzut cât de supărat pot să fiu şi în acelaşi timp să-mi menţin spiritul critic de observaţie şi să-mi notez stările prin care aş fi trecut.

Am observat că odată ce începusem să îmi exersez voinţa în a nu mă ataşa de obiecte, evantaiul motivelor de supărare s-au restrâns foarte mult. În ceea ce priveşte supărările subite şi neexplicabile logic, sau mai bine spus cu explicaţii mult prea grosiere pentru a le putea accepta se diminuaseră mult. Nu mai rămânea decât orgoliul meu care ar fi putut fi jignit şi care să mă ducă la o supărare adevarată. Aici nu am putut să merg mai departe cu intuiţia sau analizându-mi amintirile. Am acceptat ca experiment de laborator, şi nu mai mult, supărările cauzate de orgoliu, şi aceasta pentru că mi se păreau raţionamente mai complicate, şi nu de “trei simplă” cum erau celelalte, care trebuiau eradicate fără milă. Era o mică extravaganţă pe care mi-am permis-o cu titlul de „experiment”, măcar atâta lucru puteam să-mi permit în numele „ştiinţei”. Nu pot să spun că după ce am trasat această mică învoială, aşteptam să îmi simt orgoliul rănit, pentru a mă putea analiza, dar nici că a durat mult până s-o fac.

Tocmai mă întorceam de la liceu împreună cu Ştefan şi Ovidiu, şi nu ştiu cum a alunecat discuţia spre planurile de viitor ale fiecăruia, aşa că fiecare a început să spună ce ar vrea să facă după terminarea liceului, „când o să fie mare”. Eram încă în clasa a XI-cea, dar trebuia să începem să ne gândim la ce vom face după terminarea liceului, şi cum nici unul dintre noi nu eram siguri că am vrea să facem ceva anume, începusem să ne gândim fiecare la ce i-ar plăcea să facă în continuare.

Ovidiu a fost primul care a început să spună ce planuri are.

-Dacă merge totul bine, anul viitor o să merg în multe turnee şi dacă o să joc  deasemenea bine, am şanse să pot intra la o Universitate din „State” şi să joc tenis pentru ea. Se practică pe scară largă chestia asta, şi dacă ai ajuns acolo, nu mai ai nici o treabă, nu-ţi rămâne decât să joci bine, şi să câstigi bani. Cum ai intrat în primii 100 jucători din lume, ai cariera asigurată, iar mai pe urmă, poţi oricând să dai ore de tenis şi chiar să devii antrenor. În afară de asta ai mult timp pentru tine ca să citeşti cât vrei, nu te opreşte nimeni să studiezi ce îţi place, iar după ce trec anii de performanţă poţi să faci şi o facultate într-un domeniu care să-ţi placă.

Si eu, şi Ştefan l-am ascultat pe Ovidiu cu multă atenţie aprobându-l în tot ceea ce spunea, pentru că toate acestea erau lucruri pe care noi nici măcar nu ni le puteam dori. În materie de sport, nu ne puteam compara cu Ovidiu, iar modul lui de a ne trata cu condescendenţa, nu ne lăsa nici o replică.

În momentul următor, Ştefan s-a simţit dator să-şi exprime şi el planurile de viitor.

-Eu am să intru la Institutul de Ştiinte Economice, pentru că vreau să....

Nici nu a apucat Ştefan să-şi încheie fraza şi Ovidiu, cu autoritatea ce şi-o aroga într-un mod cât se poate de natural, l-a întrerupt cu o întrebare nu prea prietenoasă, şi nici încurajatoare:

-Ştii tu câţi au fost pe un loc anul trecut la ISE? şi spunând asta a început sa zâmbească enigmatic, de parcă i-ar fi servit lui Ştefan formula magică pentru a-i distruge visul. Dar Ştefan nu s-a lăsat încurcat şi a continuat cu toată încrederea.

-Da, ştiu! Anul trecut au fost 11 pe un loc. Şi? De ce ar fi alţii mai deştepţi ca mine?

-Ai idee care a fost ultima medie de intrare? A continuat Ovidiu de parcă nu i-ar fi auzit răspunsul.

-În jur de 8,50, dacă îmi aduc eu bine aminte...

-Eu am un prieten care încearcat de doi ani să intre acolo şi nu a reuşit până acum, iar anul ăsta a continuat pregătirile şi speră să fie admis...

-Şi eu, de la anul, am să termin cu antrenamentele şi am să îmi fac un program foarte strict de învăţat, şi trebuie sa intru, ai să vezi.

-Trebuia să faci lucrul ăsta cel puţin de anul ăsta, ca să ai şanse, dar mă rog, tu faci cum crezi. În loc să fii realist, şi să alegi ceva ce ai putea face...

-Dar şi până acum am învăţat destul de bine la materiile care o să se dea la examen, am note mai mari ca tine, în orice caz!

-Ţi-ai găsit cu cine să te compari... Păi eu nu am prea fost pe la şcoală, că dacă nu mergeam în toate turneele în care am fost, şi mă apucam de învţat... He, he, nu mai puteai să te lauzi acum cu notele tale.

După cum evoluau lucrurile, se profila o ceartă în toată regula. Ovidiu nu ar fi cedat pentru nimic în lume la ideile lui, iar Ştefan se simţea destul de ofensat pentru a-i mai da dreptate lui Ovidiu, nici chiar formal pentru a-l face să tacă.

Discuţia aprinsă dintre Ştefan şi Ovidiu nu făcea decât să nu mă lase să îmi clarific gândurile. Mă mai gândisem eu de câteva ori la ce voi face în viitorul apropiat, dar de fiecare dată alesesem o altă variantă, nu eram hotărât deloc. Fiecare carte pe care o citeam mă influienţa puţin. După ce îi citisem Jurnalele lui Mircea Eliade şi mai ales Jurnalul Adolescentului Miop, eram convins că voi da la filozofie, după ce am citit câteva cărţi de Nicolae Iorga culminand cu ”O viaţa de om aşa cum a fost”, aş fi încercat la istorie, când îl citeam pe Dumitru Stăniloae, aş fi dat la teologie... Cu o zi în urmă tocmai citisem o carte de medicină naturistă, care îmi picase în mână întâmplător, şi fusesem foarte impresionat de metodele şi cazurile prezentate acolo, aşa încât mă gândeam acum, unde aş putea să întreb dacă se pot face studii în acest domeniu. Gândul acesta mi se părea destul de fantezist, şi nu-l luam în serios, dar ca să opresc discuţia ce se aprindea din ce în ce mai tare am spus să le explic celor doi problema mea.

-Eu nu prea sunt sigur la ce facultate o să dau....

-O să dai la filozofie, nu te mai face că te gândeşti, mi-a tăiat vorba Ştefan, păstrând ceva din tonul pe care îl folosea în controversă cu Ovidiu, ceea ce nu mi-a plăcut deloc. Dar asta nu m-a împiedicat să continui.

-Zilele astea mă gândeam că poate am să dau la medicina naturistă...

Când au auzit cuvântul „medicină”, fără să mai ia în considerare continuarea, cei doi au încetat să se mai certe. A urmat un moment de tăcere, care nici pe mine nu m-a lăsat să continui fraza, fiind cumva surprins de reacţia lor şi, ca la un semn,  Ovidiu şi Ştefan s-au uitat unul la altul întrebător şi au izbucnit în hohote de râs. După cum îi vedeam că se manifestă, cred că dacă eram într-un loc care le-ar fi permis, s-ar fi tăvălit pe jos de râs, şi ar fi bătut cu pumnii în pământ, noroc că acum eram pe lângă stadion, pe o scurtătură pe care mergeam uneori când ne grăbeam să ajungem acasă, şi pe unde curaţenia nu era excesivă. Totuşi, au făcut tot ce le-a trecut prin cap ca să exprime mai bine hohotele lor de râs. M-au arătat cu degetul, au râs ţinându-se de burtă, s-au ţinut unul de altul ca să nu cadă pe jos. Toate aceste manifestări aveau darul de a mă irita progresiv. Până la un anumit punct găseam şi eu amuzantă situaţia, dar băieţii exagerau, iar eu nici măcar nu apucasem să le spun ideea până la capăt, aşa că râdeau gratuit. La început m-am arătat surprins şi aşteptam liniştit ca cei doi să se oprească şi să-mi explice ce este aşa de amuzant, dar cu fiecare moment ce trecea începeam să simt cum încep să mă enervez. „Adică de ce găsesc ăştia aşa de amuzantă ideea mea? Aş putea să dau şi la Fizică, teatru sau conservator, dacă aş vrea. Care este problema lor?... Mă desconsideră! Asta este! şi îmi spun asta verde în faţă, fără nici o jenă! Cică suntem prieteni...nu? Iar eu am fost cât se poate de înţelegător cu ei, de fiecare dată... Ce-i costa să spună: Bine, bine...  sau să nu spună nimic, şi tot ar fi fost mai simplu...” Între timp, râsetele se mai potoliseră şi Ştefan cu lacrimi în ochi a început să mă întrebe pe un ton insinuant, uitându-se în acelaşi timp şi la Ovidiu ca să vadă reacţia acestuia, de parcă ar fi spus o glumă foarte bună de a carei efect era sigur.

-Tu vrei să dai la medicină? Păi nu dau eu la medicină, care sunt cel mai tare la chimie... Dar nu sunt eu cel mai bune exemplu. Uite, verişoara mea a intrat dupa 3 ani la medicină, timp în care a învăţat încontinu. Nu trebuie să-ţi spun că nu a scăpat în timpul liceului nici o olimpiadă la chimie şi biologie...

Ovidiu, ca să facă o glumă şi mai bună a devenit serios dintr-o dată şi luându-mă de după umeri, m-a întrebat patern: „Ai înebunit?”

Asta a declanşat iar un val de râs, pe care nu l-am mai suportat, aşa că am grăbit pasul şi m-am depărtat de ei. Deja eram nervos rău de tot. „Ia uite cu cine stăteam eu de vorbă... N-ar scăpa nici o ocazie să râdă pe seama mea, de parcă ei ar fi mai deştepţi. Dacă ar fi într-adevăr mai deştepti ar fi putut să mă asculte până la capăt, măcar atât. Nici nu vreau să-i mai văd. Gata s-a terminat! Nu am să mai împrumut nici cartea de la Ovidiu, nu mai îmi trebuie nimic de la el, iar cu Ştefan nu mai vorbesc, şi  sigur o să sune el deseară să înceapă să mă liniştească, dar nu mai merge de data asta, au întrecut orice măsură. Îi fac cadou toate cărţile pe care le am la el, numai să nu mai trebuiască să vorbesc cu el. Să vadă toate cărţile de le mine şi să-şi aducă aminte de tot ce mi-a făcut, să-i pară rău pentru fiecare cuvânt pe care l-a spus. Deştepţii! Lasă că o să vadă ei. Am să-mi fac un program mult mai încărcat, şi am sa reuşesc în tot ce o să-mi propun. Am sa reuşesc numai ca să le fac în ciudă. Dacă ei sunt nişte incapabili, nu trebuie să fie toată lumea la fel.” Mai că-mi dădeau lacrimile de ciudă. Din urmă, Ştefan şi Ovidiu strigau ca să mă împace, dar încă cu ironie în glas, ceea ce mă înfuria şi mai tare.

-Hai măi că am glumit. Ce ai luat-o aşa la fugă? Nu mai ştii de glumă? De când eşti aşa sensibil? Dar Ovidiu nu a putut să se abţină nici măcar atunci şi  a continuat cu voce scăzută, dar destul de tare ca să pot să-l aud: Auzi... la medicină...!

Văzând că nu răspund nimic, şi nu le răspundeam pentru că ceea ce făceau mă enerva şi mai tare, au schimbat tactica.

-Cum vrei. Poţi să mergi singur acasă. Noi am vrut să ne cerem scuze, dar dacă tu eşti încăpăţânat... treaba ta!

Îmi venea să-mi acopăr urechile ca să nu-i mai aud. „Uite în ce hal m-am enervat din cauza lor” Până să spun acest lucru toate reflexele mele interioare pe care mă bazam că mă vor face atent în cazul în care o să mă supăr nu reacţionaseră. Nimic nu-mi atrăsese atenţia că încep să mă supăr. Poate totul a fost mult prea repede şi neaşteptat, dar ar fi trebuit să-mi dau seama. Acum era o ocazie bună pentru a putea analiza tot ce se întâmpla în mine atunci când mă supăram. Pentru a mă linişti, am început să găsesc raţionamentul care mă supărase, ceea ce îmi jicnise orgoliul. Practic, ei nu au făcut decât să-mi pună la îndoială capacitatea mea de a sustine un examen la o facultate foarte bună, iar asta înseamnă că m-au desconsiderat, că mi-au spus sub o formă voalată că sunt un incapabil, şi că ar fi bine să-mi bag minţile în cap. Pe de altă parte nici nu mă descurc prea bine la chimie, chiar nu-mi place materia asta, iar notele mele o arată foarte bine, aşa că ei  au la bază nişte constatări foarte corecte. Dacă aş accepta că sunt slab deocamdată, şi că am multe goluri la chimie, dar că îmi stă în putere să fac ceea ce doresc, că pot învăţat, şi încă mai am destul timp pentru asta, şi că pentru acest lucru nu trebuie să le cer lor voie, şi nici măcar să le spun, atunci problema este rezolvată. De ce nu aş accepta cele mai proaste păreri despre mine, şi să încerc să le infirm după aceea prin ceea ce voi face? Asta fără să mă blazez sau să accept acele idei, ci din contră, toate astea să mă motiveze să arăt contrariul. Dacă aş gândi în fiecare problemă aşa, atunci nimic nu ar mai putea să mă jignească, iar orgoliul meu, s-ar modifica în aşa fel, încât nu ar mai putea fi atins de nici o afirmaţie negativă la adresa mea.” Tot raţionamentul pe care l-am făcut m-a liniştit pe loc. Între timp Ştefan şi Ovidiu m-au ajuns din urmă, aşa că le-am spus pe cel mai firesc ton posibil.

-Voi aveţi dreptate în ceea ce spuneţi. Până acum nu am făcut nimic ca să credeţi măcar că pot sustine un examen la medicină, aveţi dreptate...

Asta nu le-a picat deloc bine celor doi care au deventi serioşi imediat.

-Nu, noi am exagerat... Mai facem şi noi glume proaste din când în când...

-De ce spuneţi asta? Analiza voastra a fost foarte bună, numai că trebuia să o spuneţi în alt fel. Îmi ştiu şi eu condiţia, şi câte odată este bine să mi se arate unde sunt, ca să-mi păstrez simţul realităţii.

Cei doi, din veseli cum erau, deveniseră încet, încet , stânjeniţi de situaţie, iar când am observat asta, am schimbat subiectul ca să destind atmosfera, nu aş fi vrut să se simtă vinovaţi pentru nimic, pentru că nici nu era cazul.

-La ce film spuneaţi că o să mergem sâmbătă? Nu tu spuneai, Ştefane, că a apărut un film bun?

A fost de ajuns ca totul să fie uitat, iar Ştefan să înceapă să prezinte filmul pe care vroia să-l vadă cu tot dinadinsul, iar toate astea le făcea cu o urmă de vinovaţie, protejându-mă şi fiindu-i frică, parcă să nu mă supere cu ceva.

Bine-înţeles că în aceste momente am simţit imediat gândul că i-am învins, că i-am lăsat fără replică, şi că i-am făcut şi să-şi ceară scuze, dar l-am refuzat fără să-l bag în seamă, considerându-l ca pe o insultă la adresa principiilor mele. „Ca să-mi pot stăpânii orgoliul, nu trebuie să mi-l hrănesc cu astfel de gânduri. Poate că nu va trebui să mai accept nici o laudă, de oriude ar veni. Nici măcar eu nu ar trebui să mă mai vorbesc de bine, ci ar trebui să fiu cât se poate de modest, realist adică. Problema este nu să zâmbesc stânjent la o apreciere făcută de cineva, prin care să dau impresia că nu sunt demn de acea laudă, ci să nu las ca acea laudă să îmi întărească orgoliul, să nu o accept, să nu cred în valabilitatea ei. Asta este! Uite cum pot să lucrez în fiecare zi pentru a scăpa de supărare şi întristare. Cu toate că mă gândeam la tot ce mi se întâmplase, din când în când îl mai ascultam şi pe Ştefan care încerca să fie spiritual pentru a mă bine dispune. Îmi revenisem complet, nu mai simţeam nici o urmă de supărare şi nici de întristare, dar rămăsesem într-o stare meditativă, puţin introvertită, care putea să dea senzaţia de supărare, privită din afară. Şi totuşi nu era nimic de genul ăsta. Nu mai eram vesel şi bine dispus, dar în schimb nu aveam nimic, nu mă supăra nimic, nu aveam cu nimeni nimic. Dar şi această stare mi-a dat de gândit, fiind totuşi nefirească, sau cel puţin diferită de starea pe care o aveam iniţial, la începutul conversaţiei. „Asta să fie totuşi  un efect al supărării pe care nu pot să-l controlez? Ar trebui să mă stăduiesc pentru a ajunge la starea de veselie la care eram când plecasem de la liceu? Dar la ce bun? Ar fi ceva artificial, bănuiesc. O stare de veselie nu este starea firească în care ar trebui să fii tot timpul, aşa că nu pot să fiu vesel brusc. Nu ştiu... La asta o să mă mai gândesc.”

Aşa mi-am început încă o etapă din planul meu de observaţie interioara, pe care îl găseam din ce în ce mai interesant. Când am început, nu îmi imaginam unde aş putea ajunge, dar cu cât adăugam un nou punct la observaţiile mele zilnice, apăreau noi probleme care necesitau metode noi de combatere. Şi totuşi, interesant era că lucrurile începeau să se lege. Fiecare etapă pe care o adăugam venea în ajutorul celorlalte pe care le practicam deja, şi invers. În loc ca având mai multe „fronturi” să fie din ce în ce mai greu, cu cât mai mulţi „parametri” de urmărit, să îmi fie greu să le pot ţine sub control, puteam observa că era, din contră, din ce în ce mai uşor. Căpătasem anumite automatisme în a accepta noi puncte de obervaţie, de a adăuga noi reguli.

            Nu a mai trecut  mult timp şi am simţit nevoia să mai adaug încă o etapă, iar de data aceasta m-am luat de limbajul pe care îl foloseam. În tratatele de ascetică, această etapă secundată se numară tot printre cele ce aparţineau despătimirii. În seara în care mi-am fixat noua regulă, şi anume de a elimina din vorbirea curentă toate cuvintele şi expresile care nu-mi făceau cinste, nu îmi imaginam ce impact o să aibă asupra mea această schimbare. Tot ceea ce am avut de făcut a fost să spun: „Începând de mâine, nu am să mai vorbesc urât, nu am să mai pronunţ nici un cuvant ce nu se găseşte în dicţionar.” Decizia mea a fost cumva inspirata de o întâmplare chiar din acea zi. Auzisem un banc, şi tare aş fi vrut să îl spun şi eu cuiva. Marius, verişorul meu, tocmai trecuse pe la mine şi în timp ce îl conduceam spre casă, i-am spus bancul, cu cea mai mare plăcere, savurând toate  expresiile maliţioase, care dădeau consistenţa bancului. Marius m-a privit puţin uimit şi cu toate că s-a amuzat de cum am spus gluma, mi-a spus în treacăt: „Dar de când iţi place ţie să vorbeşti aşa urât?” Este adevărat că fiind într-o stare  bună, aveam tendinţa să mă exprim destul de vulgar, cu toate că de obicei nu o făceam în exces, şi imediat am căutat o explicaţie, care să îmi reducă din jena care mă cuprinsese. Cu toate că mi-am dat seama că era o stare de exaltare prost manifestată, totuşi am încercat cu încăpăţânare să mă disculp.

-Poate că expresiile mele sunt o supapă, poate că asta mă relaxează, mă scoate din constrângerile zilnice, am spus eu gândindu-mă la explicaia lui Marin Preda. Oricum aşa îmi permit să vorbesc numai între prieteni, în alte împrejurări nu aş îndrăzni. Şi au fost atâtea personalităţi care găseau o scăpare într-un limbaj „colorat”.

-La nişte genii, sau oameni care şi-au dovedit calităţile şi care au, sau au avut, mă rog,  o activitate stresantă, se explica, dar la tine....nu prea... a adăugat Marius.

Asta mi-a fost de ajuns. Nu am mai scos nici o vorbă până ne-am despărţit. Exaltarea mea dispăruse fără urmă lăsând loc unei judecăti clare care mi-a arătat că ceea ce făcusem, nu  era cel mai interesant lucru cu putinţă... Când am ajuns acasă, mi-am adus aminte de regula de a-ţi controla limbajul, şi brusc, am hotărât că trebuie sa adaug şi această treaptă la exerciţiile mele. Undeva în câteva cărţi pe care le citisem se explica această practică, aşa că am căutat repede în bibliotecă şi am găsit până la urmă explicaţiile. Problema era puţin mai complicată. Am găsit că o corectare a limbajului trebuia să aibă şi alte laturi, cum ar fi într-o terminologie mai învechită: batjocura, luarea în râs, dispreţul, înjuria, vorbirea inoportună şi necuviincioasă. Când am văzut că în loc de o singură „aplicaţie”, de fapt erau mai multe, am avut un moment de ezitare, dar gândindu-mă puţin, am văzut că totuşi, acestea se legau de ceea ce făceam eu până acum. Încercasem să nu mai am sentimente „neprietenoase” faţa de cineva, să  nu gândesc rău despre nimeni... Acestea fuseseră concluzii la care ajunsesem în urma dorinţei mele de a nu mă mai întrista, de a nu fi legat de lucruri, şi celelalte pe care le făceam. Fără a respecta tot ce este în jurul tău, nu ai cum să ajungi să te respecţi pe tine, fusese concluzia la care ajunsesem.  Acum, însă, tot ceea ce trebuia să fac era precis, şi gata stabilit. Începutul era de acum arhicunoscut. A doua zi aveam să încep prin a încerca să mă abţin a mai vorbi urât şi în acelaşi timp să mă gândesc mai bine la acţiunea pe care o are fiecare cuvânt asupra celui căruia îi este adresat, pentru a nu lua în râs, a nu dispretui, şi a nu vorbi necuviincios, faţa de cineva, după care va trebui să ajung până acolo încât să nu mai gândesc nimic din acestea, şi va trebui să perseverez, până când va dispărea şi simplul impuls de a face acest lucru.

În acea noapte am stat să termin „India” lui Eliade, nemaiputând s-o las jos din mână decât după ce am terminat-o, cu o urmă de mândrie că am putut s-o citesc într-o singură seară, şi asta după ce venisem de la şcoală, şi gândindu-mă ce uimită o să fie colega care mi-a împrumutat-o.  După ce am terminat de citit cartea a trebuit să-mi fac rugăciunile zilnice, cu tot ce includeau ele, m-am culcat foarte târziu. Dimineaţa m-am trezit cu greu, şi nu mult a mai lipsit să mă culc la loc, pretextând o durere de cap insuportabilă, dar cum ştiam că va veni şi partea mai rea, atunci când, după ce îmi va treacă somnul o să am mustrări de conştiinţă că nu am fost la şcoală, am decis că am să păstrez „durerea de cap” pentru altă zi.  Până la liceu am mers automat, fără să observ nimic în jur, părându-mi rău că nu am avut curaj să dorm măcar o oră în plus. O absenţa nu era mare lucru, mai puteam să fac multe până să mi se atragă atenţia, sau să afle ceva ai mei, dar de acum era prea târziu.  Cu toată indecizia mea de dimineaţă, am ajuns la timp la prima oră, e drept, numai cu puţin timp înainte de a veni şi profesorul, iar emoţiile pe care le-am avut la acea primă oră, au avut darul să mă trezească de tot, şi cu toate astea, parcă încă nu funcţionam la întreaga capacitate. De asta mi-am dat seama  când în pauză, am început să îi spun lui Ştefan bancul care îmi produsese atâtea neplăceri ieri. Cum am început să-l spun şi ceva îmi spunea că nu fac bine ceea ce fac, fără să realizez ce.  După încă o fraza, mi-am adus aminte dintr-o dată că din acea zi, nu mai foloseam cuvinte urâte. Bancul nu-l terminasem de spus, deja făcusem o pauză mult prea mare pentru a fi  retorică, iar Ştefan mă privea cu mirare şi interes în acelaşi timp. Neputând să divulg nimic din ceea ce făceam, am început să înlocuiesc cuvintele care mi se păreau a fi nepotrivite pentru practica mea, cu expresii neutre şi multe puncte de suspensie.  Toate astea au avut darul ca după replica de final, din care nu mai rămăsese mare lucru, Ştefan să mă mai aştepte puţin ca să se convingă de faptul că terminasem de spus bancul şi m-a întrebat sec, complet nedumerit: „Da, şi?....”

-Şi gata! Ce mai vrei, ăsta a fost bancul, am spus eu nemulţumit la rândul meu, ştiind foarte bine care era problema.

-Păi ce fel de banc este ăsta, că nu am găsit nimic amuzant în el.

-Bancul este bun, numai că nu mă pricep eu să-l spun, nu am talent şi gata... Explicaţia a fost destul de convingătoare ca Ştefan să nu bănuiască nimic.

Prima săptămână a fost tare confuză, atât pentru mine cât şi pentru toţi colegii mei. Fraze neterminate, cuvinte lăsate în suspensie... şi toate acestea pentru că eram mult prea obişnuit cu ele. Îmi intrasera în reflex să folosesc anumite expresii, anumite cuvinte, aşa încât nu le puteam opri la timp, dar era un semn încurajator că le observam. După alte câteva zile, am început să observ şi expresiile şi cuvintele pe care încercam să mi le scot din vocabular, atunci când erau folosite de altcineva, începuseră să îmi sune diferit. Practica aceasta se dovedea  a fi foarte interesantă pentru că aveam un câmp de cercetare foarte larg, iar rezultatele erau cât se poate de vizibile. Cu eforturi susţinute, după a două săptămâna, nu mai rosteam nici un cuvânt pe care îl consideram în afara unui vocabular decent. Cu toate acestea nu scăpasem de acele cuvinte şi expresii. Chiar dacă nu le mai rosteam, aveam totuşi tendinţa să le spun, când îmi formulam fraza în minte, descopeream de multe ori aceste cuvinte şi le înlocuiam. Pentru ca simplu fapt că nu le rosteam, nu îmi mai aducea nici o satisfacţie, ci doar suspiciunea colegilor, m-am hotărât să perseverez pentru a neutraliza cuvintele nedorite şi în vorbirea internă, să îmi corectez şi frazele pe care le construiam în minte. Aşa mi-am mutat atenţia de la frazele rostite, la cele gândite.  Eram obişnuit deja cu acel „mediu” în care aveam să lucrez, prin exerciţiile mele de până atunci descoperisem multe mecanisme ale minţii pe care le foloseam în diverse cazuri, şi nu credeam că mai pot descoperi mai mult de atât. Am abordat totul cu o siguranţă desăvârşită, fiind sigur că în câteva luni, dacă nu săptămâni, problema va fi rezolvată. În paralel, am început să  nu mai jignesc pe nimeni cu nimic, şi nici să nu mai supăr. Ceea ce trebuia să fac, era să fiu atent ca pe lângă o frază lipsită de cuvinte nepotrivite, să fie şi cât se poate de binevoitoare, poate să supraapreciez calităţile celui cu care vorbeam, lucru care nu putea să supere. Când mă gândeam mai serios cum ar trebui să fac acest lucru am văzut pe partea cealaltă a străzii un puşti rotofei, care alerga, încercând să prindă tramvaiul care era deja în staţie. În ultimul moment m-am abţinut sa nu-i spun lui Ovidiu: „Uite şi la grăsuţul ăla cum mai aleargă. Are pretenţii să prindă şi tramvaiul...” Departe de a mă amuza de ideia care-mi venise am început să mă gândesc de ce mi-a venit acel gând, şi negănsind nici o explicaţie pe moment, am început să-mi dau singur explicaţii, şi să-mi fac morală. „ Dar de ce te apuci tu să vorbeşti despre un om pe care nici nu îl cunoşti? Un om poate fi gras independent de voinţa lui. Sunt destule cauze care te pot îngrăşa, aşa că nu are nici un sens să râzi de cineva care are mai multe kilograme în plus. Nu cred că este plăcut nici pentru el, să arate aşa, şi nici nu cred că îi place postura în care se afla. Spune multumesc că nu ai şi tu probleme de genul ăsta şi nu mai face glume proaste”. Aşa am început să abordez toate pornirile mele critice şi de o răutate gratuită, care se manifestau în situaţii cât se poate de fireşti. Dacă cineva îşi făcea loc în autobuz, în pofida aglomeraţiei, deranjând pe toată lumea, inclusiv pe mine, îmi spuneam imediat că poate persoana respectivă are toate motivele de a face asta, poate se grăbeşte, poate nu se simte bine... cine ştie, poate are o problemă pe care nu am cum s-o ştiu, şi nu trebuie să îl judec greşit, ci trebuie să-i acord toate circumstanţele atenuante. În scurt timp am observat că mă corectam şi îmi dădeam explicaţii pe un ton mult mai calm atunci când aveam o stare de linişte interioară. Era de ajuns să îmi aduc aminte pornirile pe care le avusesem peste zi, imediat după ce îmi terminam rugăciunea de seară, şi puteam să-mi dau explicaţii mult mai bune, să fiu mult mai îngăduitor, cu ceilalţi, dar nu şi cu mine. Această simplă observaţie a făcut ca practica isihastă să îşi facă loc tot mai mult în cotidian. Starea de linişte pe care mi-o dădea, avea o acţiune concretă asupra mea, îi puteam vedea rezultatele imediat, şi asta îmi dădea certitudinea că ceea ce fac, fac bine. Cu modul de a gândi, în aşa fel încât să nu supăr pe nimeni, mi-am dat seama că o să am mult de lucru, asta după ce, la sfârşitul a două luni de muncă, nu se vedeau mari progrese, dar în ceea ce priveşte limbajul, aici făcusem deja progrese însemnate în depistarea formulărilor nedorite în „timp real”.

Am început să fiu mult mai atent la formularea ideilor mele, precum şi la „conversaţia” cu mine însumi, pentru că aici trebuia să intervin acum. De câtva timp reuşisem să nu mai folosesc nici un cuvânt nepotrivit şi cu asta mi-am luat adio de la a mai spune bancuri, cu o mică strângere de inima, ce-i drept. Chiar şi atunci când vroiam să spun unul care îmi plăcuse foarte mult, rezultatele erau deplorabile, aşa că m-am împăcat cu gândul că trebuie sacrificat ceva pentru a-mi realiza obiectivul.

            Un alt punct la care am început să lucrez, fără să-mi dau seama, a fost încăpăţânarea, în sensul rău al cuvântului. Eram eu destul de calm din fire, dar dacă îmi propuneam ceva, atunci nu  mai dădeam înapoi pentru nimic în lume, de aceea multă lume m-a întrebat în ce zodie sunt născut, iar la răspunsul meu că sunt născut în zodia berbecului, se şi luminau, de parcă înţeleseseră până la urmă cauza încăpăţânării de care dădeam dovadă. Nu a trebuit să mă gândesc mult, pentru a face o distincţie clară, între încăpăţânarea ce trebuia controlată, şi la care se refereau tratatele de ascetică, şi încăpăţânarea care mă făcea să citesc câte o carte pe noapte, numai pentru a demonstra că atunci când vreau, pot să fac un lucru cu orice sacrificii. Încăpăţânarea de care vroiam să scap era legată, într-un fel, de supărare,  era  forma de protest cea mai naturală. Dacă eliminam motivele supărării, şi în final supărarea, puteam spera ca încăpăţânarea să nu mai aibă nici un motiv de manifestare, dar am observat că această încăpăţânare surdă, putea aparea  ca rezultat distinct, chiar atunci când vroiam să-mi stăpânesc micile supărări, apărând independent după ce fusese generată involuntar de primul impuls al supărării. Aşa că merita toată atenţia acest fenomen al încăpăţânării, ca  mobilizare generală a voinţei, cu scopul de a face ceva, cu toate că îmi dădeam seama că nu este cel mai  bun lucru pe care puteam să-l fac, şi pe care totuşi îl făceam. În primul rând a fost nevoie de multă luciditate în momentele în care toată voinţa era concentrată brusc în realizarea unui lucru, de a cărui inutilitate eram convins, şi pe deasupra eram şi conştient de acest lucru, şi totuşi îl făceam împins de o forţa căreia nu-i acordasem până atunci nici o atenţie. Chiar dacă reuşeam să îmi dau seama de sentimentul care mă cuprindea şi să-l privesc cu interes, era greu de învins  sentimentul în sine, care apela de multe ori ca rezultat al mândriei, sau onoarei, semn clar că încă mai aveam de muncit mult până să scap de el. Acum însă eram atent şi asupra mândriei, şi încercam s-o minimizez pe cât posibil, astfel că aveam toate argumentele pentru a crede că voi putea să  trec şi de această încăpăţanare, care părea pentru început iraţională, dar care se dovedea că avea multe conexiuni cu celelalte sentimente şi stări pe care le trăiam, iar de aici puteam să trag concluzia că înţelegându-i mecanismul o voi putea exclude. Plecând de la această idee am considerat că tăindu-i toate conexiunile pe care le putea face, aveam şanse să observ procesul în sine, mult mai clar, şi asta mai mult din curiozitate, pentru că practic, dacă aplicam bine tot ce-mi propusesem înante, n-aş mai fi ajuns niciodată la acest tip de încăpăţânare, şi nu ar mai fi trebuit sa experimentez nimic. Am observat că totuşi nu de fiecare dată încăpăţânarea de care eram capabil se manifestă ca urmare a unei nedreptaţi, dându-mi posibilitatea să o consider nocivă şi s-o elimin, ci mai apărea şi atunci când mecanismele care o declanşau erau oneste, fiind îndreptate împotriva greşelilor sau slăbiciunilor mele, aşa că acestei încăpăţânari trebuia să-i dau eu o raţionalitate şi un mod de exteriorizare, iar aceasta trebuia să fie făcută cu multă luciditate. Acest fenomen întâmplându-se din ce în ce mai des, am ajuns să cred că pot folosi încăpăţânarea ca pe o forma de energie, care bine canalizată putea să îmi dea ocazia unor ore şi chiar zile de muncă intensă, intensitate ce cu greu aş fi atins-o într-o stare obişnuită. Mai rămânea să fiu cât se poate de calm, şi să îmi controlez toate reacţiile, astfel încât încăpăţânarea să nu devieze spre o formă nedorită.

            Cu aceste probleme mă luptam când am terminat clasa a XI-a. Nu m-am uitat în urmă ca să văd ce am realizat şi ce nu, pentru că deocamdată nu avea sens, rezultatele fiind totuşi modeste, iar dacă aş fi observat ceva, cu siguranţa aş fi refuzat din principiu să-i dau vreo valoare. şi totuşi, lucram pe toate planurile pe care  mi le propusesem şi făceam progrese uniforme.

            Obiceiul de a merge în Delta Dunării la fiecare început de vacanţă de vară, era un obicei mult prea „împământenit”, ca să nu-l respect şi în acea vară. De fapt nu am făcut eforturi ca să-l respect, pentru că era cel mai bun mod în care mă puteam relaxa. Aşa cum alţii se duceau la munte sau la mare, eu mă duceam în deltă. Acolo găseam tot ce îmi trebuia: apă, soare, peşte şi mai ales, multă linişte. Îmi plăcea să merg singur în deltă, dar tocmai pentru că îmi plăcea aşa de mult să merg acolo, şi nici nu mă puteam abţine să nu povestesc, mulţi dintre colegii mei vroiau să meargă cu mine, şi o făceau cu atâta insistenţă încât nu mai puteam să scapa de ei, iar când venea momentul plecării în deltă, pentru a nu-i supăra, trebuia să-i iau cu mine. De data asta mergeam împreună cu Ştefan şi Emil. Vineri  fusese ultima zi de şcoală din clasa a XI-a, sâmbăta ne-am întâlnit pentru a pune la punct detaliile, pentru a le spune ce ar fi bine să ia la ei, să facem nişte cumpărături, şi să stabilim unde ne întâlnim duminică dimineaţa pentru a trece Dunărea cu bacul, şi pentru a lua o maşina care să ne ducă în Tulcea.

Fiecare plecare în deltă îmi dădea o stare de agitaţie care anticipa senzaţia pe care o trăiam de fiecare dată atunci când trebuia să mă descurc singur undeva, departe de civilizaţie, când trebuia să fac faţa singur tuturor situaţiilor ce puteau să apară. Atenţia pe care trebuie să o dai fiecărui detaliu, libertatea pe care o aveam de a alege ce să faci şi ce nu, dispariţia obligaţiilor impuse, îmi crea o stare specială. Când mergea cineva cu mine, de obicei se întâmpla ca la toate aceste laturi să se mai adauge ceva, şi anume grija de a ieşi totul bine, aşa cum povestisem că este in general, si prin urmare, de a fi toată lumea mulţumită. Eram în stare să mă simt vinovat şi dacă era înnourat, de parcă eu aş fi fost de vină că în acea zi nu se putea face baie sau plajă. Niciodată nu aşteptam nimic de la cei pe care îi luam cu mine, poate puţin ajutor, dar atâta tot. Ştefan şi Emil au adoptat din primul moment atitudinea unor însoţitori, şi asta era destul de simplu, spuneau doar „ nu ştiu, tu eşti şeful, tu eşti cu delta”.

            Dimineaţă când a sunat ceasul eram deja treaz. Ca de fiecare dată, nu puteam să dorm înainte de a pleca în deltă. Îmi făceam planuri, revedeam locuri, mă gândeam la preţurile care mai erau la transport, dacă o să reuşesc şi anul ăsta să închiriez barca, dacă o să mai găsesc aceeaşi oameni acolo, pe care îi cunoşteam deja, care sunt cotele apelor, etc. Într-un cuvânt începea să mi se facă frică să nu cumva să nu iasă bine mica expediţie. „Ce ar spune colegii mei după asta? Trebuia  să iasă totul după cum le povestisem de atâtea ori, plin de entuziasm.” Până când pleca bacul, mai aveam o oră, timp în care trebuia să îmi pun în rucsac tot ce nu putusem pune de seara. Mama s-a trezit şi ea ca să-mi facă un mic pachet pentru drum, şi să nu mă lase să plec fără să mănânc ceva, obicei cu care nu mă puteam obişnui. M-a ajutat să împachetez tot, ne-am mai uitat după un ceaun şi o tigaie mai vechi, pe care le-am îngrămădit repede în rucsac, mi-am pus la un loc cele două lansete, pe care le obţinusem cu greu de la tata, nu fără a promite însă că  le voi aduce fără nici o zgârietură înapoi şi până la urmă, când am văzut că mai trebuie să iau şi un bidon pentru apă, şi alte mărunţişuri, şi că, cu toate acestea, mai aveam de făcut cumpărături în Tulcea, m-am decis să mai iau o geantă cu mine, chiar dacă mi se părea incomod, şi aş fi preferat să am doar rucsacul. Dar nu era nou nimic, nici măcar aici, aşa făceam de fiecare dată. Înainte de a ieşi pe uşa, m-am dus să-mi iau rămas bun de la tata, cu toate că până în acel moment el nu-mi dăduse pe deplin „binecuvântarea” de a pleca. Când a deschis ochii şi m-a văzut îmbrăcat de plecare, cu pălăria de pescar pe cap, mi-a spus, cum făcea de fiecare dată: „ să ai grijă ce faci pe acolo, şi să vii şi cu nişte peşte acasă, să simţim şi noi că ai fost în deltă”. Nu mai rămăsese nimic din opoziţia vehemată de aseară, când găsea toate motivele ca să nu plec. Dar asta era regula, nici aici nu mai era nici o noutate, şi nici emoţii nu mai aveam. Aşa că după ce mi-am luat rămas bun şi de la mama, mi-am luat bagajul în spate şi am plecat. Afară m-a întâmpinat un aer răcoros de dimineaţa, şi imediat am văzut că nu erau nori pe cer, şi că soarele era puternic. „Se anunţa o zi frumoasă!” mi-am spus sigur de mine, ca un expert în ale meteorologiei. Era interesantă schimbarea de percepţie a vremii pe care o aveam de fiecare dată când plecam în deltă. În tot cursul anului, vremea nu mă interesa prea tare, şi nu priveam aspectele meteorologice cu interes, dar cum plecam cu cortul în spate, cum ştiam că un vânt mai puternic, sau o ploaie poate să mă afecteze destul de mult, deveneam foarte atent la toate detaliile meteorologice, activam simţuri adormite, şi asta pentru că deveneam dependent de natură mai mult ca de obicei, şi asa învăţasem s-o respect mult mai mult. Dar acum nu aveam de ce să îmi fac probleme, era o zi frumoasă, şi dacă apucam să ajungem unde ne propusesem, să instalăm cortul, şi să ne aranjăm lucrurile bine, după aceea putea să se mai strice vremea, că nu era aşa o mare problemă. Petrecusem destule zile în cort, citind, şi nu era deloc rău, din contră. Prima parte dificilă a „expediţiei” era să ajung la bac, şi asta pentru că trebuia să merg pe jos până  acolo, pe faleză unde erau o mulţime de câini ocrotiţi cu multa duioşie de locatarii blocurilor din apropiere, şi era de ajuns să latre unul, că trebuia să îmi găsesc nişte pietre, sau să scot un băt de la lansetă pentru a mă apăra de ei. Asta era partea care îmi risipea puţin romantismul unei excursii în deltă, dar în acelaşi timp mă trezea complet. Am mers pe cel mai scurt drum până la faleză, după care am coborât până la aleea de lângă apă, pe unde este cel mai frumos, şi am mers cât de repede am putut, şi fără să fac zgomot. Faptul că vedeam bacul în depărtare, îmi dădea impresia că o să plece din clipă în clipă, şi că nu o să-l mai prind. Toţi maratoniştii matinali care-şi făceau porţia de alergare pe faleză mă priveau destul de miraţi, văzându-mă cu atâtea bagaje, şi mai ales că la fiecare pas oalele şi tacâmurile pe care le aveam la mine, fără să fie aranjate bine, făceau un zgomot strident. Când am ajuns lângă ponton, l-am văzut pe Emil care era deja la punctul de întâlnire. Nu se trezise bine, încă, aşa că m-a salutat morăcănos, şi cu toate astea m-a întrebat imediat ce am reuşit să iau la mine ca sa umplu un rucsac imens şi o geantă pe care abea o duceam. După câte lucruri îşi luase la el, nu era greu să se mire când m-a văzut pe mine cu rucsacul. El se rezumase la strictul necesar, din puctul lui de vedere, şi multă inconştienţa şi necunoaştere, din punctul meu de vedere neglijant total hainele groase sau pe cele impermeabile cat si sacul de dormit sau vreun inlocuitor. Când mai erau zece minute şi pleca bacul, am început să ne facem griji că Ştefan nu o să ajungă la timp.

-Să vezi că Ştefan nici nu s-a trezit, şi noi îl aşteptăm în faţa bacului ca fraierii! Dacă ne face chestia asta este neserios, a  început Emil pe un ton nelinistit.

-Ar fi bine să nu fi uitat că  dimineaţă este plecarea. Pe mine nu m-ar deranja cu nimic să doarmă în continuare, numai că el are cortul. Dacă nu vine el, nu avem cum să mergem în deltă nici noi, l-am completat eu.

-Păi de ce să nu putem merge? Până să se inventeze corturile nu a mai mers nimeni în deltă? Găsim noi o bucată de nailon, în caz dacă plouă, tăiem nişte stuf ca să avem pe ce dormi, şi gata.

-Glumeşti? Înseamnă că nu ştii cum sunt ţanţarii, şi mai ales câţi sunt pe acolo. Iar eu, drept să-ţi spun aş vrea să am o vacanţă plăcută, şi nu să mă lupt două săptămâni cu ţânţarii. I-am răspuns eu, cu o siguranţa dată de experienţă...

-Te credeam mai  cu simţul aventurii... Dar să sperăm că o să vină Ştefan şi o să avem şi cort, că eu, acasă nu mă mai întorc decât peste două săptămâni, continua Emil. Până atunci sper să se calmeze ai mei...

De ce ar trebui să se calmeze ai tăi?

-Pentru că nu au fost de acord cu plecarea asta, şi azi dimineaţă am plecat fără să le mai spun nimic.

-Cum să pleci, aşa, fără să le spui unde şi cât?

-Uite aşa bine! Mare lucru, am plecat şi gata! Până mă întorc le trece supărarea.

-Şi poţi să te bucuri de vacanţa asta, poţi să stai liniştit şi fără griji, l-am intrebat surprins, amintindu-mi aventurile de la manastire.

-De ce nu, tocmai ăsta-i secretul. Aşa ajung să savurez vacanţa mult mai bine, o să număr fiecare zi, şi o să trag de ea la maxim, tocmai pentru că se va apropia ziua când va trebui să mă întorc acasă... Eu aşa mă gândesc...

Aş mai fi avut eu nişte întrebări pentru Emil, despre felul cum o să simtă el această vacanţă, dar nu am mai apucat să-l întreb pentru că am observat o dacie verde, destul de veche, dar bine întreţinută, şi mereu strălucitoare, şi pe care o puteam recunoaşte de la distanţa ca fiind maşina tatălui lui Ştefan, care se apropia în viteză de bac. Din primul moment, mi-am dat seama că nici tatăl lui, nu era convins că ce face fiul lui este bine. Cred că dusese muncă de convingere până atunci în speranţa că îl va pute opri să meargă în deltă pe Ştefan, dar acum era puţin resemnat şi nervos. L-a ajutat pe Ştefan să-şi scoată din portbagaj un rucsac şi uriaşul cort de patru persoane, dar toate acestea le-a făcut parcă spunând cu fiecare mişcare „ Treaba ta, eu te-am avertizat. Să nu vii să-mi spui că nu a fost bine în deltă” . Când ne-a văzut pe toţi aliniaţi, şi cu biletele pentru bac în mână, nerăbdători să plecam, ne-a întrebat grav: „Ştiţi bine unde vreţi să mergeţi? Dar acum este prea târziu să vă mai întreb asta. Dacă nu vă descurcaţi, vă suiţi pe vapor şi veniţi acasă, sunteţi mari de acum.”

În timp ce Ştefan îl privea se abţinea vizibil să nu îi spună ceva de genul: „Lasă-ne dom`le în pace. Vrei să mă faci de râs în faţa prietenilor?” , eu şi Emil i-am răspuns politicos că aşa vom face, şi că nu trebuie să îşi facă nici o grijă, ba chiar să transmită salutări doamnei şi să o liniştească din partea noastra. Ceea ce îl făcea pe Ştefan să se înroşească din ce în ce mai tare. După câteva momente însa, când bacul pornise să traverseze Dunărea, şi puteam simţi din plin toată libertatea, Ştefan care până atunci stătuse tăcut, a început să-şi verse nervii.

-Nu ştiu ce i-a apucat frate, m-am certat cu ei toată seara ca să mă lase în deltă, şi cred că dacă nu mă trezeam eu, ei nu m-ar fi trezit de dimineaţă. Ce mai vor de la mine? Anul ăsta l-am încheiat cu medii bune, le-am promis că după ce mă întorc mă apuc de repetat pentru examene, şi ei ….nimic. Nu au vrut să-mi dea drumul până în ultimul moment. Nici măcar nu aveau o treabă anume pentru mine, pur şi simplu nu vroiau să-mi dea drumul. Cred că până la urmă au cedat pentru că eram decis să nu vorbesc cu ei două săptămâni, şi aşa aş fi făcut.

-Hai lasă acum. Mai bine linişteşte-te şi hai să căutăm repede o maşină care să ne ducă până înTulcea, că dacă nu, o să trebuiască să mergem cu autobuzul, şi nu o să fie foarte confortabil, vă zic eu, că am mai mers odată cu el, şi nu mai îmi trebuie, le-am spus eu, care deja eram stresat de faptul că trebuia să ajungem în Tulcea până la ora unu după a miază, când pleacă vaporul pe braţul Sulina, şi mai trebuie să dăm şi o fugă prin piaţă ca să cumpărăm pâine pentru toată perioada, şi alte mărunţişuri, dar care de altfel erau foarte necesare.

Eu am întrebat trei şoferi dacă ne pot lua până în Tulcea, dar toţi trei m-au refuzat politicos, pe diferite motive. Nici Emil şi Ştefan nu au avut mai mult succes, aşa că ne-am decis să apelăm la autobuzul care făcea cursa spre Tulcea, fiind ultima noastră şansă. Când am văzut câtă lume se îndrepta spre autobuz, m-am şi văzut îndorcându-mă acasă încă din prima zi, dar eram prea pornit să ajung la destinaţie. Cum nu mă puteam băga în faţa nimănui, nu puteam să-mi fac loc sau să forţez nota pentru a urca în autobuz, am rămas ultimul. Dacă erau locuri destule, urcam, dacă nu... nu. Locuri nu erau destule, după cum estimasem, dar şoferul, când ne-a văzut disperarea din priviri ne-a spus să urcăm şi să stăm pe culoarul dintre scaune, pentru că multă lume coboară în satele de pe drum, aşa că în timp, autobuzul avea să se elibereze. Nu eram noi singurii care stăteam pe culoarul dintre scaune, mai erau şi alţii care făceau lucrul ăsta, dar noi eram singurii care avem atâtea bagaje încât nu putea să treacă nimeni pe lângă noi, decât făcând ceva mişcări acrobatice.

La început am fost foarte bucuros că am urcat în autobuz şi că până la urmă o să ajungem la Tulcea, am spus că lucrul ăsta merită un mic efort, chiar şi de a sta în picioare 2-3 ore, dar când s-a încălzit afară, în autobuz a început să fie o căldură de nesuportat. La asta se mai adăuga şi praful care intra constant în autobuz prin gaurile facute de rugină. Până la Niculiţel, drumul este acceptabil, fără pante prea mari, dar de aici, trebuie să traversezi nişte dealuri destul de înalte, iar autobuzul nostru a început să meargă din ce în ce mai încet, încât aş fi mers mai repede pe jos la deal. Şoferul a oprit lângă un izvor ca să răcească puţin motorul maşinii, aşa că toţi pasagerii s-au asezat pe la umbra copacilor din jur şi se pare că le pria umbra destul de bine, pentru că la plecare şoferul s-a chinuit o jumătate de ora să îi adune pe toţi. Distanţa dintre Galaţi şi Tulcea este numai de aproximativ 80 Km, iar noi plecasem de la ora 7 dimineaţa din Galaţi, acum era 10, şi ne găseam undeva pe la jumătatea drumului. Dacă se mergea în ritmul ăsta, aveam toate şansele să nu prindem vaporul, şi asta ar fi fost mai rău, pentru că următorul vapor pe braţul Sulina pleca a treia zi, şi ca să stăm două nopţi în Tulcea, prin sala de aşteptare, nu făcea parte din planurile noastre de vacanţă. Pentru ca eram destul de aproape de şofer am început să-l întreb date tehnice despre maşina pe care o conducea, cu speranţa că o să apese mai tare pe pedala de acceleraţie măcar din mândrie pentru rabla lui, dar el, era de un calm infinit, conducând de parcă se afla într-o excursie de plăcere printr-o zonă necunoscută, şi nu vroia să scape nimic din frumuseţea peisajului. Cu toate că eram nerăbdător să ajung la destinaţie, şi eram stresat de gândul că vacanţa noastră s-ar putea încheia înainte de a începe bine, dacă nu prindem vaporul, nu puteam să nu observ, ceea ce admira şi şoferul, peisajul. Dacă îţi place apa în general şi pescuitul în special, şi mie îmi plăceau mult amândouă, atunci era imposibil să nu te simţi în largul tău, să nu fii impresionat, când priveai de la o înălţime de câteva sute de metri, de pe dealurile pe care eram, Dunărea ce curgea încâlcit încadrată de şiruri compacte de sălcii, şi nenumăratele bălţi pline de stuf şi papură. Se puteau vedea pe alocuri şi bostănării, livezi, grădini bine îngrijite. Instinctiv începeam să mă gândesc cât peşte trebuie să fie în fiecare baltă, şi unde ar fi locul cel mai bune pentru pescuit. Mă gândeam că şi o partidă de pescuit undeva pe malul Dunării,  pierdut printre sălcii, nu ar fi fost rău deloc. Dar şi acolo unde mergeam noi, era la fel, şi îmi propusesem că dacă facem rost de barcă, şi avem libertatea de a merge unde vrem, să merg mai departe de ultimul loc pe care îl cunoscusem anul trecut. Practic, aşa ajunsesem să cunosc delta, mergând în fiecare an mai departe, descoperind alte locuri. Cu pescuitul este mai greu, dacă ai prins ceva mai mult peşte într-un loc, în unul din anii trecuţi, ai tendinţa să te duci exact în acel loc, şi să nu mai cauţi altceva, şi asta nu este bun lucru, dar acum eram trei, aşa că puteam să tragem la rame pe rând, şi să colindăm mult mai mult pe canale. Este adevărat că şi barca este mai grea, dar se compensează cu forţele proaspete pe care le are fiecare. Nici Emil şi nici Ştefan nu aveau prea multă experienţa în trasul la rame, dar erau destul de entuziaşti ca să încerce, aşa că mă puteam baza pe ei. Toate gândurille acestea le lăsam conştient să mă domine, pentru a ignora stresul, şi pentru a nu mă mai uita la cadranul vitezometrului din cinci în cinci minute. Pe la ora 11 s-au văzut în zare coşurile de fum de la combinatul din Tulcea, iar asta a fost semnul că nu mai aveam mult, şi că o să ne încadrăm în timp. Drumul ne obosise mai mult decât ne aşteptam, este adevărat că se şi prelungise cu mult peste aşteptările noastre, şi nici autobuzul nu se golise aşa cum ne spusese şoferul. La începutul drumului ne pusesem atent bagajele, ca să nu le murdărim prea tare, dar după orele petrecute ne-am asezat fiecare pe genţile lui, fără să mai ţinem cont de praful  de pe jos. Ştefan stătea cel mai comod. Îşi întinsese pe jos  cortul lui cel nou, care acum era de nerecunoscut şi pentru că acesta era încă strâns bine, îi oferea o stabilitate de invidiat. Autogara din Tulcea este exact lângă port, aşa că biletele pentru vapor le-am luat repede, cu toate că se mai scumpiseră puţin de anul trecut. Până la plecarea vaporului mai erau 40 de minute, nici prea mult ca să facem o plimbare prin Tulcea, dar nici ca să nu avem timp să ajungem în piaţa de unde trebuia să cumpărăm cartofii, uleiul, pâinea, mălaiul şi alte câteva lucruri pe care le aveam pe listă. Emil s-a oferit să stea cu bagajele, iar eu cu Ştefan am mers repede la cumpărături. La cât de obosiţi eram, fiecare ar fi aspirat la funcţia de păzitor de bagaje, dar cum eu am ieşit din calcul, pentru că eram singurul care mă descurcam prin oraş, negocierile s-au ţinut între Ştefan şi Emil, iar Emil a ieşit până la urmă câştigător. Văzându-i cât de aprins negociau m-am gândit ca aş fi putut să mă duc singur, dar trebuia să iau mâncare pentru trei persoane, şi era prea multă greutate aşa că…., cu părere de rău, l-am luat pe Ştefan cu mine. Pe lângă sentimentul  plăcut pe care mi-l da oraşul, pentru simplul motiv că este punctul din care încep aventurile în deltă, şi astfel îl asociez mereu cu vacanţele de neuitat, mai exista un avantaj, anume acela că este atât de mic, încât să ai tot ce-ţi trebuie pe un perimetru restrâns. În jumătate de oră am reuşit să trecem pe la Asociaţia pescarilor pentru a ne viza permisele de pescuit, pe la o librărie despre care eu aveam o impresie foarte bună, de unde nu am putut să mă abţin şi mi-am mai luat nişte cărti, pe la tarabele din piaţa, unde poţi găsi orice, şi pe la brutărie, ceea ce era un record şi pentru mine. Lumea se adunase deja la pontonul unde staţiona vaporul şi cu toate că stăteau în soarele care ardea la ora aceea, mulţi rezistau numai şi numai ca să prindă un loc bun pe puntea vaporului. Lumea care se urca pe un vapor ce pleaca în deltă, în lunile de vară, se împarte în două categorii distincte. Pe de o parte sunt localnicii, care de obicei cară cantităţi impresionate de mărfuri, pentru că orice drum la oraş, trebuie să fie cât mai profitabil, şi pe de cealaltă parte, turiştii, care în majoritate sunt pescari, rar mai vezi câţiva care nu au cel puţin o undiţă în spate, şi care să meargă spre Sulina pentru a profita de plajă şi de mare. Din aceste categorii, pescarii îmi atrag atenţia de fiecare dată. Nu pentru ca am fi concurenţi, că doar peşte este destul, şi canalele sunt încâlcite, încât fiecare să poată avea partea lui unde să se simtă nestingherit. Spaţiul era ultimul lucru la care m-aş fi gândit. Chiar dacă erau ei fioroşi, şi plini de undiţe, în mare parte tot  pe lângă o casă din sat stăteau, având nevoie de un minim de confort. Dacă nu aş fi ştiut genul ăsta de pescari, m-aş fi simţit complexat, ca în primele dăţi când am mers în deltă şi am stat de vorba cu ei pe puntea vaporului, dar aşa, eram bucuros că mergeam într-un loc destul de retras, unde nu aveam să-i am în preajmă. Eu doream de la vacanţa mea, multă linişte, un loc retras unde să stau cât mai relaxat, să pot pescui în voie, să îmi fac de mâncare din peştele pe care îl prind, să mai citesc ceva  şi să mă plimb pe canale pană la epuizare. Nu îmi trebuia  nici muzică, nici berea pusă la rece, şi nici micii la grătar, cum o făceau mulţi dintre pescarii pe care îi întâlneam pe puntea vaporului. Cu toate astea, erau şi mulţi alţii care făceau exact ceea ce făceam şi noi, adică îşi închiriau o barcă, de preferinţa cu motor, de la cunoştinţele dintr-un sat, şi plecau în „baltă” unde îşi amenajau tabăra. Dar având barcă cu motor, tot mai trăgeau câte o fugă până în sat după apă minerală, pâine proaspată şi câte o bere. Asta mă făcea totuşi să mă simt puţin devansat şi să îmi spun cu o doză de ironie, dar nu numai: „lasă că o să mă fac eu mare”.

Nici pe vapor nu am avut pretenţia de a prinde locuri pe bănci, cu toate că acesta era mult mai încăpător ca autobuzul cu care venisem, ci am fost mulţumiţi să calculăm în ce parte a vaporului va fi mai multă umbră şi să ne punem toate bagajele la un loc, pentru ca apoi să ne găsim fiecare pe unde să stăm. Eu am rămas lângă bagaje şi pentru că nu găsisem nici un loc  pe bancă m-am aşezat pe jos lângă una dintre ele pe care se înghesuiau  un grup de pescari ca scoşi din cutie. Unul dintre ei, avea o pălărie de pescar adevărat, era o pălărie de pânză groasă verde, cu boruri largi. Asta nu mi-ar fi atras atenţia, aveam şi eu una asemănătoare în rucsac, dar faptul că în ea erau înfipte cârligele a zeci de linguriţe şi momeli artificiale pentru pescuitul la răpitor, mi-a făcut să o privesc cu admiraţie. Cu tot efortul pe care îl făcusem de a strânge nişte bani, pentru a-mi cumpăra mai multe linguriţe, eu aveam doar patru la mine. Ştiind cât de scumpe sunt, m-am uitat cu atenţie la linguriţele ce împodobeau pălăria, pentru a vedea dacă erau ţinute acolo de ornament, sau chiar fuseseră folosite. Curiozitatea m-a făcut să încalc toate regulile de politeţe, rămânând cu privirea aţintită pe pălăria aceea mult prea multă vreme decât s-ar fi cuvenit. „ Nu văd nici un fel de rugină pe vreo linguriţă, toate strălucesc prea tare. Nici zgâriate nu sunt, aşa cum se întâmplă dacă sunt atacate de ştiuci mai mari. Cu siguranţa că nici nu ştie să le folosească... Dar de unde ştii tu că nu ştie să le folosească? Numai tu trebuie să pescuieşti la linguriţă? Poate că omul ar putea să-ţi dea lecţii de pescuit la orice oră...”  O voce răguşita m-a rupt din cearta care se profila.

-Îţi place pălăria?

În momentul acela mi-am dat seama că mă uitam fix la pălăria pescarului de prea multă vreme, iar el observase acest lucru, şi într-un final, poate pentru a scăpa de acea privire curioasă şi insistentă, a intrat în vorbă cu mine.

... A... Da, mi se pare o pălărie interesantă, i-am răspuns puţin jenat că fusesem surprins.

-Este o pălărie nemţească, îmi place la nebunie, este răcoroasă şi îmi aduce noroc la pescuit. Nu cred ca aş putea să plec fără ea în deltă.

A urmat un momet de linişte, pentru că nu ştiam ce puteam să răspund.

Văzând că momentul de tăcere se prelungeşte un alt pescar din grup mi-a venit în ajutor.

-De unde eşti de loc?

-Din Galaţi, am răspuns repede, ştiind că asta îmi da un avantaj asupra lor, simţind accentul lor, specific bucureştenilor.

-A, din Galaţi... Păi tu eşti aproape de casă, a remarcat imediat pescarul cu pălăria „celebră”. Ai mare noroc că poţi să vii în deltă fără prea mari eforturi. Uite la noi, am plecat cu noaptea în cap din Bucureşti. Noroc că avem o maşină bună şi am ajuns destul de repede în Tulcea.

Un alt „pescar” din grup care ţinea în mână o sticlă de doi litri plină cu bere rece şi tot gusta din ea, m-a întrebat de sus, cu siguranţa pescarului experimentat ce cunoaşte greutăţile deltei.

-Mergi la Sulina, la mare?!

-Nu, mă opresc în Maliuc, şi de acolo văd eu pe ce canale o iau, i-am răspuns eu cu mult calm, încercând să mă conving că omul are dreptate să întrebe asta, odată ce are în faţa un puşti de liceu.

-Pe canale, de la Maliuc? Şi unde stai? A continuat să mă întrebe cu o undă de neîncredere acelaşi pescar cu sticla.

-Am cortul cu mine, trebuie să găsesc eu un loc care să-mi placă.

-Şi nu  ţi-e frică?

-De ce să-mi fie frică?

-Nu ştiu... De... De animale sălbatice, de şerpi...

-Animalele sălbatice şi şerpii se sperie ele primele, aşa că nu este nici un pericol, nu merg eu pentru prima oară în deltă, aşa că le-am mai învăţat. Siguranţa mea nu le-a plăcut deloc, aşa că iar s-a lăsat un moment de tăcere.

-Bă!... Ştiţi ce am uitat sa luăm? Aparatul subacvatic de fotografiat, mă! A remarcat un individ grăsuţ care nu spusese nimic până atunci, plesnindu-se peste frunte. Ştiam eu că am uitat ceva...

-Hai măi, las-o-n`colo de treabă! Cum să uiţi aparatul?! Ţi-am făcut listă special ca să nu uiţi ceva, i-a răspuns un altul, care după înfăţişare se ocupa cu divertismentul.

-Pentru asta să-ţi iei gândul de la bere, îi spuse repede cel cu sticla.

-Numai din cauza voastră am uitat să-l iau! Dacă nu îmi spuneaţi să iau toate prostiile, n-aş fi uitat să iau aparatul, încerca să se apare vinovatul.

Văzând că a început o discuţie care îi privea numai pe ei, m-am retras la locul meu, şi am început să admir malurile Dunării, apa şi cerul, prin ochelarii de soare pentru că la acea oră soarele era prea puternic. Pescarii de lângă mine însă, în loc să se liniştească au început să se certe în toată regula.

-Tu să taci din gură, că dacă nu mă băteai la cap să iau scaunele pliante şi umbreluţa cu mine, poate că nu uitam. Am luat toate tâmpeniile cu mine, tot ce se poate mai nefolositor. Auzi! Scaune şi umbreluţa, parcă ieşim la grătar în faţa blocului. Bine că nu m-ai pus să iau şi cărbuni pentru grătar!

-În loc să zici merci, că te-am luat cu noi în deltă, văd că acum faci şi scandal. Gata, dacă ai uitat, ai uitat, o să facem poze subacvatice...... la anul, a intervenit împăciuitor cel cu pălăria.

-Oricum bere nu-i mai dăm, gata i s-a confiscat partea, a intervenit cel cu sticla.

-Dacă este pe aşa, atunci să văd cine o să se mai atingă de apa minerală. Eu am cumpărat-o, eu am cărat-o, aşa că eu o beau!

-Terminaţi-o odată, că râde şi copilul ăsta de noi, a intervenit iar cel cu pălăria. Eu eram copilul, se pare, dar nu râdeam deloc, ci doar aveam un zâmbet îngăduitor,  prin care vroiam să îmi păstrez neutralitatea, dar şi acesta mi-a dispărut când am văzut cum, cel care ţinuse până atunci sticla de bere, care se terminase între timp, fără nici o ezitare  a aruncat sticla golită peste bord, în apă. Pentru asta nu mai puteam să-i găsesc nici o scuză, aşa că m-am grăbit să mă ridic de la locul meu, şi să mă îndepărtez de ei.

După ce mi-am găsit un alt loc, destul de departe de grupul de „pescari”, mi-am regăsit liniştea şi am putut să mă bucur de călătoria cu vaporul. Pentru un moment mi-a părut rău că nu am plecat mai repede de lângă ei şi am pierdut astfel momente bune în care puteam să îmi imprim în memorie locurile pe unde treceam şi mai ales mirosul Dunării. De fiecare dată când plec în deltă, las într-un fel amintirile deoparte şi încep să acumulez altele noi, dar fără să fiu conştient de asta, şi doar după ce ajung din nou acasă încep să trăiesc excursia, prin amintirile cele noi. De obicei iarna, când nu exista nici o posibilitate de a face o excursie în deltă îmi propun ca data viitoare când voi merge să mă bucur de fiecare moment, ca şi cum mi l-aşi aduce aminte. Dar tot de fiecare dată stresul şi dorinţa de a ieşi totul bine, mă fac să nu savurez momentele aşa cum aş vrea. Dar poate asta este şi un avantaj, poate este în firea lucrurilor să nu fiu conştient de toate frumuseţile din jurul meu, şi totuşi să le trăiesc, iar după aceea să le mai trăiesc de zeci de ori prin amintiri. Poate aşa se pot naşte amintirile şi momentele frumoase, neconştientizându-le. Dar acum eram conştient de tot locul unde sunt, de plăcerea pe care mi-o provoacă acest lucru şi încercam să trăiesc totul la maxim, iar pentru asta aveam nevoie şi de puţin ajutor, aşa că am început să îmi explic cât se poate de clar: „ Uite, acum eşti în deltă, pe vapor, într-o zi superbă de vară. Totul până acum a mers bine, şi sunt toate şansele să meargă bine în continuare. Fii atent cât de frumos este, câtă perfecţiune poate să fie în jurul tău. Nu asta ţi-ai dorit un an întreg? Uite că acum eşti în deltă.” Repetându-mi puţin lucrurile astea mi-am accentuat starea de bucurie pe care o aveam pentru tot ce mi se întâmpla şi am simţit cum s-a declanşat un alt mecanism pe care îl cunoşteam. A început să îmi pară rău că nu sunt toţi cei la care le povesteam amintiri din deltă, ca să trăiască şi ei acele momente, să perceapă acea frumuseţe. Acesta este un mecanism destul de ciudat care pare că se invecinează cu ipocrizia. Pe de o parte înainte de a pleca nu mai vroiam să văd pe nimeni, şi aşi fi vrut să plec singur de fiecare dată, şi o explicaţie care îmi convenea era aceea că aşa puteam să trăiesc momentele mult mai bine, nefiind distras de vre-un coleg care era cu mine, aşa aveam liniştea necesară şi o interiorizare accentuată. Iar când ajungeam să trăiesc momente de genul aceluia pe care tocmai îl trăiam, aş fi dat orice ca să fie acolo toţi prietenii, şi să trăiască acele momente, aşa cum le trăiam eu. În tot mecanismul acesta este o greşeală pe undeva, dar nu îmi dau seama unde. Sau poate este doar o slăbiciune a firii... teologic vorbind... Dar asta este o explicaţie comodă... Eu ar trebui s-o depăşesc, şi poate să fac ceea ce trebuie, adică să iau cu mine pe toată lumea care vrea să meargă în deltă. Este adevărat, dar mulţi şi-au format o părere despre deltă, doar din povestirile mele. Ce garanţie puteam avea că o să le placă ceva din ce îmi place mie? Şi dacă nu o să le placă, atunci o să îmi strice şi mie toată vacanţa, şi n-o să mai fie momente frumoase, nici amintiri, şi nici povestiri...  Dar uite ce fac, în loc să trăiesc mometul, să nu scap nici o secundă, eu încep să îmi analizez gândurile. Nici aici nu pot să iau o pauză? Poate ca natura şi distanţa de locurile aglomerate ar trebui să mă relaxeze, să îmi ofere linişte, iar gândurile la care trebuie să fiu atent să se diminueze. Aşa că este o vacanţa şi pentru exerciţiile mele! Uite că  la asta nu m-am gândit... Dar tu nu încetezi odată cu gândurile astea? Decât să te gândeşti atâta, mai bine uită-te în jurul tău acum, când poţi s-o faci.” Într-un fel mă amuza dialogul cu mine însumi pentru că mereu aveam ceva de corectat la felul cum gândeam, mereu trebuia să fiu atent în ce parte îmi zburau gândurile. Interesant şi totuşi enervant mi  se părea faptul că aveam porniri pe care mi le detestam, dar ele nu încetau să îşi facă apariţia. De ce trebuia să simt ceva, şi apoi să mă corectez, când vroiam cu toată sinceritatea să nu am primele porniri? Era o întrebare la care nu aveam încă un răspuns, în schimb aveam răbdare, aşa că nu-mi făceam probleme, că într-o zi voi descoperi acest mecanism şi îl voi putea schimba.

Când  au început să se vadă casele primului sat, motoarele au fost încetinite şi vaporul a început să se apropie cu prudenţă de debarcader. Apariţia vaporului de pasageri era un eveniment la care toată lumea bună din sat trebuia să asiste. Se puteau vedea oameni de toate vârstele, veniţi să asite la trecera vaporului ca la un eveniment monden. În aceste momente, multă lume de pe vapor îşi conştientiza brusc condiţia superioară de turist, şi din acest moment, când se simteau priviţi, fiecare începea să se manifeste în felul lui, şi asta era interesant de urmărit. Alţii mult mai direcţi  se duceau să  privească de la înăţimea celui de al doilea nivel al vaporului, mulţimea de oameni din faţa pontonului, cu un zâmbet superior şi îngăduitor, alţii priveau  impasibili prin ochelarii negrii de soare. Când mă amuzam mai tare de acest spectacol, atenţia mi-a fost atrasă de un zgomot de paşi repezi ce se îndreptau spre mine. Ştefan şi Emil alergau spre mine făcându-şi loc printre ceilalţi pasageri, cu câte o sticlă de suc în mână, pe care se vedea că nu apucaseră să o termine. Ajunşi lângă mine şi-au luat repede bagajele, dar văzând că nu schiţez nici un gest s-au oprit nedumeriţi.

-Ce faci Radule, vrei să rămâi pe vapor? Mi-a spus Ştefan doar pe jumătate întors către mine, pregătit să o ia la fugă.

Pentru un moment am crezut că s-a întâmplat ceva cu vaporul, că trebuie să ne salvam cât mai repede, aşa că am şi avut un gest de a-mi lua şi eu rucsacul în spate, dar în următorul moment m-am gândit că nu avea ce să se întâmple, şi mi-am reluat poziţia relaxată, ceea ce i-a descumpănit pe Ştefan şi Emil.

-Dar de ce vreţi voi să coborâţi neapărat aici?

-Păi nu trebuie sa coborâm? Eu aşa ţineam minte..., a început să se explice Emil.

-După câte ştiu eu, noi coborâm la următoarea oprire, dar dacă voi vreţi să coborâţi aici, eu nu am nimic împotrivă...

-Şi de ce nu ai zis aşa de la început? Bine că ne laşi să alergăm cu genţile în mână, şi acum mai şi râzi. Toate acestea mi le-a spus Ştefan încercând să pară supărat cu toate că abea se abţinea să nu râdă şi el de situaţia în care era.

-Acum nu daţi vina pe mine. Dacă voi aţi umblat aiurea pe vapor, asta nu mă priveşte. Oricum, este mai bine că s-a întâmplat să vă puneţi întrebarea, unde coborâm, acum, şi nu la următoarea oprire când, chiar trebuie să coborâm şi dacă tot mi-am adus aminte, acum, de unde ştiai tu, măi Emile, unde trebuie să coborâm?

-A.... m-am uitat pe hartă, a răspuns acesta bucuros că găsise repede un răspuns credibil

-Bine, bine... Să lăsăm acum amănuntele... Ia spuneţi, cum vă place până acum „expediţia”?

-Nici nu am plecat bine de acasă şi tu ai şi început să ne întrebi cum a fost. Lasă să mai treacă câteva zile şi după aceea îţi spun eu, a răspuns Emil.

Lăsând la o parte curiozitatea de a se plimba pe vapor, cei doi şi-au pus bagajele de unde le luaseră în fugă, mai înainte, şi şi-au căutat câte un loc prin apropiere. După încă o jumătate de oră am ajuns şi acolo unde trebuia să coborâm. Când am văzut de la departare pontonul, ne-am luat bagajele şi am coborât pe puntea vasului. Aici se îngrămădeau toţi cei care doreau să coboare, aşa că printre ei erau potenţialii concurenţi pentru închirierea bărcii, sau cei care puteau să găsească locul de pescuit cel mai bun, înaintea noastră, aşa că am început să analizez toate celelalte persoane care nu păreau a fi localnici. Mai erau două grupuri care coborau odată cu noi, aşa că le-am spus băieţilor că trebuie să ne grăbim până la nea` Grig, de unde închiriam de obicei barca, pentru ca nu cumva celelalte grupuri să meargă tot acolo, şi să rămânem noi fără barcă. Barca era cel mai important obiectiv preliminar. Dacă nu aveam barca, puteam să uităm de deltă. Aşa făcusem în primii ani când mersesem acolo, şi neştiind de posibilitatea de a închiria o barcă, am stat aproape de sat, şi am pescuit în canalele din jur. Pentru acea dată totul a fost interesant, dar acum, când descoperisem locuri atât de frumoase, ce-i drept mult mai departe de sat, ar fi fost un chin să nu pot să ajung până la ele. Când a fost asezată puntea pe care se trece de pe vapor pe ponton, am încercat să fim printre primii, dar cu toate eforturile, tot la urmă am ieşit. Şi totuşi, chiar dacă coborâsem în urma celorlalte grupuri, nu era totul pierdut. Le-am făcut semn lui Ştefan şi Emil să mă urmeze şi am pornit cu toată viteza spre casa lui nea` Grig, pe o scurtătură. Celelalte grupuri au rămas în urmă aşa că mi-am mai revenit, dar nu am slăbit nici un moment ritmul.

Nea` Grig era tipul de om întreprinzător, care ar face orice să mai scoată un ban în plus, şi cum soarta i-a dat şi şansa de a-l prinde revoluţia ca administrator al unui depozit a satului, care nu peste mult timp s-a desfiinţat, nea` Grig s-a trezit stăpân pe un loc bine situat şi destul de mare, aşa  că a  început să întreprindă mici afaceri. Din câte am putut vedea, sumele mari de bani le scotea din afaceri cu străinii veniţi să vadă delta constant. Aşa ajunsese nea` Grig o personalitatea în sat, mai ales după ce îşi cumpărase  o şalupă superbă cu două motoare ce putea atinge viteze impresionante. Închiriatul bărcilor era una din micile afaceri, dar spiritul de întreprinzător se simţea până şi în această ultimă verigă. Preţul creştea de la an la an, fără nici o logică, fiindu-mi din ce în ce mai greu, dacă nu imposibil să pot să închiriez o barcă de unul singur pentru toată perioda vacanţei. Teoretic s-ar fi putut negocia preţul, dar cum eu nu am avut aptitudini de acest gen, primul preţ pe care îl spunea nea` Grig era acceptat. Aşa a fost şi de data aceasta. După ce am aşteptat câteva minute sub vişinul din faţa casei, uitându-ne speriaţi ca nu cumva să apară şi grupurile pe care le lăsasem în urmă, a apărut şi nea` Grig care după expresia pe care o avea părea că fusese trezit din somnul de frumuseţe, sau în timp ce-şi  făcea siesta dupa o masă copioasă. Cu un maieu vechi şi rupt pe alocuri, ce nu mai putea să-i acopere burta, cu pantaloni mult prea largi si ceva mai scurti, încălţat cu nişte şlapi pe jumătate roşi de pe urma unei îndelungate utilizări, venise sa mai facă o mică afacere. Pentru că eu vorbisem cu el în fiecare an, am început să îl întreb de barcă, sperând ca de fiecare dată, că mă va recunoaşte şi poate va spune un preţ mai mic. Dar tot ca de fiecare dată, el nu şi-a amintit de mine, s-a uitat insistent la buletin, ca nu cumva să îl păcălesc cu ceva, după care mi-a dat o pereche de rame dintr-o baracă, şi mi-a spus scurt: „Luaţi barca verde.! Vedeţi că este trasă lângă pontonul cel vechi.” Când a văzut banii pentru toată perioada pe care închiriam barca, s-a mai înveselit, dar şi-a revenit repede la starea iniţială, a băgand banii neglijent în buzunar şi a adăugat plictisit: „Eh, un plin de benzină... mare brânză” Chiar dacă preţul fusese mai mare decât ne aşteptasem, şi calculele ne fuseseră date peste cap, cum am avut ramele în mână şi ne-am îndreptat cu toate bagajele spre pontonul cel vechi ca să luăm barca, au dispărut şi ultimele resentimente.  Trecusem de marea încercare. Aveam barca, aşa că puteam merge oriunde vroiam. Sentimentul de siguranţă pe care l-am căpătat în acest moment ne-a dat puteri noi şi nebănuite. Oboseala începea să ne prindă, era ora trei după-amiaza şi noi nu mâncasem încă nimic, călătorisem toată ziua şi avusesem parte de emoţii mari, dar acum totul se rezolvase. Puteam să ne odihnim puţin, să mâincăm ceva şi apoi să ne hotărâm în ce parte vom merge. La ponton am văzut că barca verde, era cea mai urâtă, cea mai veche şi mai prost întreţinută. Dar ce conta? Era funcţională, două săptămâni dacă mai rezista, şi era perfect. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să spălăm barca de noroiul şi solzii de peşte ce formau un strat consistent, dar am facut-o cu entuziasm pentru că de acum era barca noastă. Poate primul contact adevărat cu delta îl ai când te descalţi şi pui picioarele goale pe pământ. Până atunci păstrezi toate obiceiurile pe care le respecţi instinctiv: să nu te murdăreşti, să nu îţi uzi încălţămintea.... Cum te descalţi şi începi să mergi cu picioarele goale pe pământ deja începi să simţi o schimbare, începi să simţi şi să te adaptezi la un mod de viaţă rustic, care  te scoate din obişnuita rutină. Cât am spălat barca, pământul de pe mâini mi-a subliniat şi întărit aceste senzaţii. Sunt primii paşi spre o transformare lentă pe durata cât stai departe de civilizaţie, o adaptare pe care nu o conştientizezi decât atunci când ajugi acasă, faci un duş cu apă caldă şi te îmbraci cu haine curate, moment în care iţi revin toate obiceiurile şi pretenţiile.

După ce am spălat barca, în timp ce aşteptam să se usuce apa de pe ea, am început să ne gândim unde să mergem. Ştiam o mare parte din canalele din jurul satului, dar puteau apărea noi legături între canale în fiecare an. În mare, ştiam în ce zonă vroiam să ajungem şi pentru asta veam şi o mică hartă turistică, cumpărată din Tulcea, pe care le-am arătat băieţilor zona aproximativă unde se găsea locul cel mai potrivit. Existau două variante pe care puteam să mergem. Una era mai scurtă, dar trebuia să vâslim împotriva curentului, pe un canal nu departe de noi, iar a doau variantă era mai lungă, dar aici ne avantaja curentul de pe Dunăre, pe un segment de drum. Nu trebuia să alegem decât varianta pe care o să mergem, efortul era practic acelaşi. Le-am explicat băieţilor care sunt avantajele şi dejavantajele fiecărei variante şi acum aşteptam să se hotărască pe unde o să mergem, pentru că şi ei aveau să vâslească, aşa că aveau un cuvânt de spus. Eu eram adeptul drumului mai scurt, pe canal, împotriva curentului, dar aşteptam să se hotărască şi ei, pentru ca să nu aibă nici un motiv de protest mai apoi, când le va veni rândul la vâslit. Se lăsase tăcerea de câteva momente şi mi se părea că pierdem timpul. Ştefan a fost primul care a rupt tăcerea.

-Eu spun să mergem pe varianta cu Dunărea. Chiar dacă este mai lung drumul, o bucată din el, nu va trebui să vâslim pentru că ne duce curentul, iar barca este destul de grea, împotriva curentului o să meargă greu.

-Prefer să fac un efort mai mare, şi să ajungem în timp util pentru a ne aşeza cortul în linişte, decât să mergem pe Dunăre, şi cine ştie când o să ajungem. Ţi-am spus, drumul pe acolo este lung, nu glumă. Am spus toate astea cu o indiferenţa mimată, pentru că în interior aveam cu totul altă părere. „ De ce trebuia să le spun eu ambele variante, când puteam foarte bine să nu le spun decât de cea pe care o vroiam eu şi terminam problema... iar acum eram departe...”

-Radule, tu ştii mai bine decât noi cum sunt canalele pe aici, dar eu rămân la părerea mea, că o plimbare mai lungă nu ar strica.

-Şi cu ţânţarii ce o să faci? Dacă ne prinde seara şi nu am instalat cortul, să vezi tu ce distracţie o să fie. Nu o să-ţi mai trebuiască plimbări lungi, multă vreme.

-Hai măi, să nu zici că îţi este frică de nişte ţânţari amărâţi. Dacă vrei, îţi dau eu nişte soluţie specială împotriva ţânţarilor, şi nu o să se mai atingă nici unul de tine.

-Ştefane! Tu glumeşti?! Nu-i aşa? Eu nu am văzut până acum nici o soluţie să ţină ţânţarii de aici la distanţă. Poate tu nu ştii cum este, dar o să vezi când o să vina seara. Numai aşteaptă puţin, că nu mai este mult.

-Mai lasă-mă cu ţânţarii tăi în pace! Dacă vrei să mergem pe canal, o să mergem pe canal, dar tragi tu la rame....

-Ei, hai să nu exagerăm! Vrei să spui că eu o să trag la rame, iar tu o să admiri peisajul şi o să-ţi pregăteşti soluţia împotriva ţânţarilor?

-Lasă că o să vii tu la mine să-ţi dau şi ţie soluţie de ţânţari....

-Stai liniştit că nu-mi trebuie, şi dacă vrei să ştii, chiar...

-Mi-a venit o ideie! A spus dintr-o dată Emil, care ne lăsase numai pe noi să vorbim până atunci, şi studiase harta, cu mare atenţie, în acest timp.

-Ce idee ţi-a mai venit şi ţie? L-a întrebat Ştefan cu ironie, fiind gata să înceapă să-i combată ideea întainte de a o auzi.

-Ce ar fi dacă tragem noi barca pe uscat şi o împingem până la canalul ăsta de aici, şi ne arăta în timpul ăsta canalul care era paralel cu cel pe care eram acum, şi pe care trebuia să ajungem, după ce ocoleam câţiva kilometrii pe alte canale.

-Emile, asta-i barcă, înţelegi!? Este făcută să meargă pe apă şi nu prin pădure.... şi-a început Ştefan pledoaria.

Mie, ideea lui Emil mi se părea totuşi posibilă, şi după ce am analizat puţin situaţia, mi-am spus şi eu punctul de vedere.

-La o astfel de posibilitate nu m-am gândit până acum, dar ar fi posibilă. Barca este din fibră de sticlă, aşa ca este uşoară. În trei, am putea să o ridicăm pe uscat şi să o trecem peste terenul ăsta. Canalul este la doar 200-300 de metri, aşa că nu este imposibil.

-Şi cu bagajele ce facem? A întrebat Ştefan ca o ultimă încercare de a se împotrivi.

-Le vom muta, aşa încât să le vedem în orice moment, sau poate le punem în barcă, dacă nu o să fie prea grea.