« Prima pagină

             Îmi amintesc perfect cum a început totul, de parcă ar fi fost ieri. Îmi amintesc fiecare sentiment trăit, atât de bine, că le pot retrăi aproape încă o dată. Şi de câte ori nu le-am retrăit... Era de ajuns să vreau să mă culc într-o noapte mai devreme, din diferite raţiuni vis-à-vis de timpul perfect pentru lucru, raţiuni ce se modifică conjunctural pentru ca, rămânând sub pătură, în întuneric, să reîncep retrăirea stărilor şi a sentimentelor ce mă marcaseră, acestea fiind selectate, sau mai bine zis, acestea selectând timpul din care reîncepeau amintirile. Interesant este că, în timp, până şi sentimentele cele mai deprimante, cu toate că nu pierd nimic din fiorul pe care ţi-l induc, se îndulcesc într-o uşoară nostalgie pentru a face loc impresiilor plăcute, atrăgându-le parcă din ce în ce mai mult.

Când eşti departe de casă şi de prieteni, internetul devine brusc un mediu mai mult real decât virtual dar poate asta mi se întâmplă numai mie, de ce vorbesc în general? Doar am venit în Canada pentru că aşa am vrut, pentru că mi-a intrat mult prea bine în cap că trebuie să-mi fac studiile în străinătate şi asta pentru că sunt un snob de modă veche, sau poate pentru că am citit prea mulţi autori din perioada interbelică, în consecinţă, am hotărât să fac şi eu studii în limba franceză iar cum fizica nucleară este la putere în Canada... iată-mă ajuns şi pe continentul Nord American. Ştiam de la început că vor fi şi momente grele, că va trebui să mă despart de prieteni dar atât de greu cum îmi este acum, nu am crezut că poate fi. Dar cum spuneam, internetul a devenit brusc un loc de întâlnire cu prietenii din România şi cred că de aici mi se trag toate problemele prin care am trecut în ultima perioadă.

Nu era prima dată când plecam din ţară dar cu timpul, în loc să uit situaţia din ţară, am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la tot ce era legat de România şi astfel să-mi placă lucrurile pe care trăind acolo, nici nu le observam.

Masterul, după cum bănuiam, a fost un an de acomodare cu Montrealul şi cu limba franceză cu accent quebecois. Acomodare care nu a fost deloc uşoară, ci chiar mai grea decât aş fi vrut. Aşteptam să-mi fac mulţi prieteni şi cunoscuţi, să merg la multe petreceri şi baluri, la multe conferinţe şi cursuri dar, din toate acestea am avut parte doar de cursuri obişnuite şi câteva conferinţe interesante, nici vorbă de chefuri şi nu pentru că acestea nu ar fi fost dar eu auzeam mereu doar după ce acestea se consumaseră, din povestirile amicilor, lucru greu de suportat.

Fizica mi-a plăcut dintotdeauna. Asta a fost pasiunea mea de mic copil. Ţin minte şi acum cum am luat o enciclopedie Larousse pentru prima dată în mână, cum am răsfoit-o şi cum am rămas să mă uit la capitolul de fizică unde se explicau „Forţele fundamentale”. Faptul că fusesem lăsat să deschid una din cărţile acelea mari şi să mă pot uita singur prin ea, ce-i drept sub o subtilă supraveghere, mă făcea să simt o atracţie ciudată spre tot ce era în ea. Până să ajung în clasa întâi şi să dovedesc practic că pot citi, nu am avut voie să ating rafturile de sus ale bibliotecii, rafturi în care se refugiaseră cele mai valoroase cărţi pentru a scăpa de creioanele colorate. Ei, dulcegării siropoase... Nu am nici pe departe multe amintiri din acea perioadă, s-au şters cu buretele, de parcă nici n-ar fi fost. Pasiunea pentru fizică a crescut continuu iar acum, chiar şi după un master încărcat la maxim de studiu şi fără pic de distracţie, când am primit vestea că am fost acceptat la doctorat, alocându-mi-se şi o bursă substanţială, am uitat de toate neîmplinirile mele pe toate celelalte planuri şi am decis că mă voi retrage cu totul în studiul fizicii, pentru că ea îmi va da toate satisfacţiile şi bucuriile de care am nevoie. Dar asta este altă poveste.

Problemele sau declanşat odată ce am ajuns în Montréal şi am început masterul şi odată cu el greutăţi pe care nici nu le bănuiam, probleme noi, griji, mici bucurii şi alte asemenea. Dar de ce spun eu că nu bănuiam ce mă aşteaptă? Pentru că mă gândisem atât de mult la această etapă din viaţa mea, construisem atâtea scenarii, încât credeam că am epuizat toate variantele posibile, păstrând realismul situaţiei. Este de ajuns să deschid jurnalul, ca să-mi aduc aminte cum a început experienţa de student străin. La ce-ar fi bun un jurnal, decât să-ţi reamintească momentele mai interesante?

„Marţi 31.08

Am ajuns în Montreal!

În sfârşit, am făcut-o şi pe asta! Acum este prea târziu ca să mai dau înapoi. De fapt, pe asta mă şi bazam, dacă-mi aduc eu aminte... Am închis ochii şi am plecat, spunându-mi că mai bine mă pun în faţa faptului împlinit şi  după aceea văd eu cum mă descurc. Ei bine, dragul meu, uite că eşti în faţa faptului...împlinit.

După ceva peripeţii prin aeroport, mi-am recuperat toate bagajele şi am încercat să mă orientez puţin. Îmi strânsesem de pe internet toate datele posibile, găsisem şi fotografii de prin aeroport şi din oraş, aşa că a trebuit doar să recunosc locurile. Cu toate informaţiile mele, tot a trebuit să întreb până la urmă de două ori, pentru a nimeri la staţia de autobuz. De acolo a fost simplu să ajung în centrul oraşului iar străduţa pe care-mi rezervasem camera, am găsit-o relativ repede. O străduţă destul de circulată, la marginea Westmount-ului, cartier ce se remarca prin casele frumoase, grădinile extrem de bine îngrijite, abundenţa de flori, curăţenie, mici părculeţe pentru copii şi tot ce mai poţi găsi într-un cartier bogat. Strada te făcea să intri într-o lume aparte, dacă aveai şi dispoziţia necesară. Practic, era un tunel format din arţari imenşi, ce acum aveau nuanţe  incredibile, trecând de la roşu aprins, la galben sclipitor iar dacă te uitai în lateral, printre copaci, descopereai case ca în poveşti, micuţe, de stil victorian, ceea ce nu putea să te lase indiferent. Intuiţia mea de cercetaş, precum şi talentul înnăscut, m-au făcut să mă învârt în jurul blocului de câteva ori plimbând la braţ cele două geamantane imense. M-am zgârcit la treizeci de dolari, adică am refuzat să iau un taxi şi acum îmi este frică să nu am mâine febră musculară. Dar poate că nu m-au deranjat cel mai tare exerciţiile fizice cu valizele prin autobuze şi metrou, cât ideea că mi-am consumat energia, când ar fi trebuit să mi-o păstrez pentru mutat mobile prin apartament. Până să-mi aranjez totul prin cameră şi să fac puţin curat, s-a făcut deja noapte.

Acum e ora două dimineaţa şi trebuie să mă culc, pentru că mâine am prima zi de şcoală şi îmi este frică... Dacă stau puţin şi mă gândesc, nu ştiu de ce anume îmi este frică... Poate că de necunoscut, poate că de modul meu de a reacţiona, pe care îl cunosc deja atât de bine sau poate pentru că ştiu că eu trebuie să încep prost de fiecare dată, orice aş face, după care, recuperez... Dar nu mă mai gândesc! Pur şi simplu mă duc şi am să văd cum o să mă descurc şi gata.

De astăzi, începe o altă parte a vieţii mele. S-au schimbat foarte multe dintr-o dată. Sper că în bine. Am planuri mari şi sper sa le pot realiza.

Noapte bună, Tudore şi somn uşor, geniu nedescoperit al fizicii româneşti şi viitoare stea de nivel mondial, vânat de universităţi şi nelipsit al premiilor Nobel, destoinic fiu al fizicii cuantice...

He, he... Opreşte-te! Ai înnebunit cu totul! Gata, la culcare! Oricum, Dexter spunea chestia asta de zeci de ori mai bine ca tine. Nu ai nici o şansă să-l imiţi!

Miercuri 01.09

A trecut şi prima zi de şcoală... Prima impresia a fost bună şi asta pentru că m-am descurcat eu binişor. Am reuşit să descopăr sala de calculatoare, să-mi fac cartea de student, să merg la primul curs, să caut fără succes primele cărţi şi să încerc să citesc ceva, aşa cum va trebui să fac de acum înainte în fiecare zi. Am vorbit cu multă lume astăzi şi parcă am început să nu mă mai simt străin prin şcoală. Acum am întâlnit iarăşi sentimentul că fac parte din Universitatea aceea şi că pot intra acolo cu toată naturaleţea şi legitimitatea. Am întâlnit şi o româncă cu care am schimbat numere de telefoane şi sper să ne ajutăm între noi în timpul anului. Am reuşit să fac şi o copie a documentului cerut de cei cu bursa şi l-am trimis cu ultimul dolar pe care l-am avut. După primul curs, am rămas cu impresia că nu o să am timp să pregătesc tot ce trebuie să pregătesc pentru săptămâna viitoare, aşa că acum încerc să ascult o muzică bună şi să mă gândesc că nu o să am probleme mari, să îmi fac curaj şi să mă apuc de treabă, ca nu mai ţine. Camera pe care am aranjat-o, este perfectă. Îmi place aşa mult să stau în ea, s-a metamorfozat cu totul de când am aranjat puţina mobilă pe care am găsit-o. Sper să mă liniştesc şi să meargă totul bine, pentru că simt că s-a schimbat ceva şi pe deasupra, în bine. A venit şi colocatarul meu şi am descoperit că este unul din colegii pe care-i văzusem la primul curs. Rafael şi-a aranjat repede lucrurile în camera lui şi a avut timp să pregătească o tortilia, aşa ca la el în Mexic, ca să facem cunoştinţă mai bine. Rămâne de văzut cum o să convieţuim în acest apartament un an de zile.

Duminică 12.09

Nici nu mai ştiu de când nu am mai scris în jurnal... În ultimele două zile am citit câteva numere din „Canadian Nuclear Society Bulletin” şi am găsit chestii interesante. Asta aşa, pentru relaxare, pentru că în rest am avut de lucru, nu glumă!

Joia trecută am avut prima întâlnire de socializare, la care am fost foarte plăcut surprins. În organizare nu a fost nimic deosebit. O simplă sală de cursuri cu mesele date la perete, pe care se găseau nişte cipsuri şi sucuri relativ ieftine însă, atmosfera plăcută a fost creată de toţi cei care au venit acolo, masteranzi şi doctoranzi. Toată lumea vorbea cu toată lumea, toţi veniseră să se cunoască, aşa că te puteai adresa oricui, de parcă l-ai fi cunoscut de o grămadă de timp. Când discuţiile se aprinseseră deja, au venit şi câţiva profesori, care s-au amestecat printre studenţi în diferite grupuri de discuţii şi cu toate acestea, totul a mers în continuare la fel de firesc. În afară de câteva saluturi distrate din partea studenţilor, nu li s-a acordat nici un alt privilegiu, ba din contră, mi se pare că erau puţin ignoraţi şi marginalizaţi iar profesorii începuseră să fie puţin timoraţi şi să zâmbească forţat iar într-o altă etapă, când câte un student li se adresa, punându-le câte o întrebare banală, aceştia răspundeau cu atât de mult interes şi seriozitate că se putea distinge recunoştinţa în glasul lor. În România nu aş fi conceput aşa ceva sau poate lucrurile s-au schimbat - pentru că trebuie să se schimbe - dar eu îmi amintesc foarte bine cum erau înconjuraţi profesorii când îşi făceau apariţia printre studenţi! Mai că nu puteau să respire. Zeci de studenţi se uitau ca hipnotizaţi la câte un profesor, sorbindu-i fiecare cuvinţel. Şi atunci, cum să mă mai mir că profesorul în cauză începea cu aberaţii de genul: „Dragi studenţi, eu sunt o legendă vie...” şi asta nu cu mult după ce spusese, de la catedra amfiteatrului, în faţa întregului an: „Domnilor, vă rog să faceţi linişte, că îmi vine greu să gândesc...” Dar America de Nord este cu totul altceva şi în materie de profesori şi în materie de studenţi şi poate că asta scoate în evidenţă toate contrastele cu care eu încă nu m-am obişnuit.

Luni 20.09

A mai trecut o săptămână fără să pot scrie nimic... Ştiu dar nici nu am stat... Deloc. Distracţia a început în forţă şi eu trebuie să fac faţă situaţiei sau mai precis să mă adaptez la situaţia de aici. Am ajuns la concluzia că nu ar fi cel mai potrivit lucru să încep prin a critica programa, metodele de studiu şi de examinare. La capitolul cercetare, însă, aşteptările mi-au fost întrecute. O să revin la ce s-a mai întâmplat zilele astea dar acum am să povestesc despre cursul de astăzi. Am plecat la curs cu teama că o să păţesc cine ştie ce, sentiment care se trage de la semieşecul de astăzi în ceea ce priveşte pregătirea prelegerii de miercuri. Şi culmea, când credeam că nu o să fac nimic, am avut nişte mici rezultate, care m-au făcut să-mi mai revin. Am reuşit să mă afirm ca oaia neagră a grupei, luându-mă gura pe dinainte şi completând-o pe profesoară atunci când era mai nepotrivit, mai exact când îşi prezenta programa aleasă. Noua mea profesoară s-a oprit din expunere cu destul de mult calm, neascunzându-şi totuşi exasperarea, după care a ţinut să precizeze:

- M...da.... Oricum, la ora mea nu admit apucăturile elitiste şi nici intervenţiile demonstrativ culturale...

Şi cu asta, a crezut că-mi închide gura dar a făcut exact contrariul, pentru că toţi colegii au început să mă privească ca pe un individ plin de curaj şi determinare, care nu se supune aşa uşor şi care trebuie să aibă o replică sau un comentariu la ce spune profesorul, aşa că de acum mă simt obligat să am intervenţii „demonstrativ culturale”. Sper ca această nouă lumină în care m-am pus, să nu-mi aducă mari neplăceri.

Marţi 21.09

O zi nu chiar aşa bună... Nu prea, pentru că am avut de toate; şi bune şi rele... Rele, pentru că nu am putut să fac nimic pentru cursul care ar fi trebuit să mă intereseze cel mai mult şi astăzi, când m-am uitat mai bine pe programă, am văzut că era o dată limită pentru prezentarea unor rapoarte stupide... Am încercat să mai salvez ceva vorbind cu profesoara dar nu s-a putut face nimic. Şi poate că această corectitudine excesivă nu m-ar fi afectat cu nimic, dacă nu aş fi surprins zâmbetul ei de satisfacţie. Mi-a spus - şi pe bună dreptate - că nu poate să facă nimic. O cred şi eu. În locul ei şi eu aş fi făcut la fel, cu mingea asta ridicată la fileu. Cum ar fi putut s-o rateze? Nu o să schimbe regula pentru mine aşa că am din start o notă mai mică... Dar asta este! Partea bună e c-am vorbit după aceea cu colegii care asistaseră la discuţia de pe hol şi care acum, mă apreciază şi mai tare. Sunt un mic erou persecutat. Iar persecuţia asta vine să întărească în ochii lor şi ai mei, că ce am spus am spus bine şi că am avut dreptate. Şi totuşi exagerez, bineînţeles dar la ce ar fi bun jurnalul ăsta, dacă nu pentru asta?

Pe de altă parte, sunt puţin supărat. Am stări foarte proaste, în funcţie de cum merge cu învăţatul şi de cât timp mai am, în funcţie de ideile originale pe care le descopăr... Mă simt rău câteodată... Zic eu că mi-am făcut colegi şi amici dar practic nu am la cine să apelez, cu cine să vorbesc, cu cine să ies din casă şi asta mă influenţează. Câteva săptămâni am rezistat eu şi parcă uitasem de stările astea. Dar acum parcă iarăşi nu mai am încredere deloc în mine... Când nu sunt atent şi mă las furat de gânduri, ajung să îmi petrec toată seara scriind sau citind, numai şi numai să ies din stările acestea, că de învăţat nu se pune problema: e imposibil.

 În seara asta am fost pe la un coleg, în campus, pentru a-l ajuta cu un calculator iar aici am avut parte numai de agitaţie, ceea ce a contribuit la starea mea proastă de astăzi. Venisem la el cu o dispoziţie destul de bună în urma unor pagini citite şi înţelese, şi-am plecat de acolo complet fără nici un chef. Stările acestea sunt şi mai greu de suportat aici. Dacă eram acasă, dădeam un telefon, găseam eu cu cine să ies la o bere şi se rezolva. Mă duceam la un film, cumpăram o carte, găseam eu ceva să mă înveselească dar aici, cu banii pe care-i am, nu îmi permit mai nimic. Pot să scriu, că am linişte dacă-mi bag dopurile în urechi. Asta nu costă nimic dar nu merge mereu pentru că, dacă simt că aloc mai mult timp scrisului - chiar dacă găsesc idei interesante - şi nu îmi fac „temele”, asta mă deprimă şi mai mult. Poate că exact asta s-a întâmplat şi astăzi. Mâine trebuie să fac prezentarea unui proiect şi sper să fie cât de cât înţeleasă...

Printre picături, sper s-o văd şi pe blonda cea frumoasă...

Aha! Asta era, bibicule!... Blonde frumoase... Păi de ce nu spui aşa? Da, asta trebuie să fie.(Acum începe partea moralizatoare...) Scrisul este o chestie serioasă pe lângă vizionările mentale ale imaginilor întipărite în memorie despre o colegă, oricât de drăguţă ar fi... În situaţia dată şi în completare la lucrarea pe care trebuie s-o prezint şi de care nu sunt mulţumit în totalitate, mofturile încep să iasă la suprafaţă... Şi mai ştiu că dacă nu iese bine prezentarea, am să dau vina pe blondă şi pe gândurile mele puerile şi mai rău, dacă o să iasă bine cu prezentarea, o să îmi vină curajul şi cheful să intru în vorbă cu ea. Lasă că mă ştiu eu foarte bine! Aşa că oricum aş face, tot rău iese. Ce rămâne de făcut este să mi-o scot din cap imediat, ceea ce nu-i uşor deloc. Dar mai bine acum, când n-am început crizele. Chestiile cu „alchimia” creierului nu mai ţin, nu au ţinut de altfel decât o singură dată şi după aceea, nu au mai dat nici un rezultat. Pentru mine nu sunt explicaţii valabile sau mulţumitoare. Dacă eram chimist poate. Dar ca fizician... de renume internaţional.... Ha, ha...

Teza de doctorat! Da, asta-i scăparea. Poate o să dau o fugă şi pe la laborator şi... mai văd eu ce şi cum. Şi apoi mă apuc de scris. Dacă mă ia valul aici, am scăpat de toate problemele.

Cam atât pentru astăzi şi sper ca mâine să am ce scrie de bine în jurnal....

Duminică 17.10

Am terminat şi am trimis noua mea carte, care vrea să facă legătura între fizică şi miracol, un roman la care mă chinui de mai bine de trei ani.

Dimineaţă, adică la 5, când am terminat-o de corectat, am trimis-o acasă prin internet, bineînţeles. In noaptea care a urmat, nu am putut  să dorm, cu toate că eram extrem de obosit, aşa că gândurile au continuat să vină cu aceeaşi intensitate şi frecvenţă nelăsându-mă să dorm. Mi-am amintit cum a fost când am terminat prima carte, când am scos-o la imprimantă, cum am băgat-o într-un dosar şi am adormit cu capul pe ea. Cât de bucuros am fost atunci... Mi se părea că am intrat în rândul „scriitorilor”, chiar şi numai teoretic. Cu a doua carte am simţit acelaşi lucru, numai că diminuat. Poate pentru că a doua zi nu mai aveam cui să-i dau ce imprimasem şi să-i surprind toată uimirea şi emoţia. Şi nici nu era scoasă pe hârtie, ca să o pot simţi, ca să pot adormi cu capul pe ea. Cât de dormit cu capul pe calculator, nici nu poate fi vorba la ce zgomot poate să facă râşniţa asta şi pe deasupra sunt şi o multime de alte documente în el... Cum a fost, cum n-a fost, totuşi am simţit că acum am şansa unei confirmări a posibilităţii de a scrie beletristică, că de articole şi rapoarte, m-am săturat. Dacă acum se confirmă că pot scrie, voi continua. Dacă nu,... nu ştiu. Poate tot voi continua dar pentru mine. De dimineaţă, am trimis cartea la Anca, Simona, Laura, Monica, Iulică, Oana, Irina, Marina, Alina, Ana, Olimpia şi cam atât, dacă îmi aduc bine aminte. Ba nu, am mai trimis-o şi lui Ionuţ, care mi-a răspuns în engleză că îi pare rău dar nu are pe ce calculator s-o citească şi lui Călin, de la care mi s-a întors cu precizarea că nu a fost admisă, nu a mai avut loc în căsuţă.

Doar Laura mi-a răspuns în două rânduri, promiţându-mi că o s-o citească. În rest, nici o mişcare... Liniştea asta nu ştiu ce o să aducă... Poate este liniştea dinaintea furtunii..

Dar de acum, zarurile au fost aruncate. Eu am încredere în carte, pentru că finalul este interesant dar cine ştie...

Comentariile le voi trece în jurnal, ca să se lege între ele şi să pot avea o privire de ansamblu.

Vom vedea ce o să aducă ziua de mâine.

Astăzi am plecat la şcoală, copleşit de evenimentul care tocmai avusese loc - „lansarea cărţii” - şi cu toate că un principiu asumat în totalitate spune că, atunci când îmi este bine şi sunt bucuros, trebuie să păţesc ceva ca să mă trezesc, totul a mers bine. Ba chiar am făcut comentarii mediocre pe marginea subiectului la curs şi pentru asta, am fost primit foarte bine de domnul profesor.

În drum spre casă, am vorbit cu un coleg, care mi-a spus şi el că vorbesc bine franceza... Încep să cred că dacă cineva vrea să-ţi facă un compliment aici, îţi spune că vorbeşti bine franceza şi merge la sigur... Numai că pentru mine,...

Am început să fac primii paşi spre a descoperi sala de sport şi trebuie să mă învârt, ca să mă lipesc de o echipă de volei, cu care să mai fac ceva mişcare. Am trecut obiectivul în agendă, aşa că este pe jumătate realizat.

Cam atât pentru astăzi, că-i târziu. Acum trebuie să mă apuc de citit nişte recenzii pentru cursul de mâine.

Dar nu pot să închid jurnalul, fără să ataşez şi e-mail-ul de la Laura

:“M-ai şocat!!!

Am deschis calculatorul şi primul lucru care mi-a sărit în ochi, cartea ta.

Asta da, surpriză!!!

Cu titlul ăsta ce este?

Credeam că scrii despre ceva mai frivol... Sunt tare curioasă!

Te pup acum, am treabă...:) Am o carte de citit...:)”

Hm... Ceva mai frivol? Cum putea să aştepte de la mine ceva mai frivol? Ei dar prima dată s-o citească şi după aceea mai vedem comentariile...

Miercuri 20.10

Este a treia zi care trece fără să primesc nici un semn de la nimeni. Nimeni nu este entuziasmat, nimeni nu reacţionează aşa cum aş fi crezut eu. Am să mai aştept puţin până să declar falimentul dar deja îl întrezăresc...

Astăzi la şcoală a mers relativ prost... Adică iarăşi am avut intervenţii mediocre şi foarte apreciate. Sper să nu înceapă să fie regulă.

După ore, am fost la un bar din facultate împreună cu nişte colegi, cu Anna, mica franţuzoaică, tenismanul camerunez, Nathalie şi alţi câţiva. Discuţiile care s-au legat, nu au fost prea interesante, pentru că băieţii ăştia, profitând că nu mai erau la cursuri, au început să discute despre politică şi au discutat cu atâta înflăcărare, încât pe mine m-au plictisit îngrozitor şi în acelaşi timp m-au speriat, pentru că mi-am dat seama că nu sunt pasionat deloc de jocurile acestea, care ţin primele foi ale ziarelor şi provoacă discuţii extrem de pasionale pe la toate colţurile. Ce o să fie mai departe, habar n-am...

Acasă am venit cu o puternică stare de inconfort generalizat şi fără obiect... Acum mi-a mai trecut.

Am să-mi fac exerciţiile de forţă şi după aceea mă culc. Mâine trebuie să încep în forţă, să îmi fac raportul de lectură. Nu mai ţine!

Joi 21.10

Zi de citit, întreruptă doar de o mică plimbare până la universitate, pentru a discuta cu o asistentă despre lucrarea pe care trebuie s-o fac... Discuţia a fost interesantă şi am primit o grămadă de sfaturi, pe care sper să le pot aplica.

Dar nu aici vroiam să ajung... Mă enervează starea în care sunt. Acum, după ce am recitit cartea, se mai simte puţin din starea pe care mi-o dădea, adică... îmi mai aduc aminte de limitele autoimpuse... Dar cui îi pasă? Până acum nu am primit nici un răspuns, ca dovadă că această carte nu are nici o trecere. Dacă m-aş lua după Bogdan, simplul fapt că o carte nu place la multă lume, e un semn bun. Dar dacă nu place la nimeni... asta nu mai este bine. De când am terminat lucrul la carte, parcă am intrat într-o altă stare... Mă asemăn cu puşcăriaşul ieşit din închisoare, care conştientizează cât de crudă este lume la care a visat atât şi doreşte să se întoarcă, pentru a avea reperele cu care se obişnuise. Ceva de genul ăsta se întâmplă şi cu mine. Acum, când ar trebui să mă bucur că am terminat cartea, mi se pare că toate visele mi s-au năruit. Cât scriam, aveam zile bune, zile proaste dar scriam! Şi puteam să visez că voi reuşi să captez atenţia dar acum... nu mai am nici măcar această speranţă, nu mai am nici măcar confortul moral că în toată nebunia şi platitudinea în care mă zbat, fac ceva bun... Mai sper totuşi în comentarii bune, cu toate că până acum... Liniştea asta m-a terminat! Din ce în ce mai des, adopt postura individului prost îmbrăcat, prost, urât şi în concluzie umil... Asta mă face să nu îmi mai doresc nimic, să merg fără să mă uit în jur şi asta îmi da cel puţin linişte, pentru că nu mă mai raportez la ceilalţi. Iar liniştea asta este poate, semnul că am găsit adevărul care mă cuprinde uneori.

Vineri 22.10

Văd că starea de seara trecută s-a accentuat... Poate că inconştient, tot mai aşteptam un răspuns şi cum nu a venit nimic, m-am întristat şi mai tare.

Spuneam în momentele poetice, că aş da şi această bucurie pentru a scrie bine. A fi nefericit, pentru a avea sursa de inspiraţie şi combustibil pentru scris... Dar acum, nu mai am nici măcar posibilitatea scrisului. Trebuie să se termine odată şi cu scrisul ăsta... Se pare că nu place la nimeni.

Complicată viaţă mai am... Este de ajuns  să mă uit puţin la colegii mei, să îmi dau seama de asta...  Complicată, plină de întorsături neaşteptate, decizii radicale, schimbări de direcţie, frământări, încercări, vise , mari speranţe... Dezamăgiri, multe dezamăgiri şi asta nu pentru mine - că pe mine nu mă pun la socoteală - ci pentru cei din jur, care privindu-mă, au rămas cu impresia că sunt înstare de ceva. Şi nu ştiu de ce îmi vine în minte că aceste rânduri vor fi citite vreodată de cineva şi că le va găsi interesate. Nu, dragul meu! Trebuie să renunţi până şi la gândul ăsta complet nefondat... Jurnalul va muri odată cu tine dacă nu cumva din întâmplare sau cine ştie din ce alte cauze, nu o să-l ştergi tu mai înainte.

Unii au treburi importante, au responsabilităţi şi sunt încadraţi în viaţa asta, Numai eu încerc să-mi caut locul şi încă nu am nici o idee unde pot să ajung... Ce ar fi mai bine pentru mine? Ce mi s-ar potrivi?

Poate cel mai bine ar fi să nu mă mai gândesc. Pur şi simplu să nu mă mai gândesc la nimic.

Îmi venise în gând să mă aşez în genunchi şi să mă rog dar cum pot să mă rog, când problemele mele sunt stupide, când nevoile mele sunt derizorii, mici smiorcăieli pe lângă ce trăiesc alţii, pe lângă dramele care se produc în lumea asta!... Eu sunt un mic ratat şi atât, care până una alta nu moare de foame... Cum aş putea să fiu disperat, să cer ceva? Îmi este jenă acum de problemele mele. Ce pot să fac? Şi cui îi pasă? Închidem ochii şi mergem înainte!

Luni 24.10

Astăzi s-a întâmplat o chestie mult prea simpatică ca să o ţin numai pentru mine.

Am fost cu nişte colegi la o conferinţă despre „Globalization et mondialisation”, unde a fost invitat profesorul Laidi foarte cunoscut în Franţa, care a scris multe cărţi în acest domeniu. Ştiind că voi merge la această conferinţă, am citit două din cărţile lui, care păreau mai bine cotate. Logica şi argumentaţia păreau bine structurate până când, am descoperit o frază care mi-a atras atenţia şi care suna cam aşa: "C'est pourquoi il ne faut considérer l'Etat ni comme un acteur de surplomb, ni comme un acteur comme les autres, mais comme un acteur fractal, qui serait simultanément l'expression du tout et une partie seulement de celui-ci. C'est cette ambivalence durable du rôle de l'Etat, que traduit  l'idée de gouvernance."

Întrebarea mea a plecat de la premisa că profesorul Laidi cunoştea în mare termenul de fractali şi vrea să clarifice dacă Statul are o dimensiune perpetuă, infinită, în cadrul Organizaţie Mondiale a Comerţului (OMC) şi a globalizării, în general. Profesorul a rămas puţin blocat, m-a întrebat prima dată dacă sunt matematician, după care, încurcat şi mai tare de răspunsul meu negativ, a încercat să dea o explicaţie care a lăsat clar să se înţeleagă că nu avea o idee completă despre termenul pe care îl folosise şi valenţele lui.

Mica încurcătură pe care a suferit-o profesorul Laidi, a fost o mare reuşita pentru profesorul titular din UdeM, care a ţinut să mă felicite după plecarea francezului.

Până la urmă, după această întâmplare, m-am ales cu porecla de Monsieur fractal...

În ceea ce priveşte cartea... Nu trebuie să mai adaug că nu mi-a scris nimeni, de parcă toţi s-au vorbit să îmi facă o farsă şi nu ştiu ce să fac… Să îi întreb, să nu ?..

Încă nu ştiu.

Marţi 26.10

 Am lucrat până la ora 3, dimineaţa iar la 7, la cât pusesem ceasul… nici că am putut să mă trezesc. La ora 8 fix, am deschis ochii şi după ce mi-am spus câteva vorbe de duh… am alergat spre şcoală şi culmea, am ajuns exact când intra lumea în clasă. Aşa noroc mai zic şi eu… Când nu mai speram să înţeleg nimic din ziua de astăzi, până la urmă a fost bine.

În rest... mă stresează faptul că nu găsesc nici un email în cutia poştală… De o săptămână de când le-am trimis cartea, nimeni dar absolut nimeni nu mi-a mai răspuns. Care este explicaţia şi cum o să se termine toată chestia asta… sunt tare curios. De câteva ori am pus mâna pe mouse pentru a o întreba pe Ancuţa ce se întâmplă dar am renunţat. Este mândria mea în joc, cum să întreb dacă nimeni nu mă bagă în seamă? Ar fi o dovadă de stupizenie să insist în a mi se răspunde la carte… Dar dacă ăsta este preţul plătit pentru linişte… atunci merită să mai scriu încă o carte…

Nu pot decât să mulţumesc pentru ce mi se întâmplă...

Vineri 12.11

Înainte de a începe să scriu, am privit ultimul rând de data trecută: «Nu pot decât să mulţumesc pentru ce mi se întâmplă» şi m-am întrebat ce oare am avut în cap când am scris aşa ceva! Singurul lucru care îmi lipseşte acum pentru a spune acelaşi lucru, este pofta de învăţat. Ziua de astăzi a trecut fără a face mare lucru… o vizită protocolară, puţină curăţenie, puţin somn şi cam atât. A şi statul cu cartea în faţă, era să uit amănuntul ăsta.

Ultimele două zile au fost învăluite într-o apatie de nedescris. Practic mergeam pe stradă şi mă întrebam ce ar trebui să am ca să fiu fericit, să îmi placă viaţa, să îmi facă plăcere să trăiesc şi nu găseam nici un răspuns. Nimic, de parcă … Nu ştiu ce să mai cred. Am câteodată nişte stări, de nu mă recunosc!

Tot ce ţine de carte, orice referire la ea, a început să mă enerveze. Şi ar fi bine să mă abţin să trimit mesaje în perioada asta, pentru că în situaţii de acest gen pot să fiu acid fără să vreau … Doar Ancuţa mi-a spus acum câteva zile că e-mail-ul meu a fost cel mai greu pe care l-a citit vreodată… Şi nu i-am scris cine ştie ce răutăţi… De data asta o să-mi calc pe inimă şi n-am să-i scriu Laurei, să nu mai facă nici un efort pentru a citi cartea, care cu siguranţă nu merită nimic…

Am învăţat un lucru din toată întâmplarea asta. Nu am să mai cer sfatul nimănui dar absolut nimănui, când am să mai termin vreo carte. Fiecare are treaba lui şi e firesc să n-o citească nimeni, la urma urmei de ce ar face-o?

….. Mi-au dispărut toate ideile… Nici nu mai ştiu ce vroiam să scriu când am deschis jurnalul… Poate că nu vroiam să scriu nimic, poate că doar vroiam să treacă timpul sau să… imprim o stare.

Am mare noroc cu îndrumătorul şi cu asistenţa lui, care îmi apreciază munca. Asta îmi mai dă curaj, că altfel, nu ştiu ce m-aş face!

Gata cu trăncăneala inutilă pe seara asta! Am să încerc să văd dacă mai pot face ceva acum. Ceva serios, de data asta.

Miercuri 17.11.2004

Astăzi a fost o zi grea… Durerea pe care am simţit-o în partea dreaptă a abdomenului şi slăbiciunea care m-a cuprins, amestecată cu refuzul doctorului român de a mă consulta, m-au făcut să mă simt insuportabil de slăbit şi deznădăjduit. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă nu cumva trebuie să merg la urgenţe, dacă nu cumva am apendicită, dacă nu cumva pot păţi ceva grav. Parcă nu-mi mai merge nimic bine. De două săptămâni sunt slăbit, nu mai am poftă de mâncare, nu-mi mai trebuie nimic, nu-mi mai place nimic… Şi totuşi, de ce vorbesc aşa? Am primit de acasă opera fantastică a lui Eliade şi am început să recitesc Domnişoara Cristina. Chiar acum m-am ridicat din pat, puţin obosit puţin de atât citit. Este un lux să citesc acum din această carte dar cu atât mai mult mă fascinează. Nemâncatul, durerile amorţite acum, firul ameţitor al povestirii, parcă mă trag într-un vis real, parcă scriu prin vis, fără să-mi dau seama de ce se întâmplă cu mine. Citind din Eliade, îmi dau seama că nu voi putea scrie niciodată ca el, cu toate că mi-aş dori. Hmm… Văd că nu mă mai mulţumesc să pot citi operele lui, acum vreau să şi scriu ca el… De unde atâta tupeu, nici eu nu ştiu! Punându-mi această întrebare, iarăşi mă gândesc la ce am eu, ce aş putea să exploatez, ce pot face mai bine… Acum când sunt puţin deprimat, nu găsesc nici un răspuns iar la dorinţa mea de a fi ceva mai deosebit, de a face ceva, îmi răspund tot eu, amintindu-mi de ce mi-a scris mama, că este mândră de mine şi că simte că nu a trăit degeaba… Poate că ar trebui să îmi ajungă asta, poate că ar trebui să fiu mulţumit şi fericit, poate ăsta este scopul meu. Nu ştiu… Îmi fac planuri să scriu în continuare la noua carte şi aşa am să fac, cu toate că mi se pare că încă un personaj fizician, o să fie plicticos. Dar asta mi se pare interesant. Poate că voi face un experiment, poate ca o să scriu numai pentru mine. Vom vedea. Sper să nu pocnească nimic în mine în noaptea asta… M-am gândit astăzi mai serios la moarte, cum aş reacţiona, cum aş vedea lucrul ăsta… Dar poate este infantil… Cu siguranţă că e infantil şi prostesc. Ideea la care am ajuns, a fost că nu pot să-i necăjesc pe ai mei atât de mult, că trebuie să mă lupt şi să trec de toate problemele. Acelaşi spirit stupid de sacrificiu! Cu ajutorul lui am făcut cele mai mari tâmpenii până acum…

Am obosit… Stau nemişcat ca nu cumva să mai simt durerea, ca nu cumva să-mi stric buna dispoziţie câştigată brusc, ca nu cumva să-mi înfrâng credinţa.

Duminică 28.11

Aşa deci… Pe data de 17, eram «dezamăgit»… Ei bine a trecut ceva timp de atunci şi s-au întâmplat multe. Chiar dacă nu mă las eu dus repede la spital şi cu atât mai puţin la urgenţă, până la urmă a trebuit s-o fac. De data asta, însă, am ştiut unde să mă duc şi mai ales, ce mă aşteaptă. Prevăzător, mi-am luat un volum din operele fantastice ale lui Eliade şi am plecat la spital. În sala de aşteptare de la urgenţe am stat puţin comparativ cu cât se stă de obicei dar destul de mult încât să aibă timp Ionuţ să mă sune şi să mă ameţească cu cheful lui de vorbă. Eu nu puteam să stau bine în picioare şi el nu vroia să înţeleagă, aşa că a trebuit să-i spun direct şi cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic. Până nu a terminat ce a avut de spus, nu s-a lăsat. A urmat o noapte întreagă de analize şi in premieră absolută, am stat cu perfuzia în venă. O noapte întreagă am avut frisoane şi nişte stări îngrozitoare. După câteva zile am putut să lucrez, aşa că am făcut progrese la cele câteva lucrări pe care trebuie să le predau. De acum le-am învăţat pretenţiile profesorilor, aşa că nu mai am nici un stres. Oricum, orice ar fi, mergem înainte.

Acum am o stare ciudată de moleşeală, nu îmi vine să fac nimic, parcă nu mă pot mişca în voie… Dar oricum, nu se compară nici pe departe cu starea în care îmi venea să-mi fac testamentul…

De speranţe şi vise nici nu mai are sens să vorbesc, pentru că încep să pălească şi ele, de parcă nu mai am forţă nici să visez… Şi totuşi se spune că speranţa moare ultima…

            Ei, cam aşa îmi mergeau treburile, până când au început să se întâmple lucrurile ciudate de care vreau să pomenesc acum… E-mail-urile Laurei… Dacă nu erau ele, cine ştie, poate că nu se întâmpla nimic.

O zi obişnuită, care nu spunea nimic deosebit. Întors acasă, am deschis internetul pentru a-mi citi mesajele, încercând din răsputeri să-mi fac speranţe că voi găsi cine ştie ce mesaje, prin care să mi se aducă la cunoştinţă că ultima mea carte este citibilă. În căsuţa de e-mail era doar unul, de la Laura şi cum aşteptam mereu să găsesc nişte idei despre cartea mea şi nu numai atât, ci şi noutăţi din ţară, l-am deschis imediat.

Cunoscutul fond special de culoare albastră, caracteristici esenţiale ale mesajelor Laurei, mi-au apărut pe ecran.

«Am revenit din concediu.

Au fost zece zile în care am stat numai cu surioara mea şi cu îngeraşul.

Sunt înnebunită dupa el, e un încruntat şi un interesant, de mic.

Nu are figura clasică de copilaş.

Cred că are deja gânduri. Cuta lui orizontală de la baza nasului îmi spune multe.

Părinţii sunt extrem de obosiţi, pentru că micuţul nu doarme deloc şi se adaptează greu la mediul extern.

Si în plus, s-a născut şi răsfăţat.

Şi bietul, mai are şi colici!!

Sora-mea nu are timp de nimic şi chiar mi-a spus că nu a apucat să-ţi scrie, doar să-ţi trimită un mail cu nişte poze, la comun.

Eu nu mai zic, numai la ei am stat de dimineaţă până seara.

Incredibil câtă lume trebuie să se învârtă în jurul unui încruntat!

Să ştii că nu am apucat încă să citesc, ci doar să răsfoiesc manuscrisul, care a venit odată cu David…

Îmi pare rău, sunt curioasă, nerăbdătoare să-l citesc, să te descopăr şi pe tine – care te-ai dezvăluit atât de curajos şi ai depus atâta efort - şi să-ţi trimit feedback-ul.

Mai scrie-mi când mai poţi şi eu o să încerc să-mi fac timp să-ţi răspund, dacă micuţul David binevoieşte .

Nici prin propria mea casă nu prea mai stau. 

Laura»

După ce am citit mesajul, nu am putut să mă abţin să nu-i scriu. Şi după câteva rânduri de felicitări şi de încurajări pentru tot ceea ce face, pentru ajutorul pe care îl dă surorii sale, am trecut şi la ideea care mi se părea inacceptabilă: «sunt şi curioasă şi nerăbdătoare să-l citesc, să te descopăr şi pe tine – care te-ai dezvăluit atât de curajos şi ai depus atâta efort». Mă rog, efortul treacă - meargă dar chestia cu dezvăluitul, mă zgârie pe creier. De ce oare crede Laura că eu «m-am descoperit» în acea carte? Bine, pe de o parte te descoperi câte puţin în orice scrii dar… Aşa că, m-am apucat să-i răspund:

«Dragă Laura… Încep în acest mod convenţional, pentru că sunt puţin iritat… Sunt de acord că într-un fel sau altul m-am descoperit în acea carte. Bineînţeles că acolo sunt gândurile mele dar asta nu înseamnă că citeşti o autobiografie. De altfel, ar fi penibil din partea mea să scriu o autobiografie, când viaţa mea de până acum nu spune la nimeni nimic şi nici chiar mie nu-mi spune mare lucru. Îmi preţuiesc destul de mult timpul, pentru a nu-l pierde pe lucruri inutile. Dacă aş fi scris o autobiografie, cu siguranţă că nu ar fi fost interesantă deloc şi în al doilea rând, nu aş fi dat-o nimănui să o citească. Nu pot să mă compromit chiar aşa…

În altă ordine de idei, personajul principal al cărţii este înzestrat cu anumite calităţi, pe care eu mi le-aş fi dorit, e drept dar pe care nu le am. Astea sunt şi frumuseţea şi libertatea pe care ţi le dă scrisul: poţi să creezi un personaj cu toate calităţile care-ţi lipsesc ţie şi poţi să-l pui în situaţii în care tu nu ai nici o şansă să ajungi. Prin urmare, aş fi nedrept să-mi arog toate acele calităţi.

Şi mai este ceva… Mă crezi atât de impertinent, încât să scriu o carte despre mine, în care să descriu cât de frumos, inteligent şi spiritual sunt iar la urmă să afirm că am ajuns şi la iluminare?!

Te rog frumos… Măcar puţin respect…. Mai am şi eu o umbră de demnitate, pe lângă o imaginaţie bogată…»

După ce-am trimis e-mail-ul, am mai petrecut ceva timp gândindu-mă la întorsătura pe care o iau lucrurile. De ce oare cred ceilalţi, că eu am scris o autobiografie? Pe mama o înţeleg. Sunt şi întâmplări reale acolo, de la care am plecat pentru a avea un fir logic iar ea recunoscându-le, a luat totul ca fiind real. Şi tocmai pentru că a recunoscut acele întâmplări reale, nu mai pot să-i demonstrez că restul este ficţiune. Asta pot înţelege şi pot trăi cu această idee dar de ce ceilalţi, care până acum se reduc la Laura, cred că este o autobiografie, chiar fără să mă cunoască, fără să ştie nimic despre copilăria şi adolescenţa mea?

A doua zi primesc următorul răspuns.

Modest ca întotdeauna dar nu te mai cred!!!

Imaginaţia nu e singura ta calitate şi nu mă face să-ţi trimit un mail pe zi, ca să-ţi amintesc!!!

A-ţi scrie biografia, nu e deloc semn de impertinenţă. Este genul pe care-l iubesc cel mai mult, cel mai veridic şi cel mai plin de învăţăminte. CEL MAI.

Nu mi-ai mai spus nimic de colegi şi de doctorat.

Sora mea s-a simţit foarte rău azi dimineaţă, a clacat.

Si m-a sunat la şase dimineaţa să mă duc imediat la ea, că nu mai poate să se ţină pe picioare…

Eu cred că totul e de la oboseală iar mâine o iau pe sus şi  o plimb măcar ½ h Trebuie să iasă din mediul ăla…

Aştept şi de la tine mai multe veşti, te-ai zgârcit la vorbă.

Şi abia aştept să citesc manuscrisul.

Te pup .

Şi să ştii că ne e dor şi ne gândim la tine. Scrie-ne şi-i spun şi ei ce mai faci.

Colegele?????:)

Citind e-mail-ul ei, m-am simţit ca şi când am scris degeaba ultimul mesaj. Nici nu l-a luat în seamă. Pentru a o face să înţeleagă şi să nu mai facă asemenea comentarii, am să fiu mai dur de data asta. Nu se mai poate cu binişorul… Şi spunându-mi acestea, am început să-i scriu.

«Salutare, geniu mic! (Asta era formula standard de când, după nişte discuţii, mi-am dat seama că Laura avea într-adevăr, ceva genial în modul ei de a fi). Pentru început, aş vrea să-ţi spun că, dacă tu reuşeşti să mă faci pe mine să cred că am scris o autobiografie, atunci o să intri în istoria criticii literare şi totodată în cartea recordurilor, pentru că ai reuşit să faci un scriitor (aici exagerez puţin, făcându-mă scriitor dar o fac doar în interesul retoricii…) să recunoască până la urmă, că a scris fără să vrea, o autobiografie… Mă gândesc că ar fi tare interesant să scrii un roman şi să iasă o autobiografie...

Trimite-i salutări surorii tale şi sper să aud numai veşti bune de la voi. Ajut-o şi tu cât poţi acum, în momentele mai dificile. Totul o să fie bine, vă spun eu.

Ce mai fac?.. (Trebuie să recunosc că întrebarea asta e cea mai grea… Ce mai fac? Păi aş putea să scriu pagini întregi despre o singură zi şi poate o s-o fac odată, când o să am timp, atunci când o să mă mai întrebe simplu «ce mai faci?», Numai aşa, să se înveţe minte să mă întrebe ceva exact).

Uite, cu treburi, cu grijile şi frământările de zi cu zi… (De fapt ar fi simplu, pe de o parte, să-i scriu ce mai fac, că doar sunt în sesiune şi mai toată ziua citesc… Dar să nu mă pună mai apoi să-i spun ce citesc, că asta ar fi mai greu…)

Colegele?... (Îmm…. Ce să-i povestesc despre colegele mele? Că nu mă bagă nici una în seamă? Că nu îmi răspunde niciuna la scrisori, chiar şi atunci când mi-au promis că o s-o facă? Dar am nişte «colege» super drăguţe, mă refer la cele trei examene care se apropie, la cele trei cursuri de pe trimetrul ăsta, care mă vor necondiţionat şi nu fac mofturi deloc… Abia aşteaptă să mă sărute pasional, cu câte un F. Şi aşa mi-a venit ideea să-i scriu despre aceste „colege”. Ne mai amuzăm şi noi…)

„Acum, nu că vreau să mă dau mare dar am trei colege simpatice, nu yic nu, care se ţin de mine scai... Bănuiesc că ai să râzi acum... Dar aşa este. Nu ştiu exact cum s-a întâmplat... Adică ştiu, că doar eu am fost de vină, eu le-am ales într-un fel (aşa şi este, că doar eu am făcut alegerea cursurilor şi nu ştiu cum de m-am trezit cu cele mai grele posibile...) iar acum, uite că m-am pricopsit cu câte o întâlnire cu fiecare în parte, în fiecare săptămână. (Aşa şi era, pentru că aveam un curs pe săptămână la fiecare materie). Problema mai interesantă, este că trebuie să fac faţă la toate trei deodată... Şi nu-i uşor deloc...

Nu-ţi mai spun că s-au şi abonat fiecare pentru o întâlnire mai romantică (la examenele scrise, de sfârşit, mă refer dar lasă să ghicească singură…) şi atunci nu ştiu cum am să scap, sincer. Aşa, cu întâlnirile astea săptămânale mai merge… Mai un banc, mai o nuanţare, ce am mai citit, ce-am mai înţeles… Ştii şi tu cum este. Dar când o veni timpul pentru romantism, sincer nu ştiu ce-am să mă fac! Fiecare cu felul ei de a fi şi sunt trei, nu una!

Nu am crezut că o să ajung în situaţia asta vreodată dar uite şi tu...”

Peste o zi, fără nici o întârziere, când mă întorc de la şcoală, găsesc mesajul :

„Am înţeles că ai fost bolnav.

Şi n-ai spus nimic. !!!!

Îţi scrisesem un mail, că înţeleg că „les trois filles” se ţin după tine dar nu ştiu cum e cu programările.

Am vrut să mai scriu ceva şi în aşteptarea timpului disponibil, a rămas mail-ul necompletat şi netrimis.

Eu zic, în loc de programări, să o alegi pe cea mai serioasă şi să-i dai mână liberă.

Am vorbit ieri cu sora mea despre tine.

Zicea ca îi pare rău că nu mai apucă să-ţi scrie dar să nu crezi că nu se mai gândeşte la tine.

Ieri am dormit la ea, aşa ca nu prea am dormit. Te scoli de câte 3 ori pe noapte (major) şi total şi de alte câteva ori parţial, să-l mai legeni un pic, să-i aranjezi suzeta, să-l schimbi.

Nu seamănă cu Sis deloc, poate doar nasul. Dar voi, bărbaţii, nu vă pricepeţi la asemănări şi puteţi spune orice.

Ţi-am spus că m-am înscris la examenul de traducători şi că am dat o grămadă de bani.

Dau examenul în ianuarie şi nu am apucat să mă pregătesc deloc.

Mă gândesc cu teamă că nu-l iau.

Nici acasă nu prea mai ajung: serviciul şi Sis.

Ai grijă de tine şi mănâncă şi tu sănătos, zdravăn. Asta e cel mai important. Nu mult. Sănătos. Promiţi?

AŞA A ZIS SIS.

Hai, te pupăm. Îţi mai trimit poze.

După ce scap de examen, îţi trimit comentariile la manuscris.

P.S. Şi vezi cu fetele alea. Eu sunt pentru cea serioasă.

Doamne, aşa pe ocolite vorbeşti, că aş putea înţelege orice şi nimic.

Ce e cu fetele astea?

Ştiu una de alta sau le păcăleşti? Că nu-ţi stă în fire…

Aştept să mă informezi de chestii serioase, nu de aventuri.

Vedem. Baftă şi ţie!”

Mesajul pe care tocmai îl citisem, îmi clarifica ceva: Laura ori nu bănuieşte la ce mă refer eu ori vrea să mă facă să îi spun eu până la urmă... Dar mai mult ca sigur că nu şi-a dat seama. Distracţia începe să fie din ce în ce mai interesantă, mai ales că fiecare dintre noi vorbim de lucruri diferite... De răspuns, nu i-am răspuns imediat, cu toate că mesajele ei începeau să mă amuze din ce în ce mai tare, prin confuzia pe care o făcea dar peste câteva zile, când am prins un moment mai liber, m-am gândit să-i răspund.
Ei şi dacă tot nu mă crede ea în stare de cine ştie ce nebunii, atunci să mă exprim mai clar:

„Salutare, geniu mic!

(Pentru că nu-i scrisesem de ceva vreme, fiind în sesiune şi concentrându-mă exclusiv pe învăţat, a trebuit să încep prin a-mi cere scuze. )

Ştiu că este rândul meu să-ţi scriu dar nu am făcut-o până acum, pentru că am avut treabă cu fetele acelea de care ţi-am povestit. Pe una am dat-o gata (şi adevărul era că trecusem de primul examen cu bine) şi sper să rămână cu o impresie bună despre mine. Nu că aş mai vrea s-o mai întâlnesc, cu toate că acum mi-ar fi mult mai uşor să mă descurc cu ea, odată ce-i ştiu toate pretenţiile...

Mai mult, la despărţire i-am făcut cadou o carte de Eliade, ca să mă ţină minte măcar cu asta, dacă nu cu altele.

Pe 10, adică nu mâine ci poimâine, am întâlnire intimă cu alta şi se pare că asta este mai cu figuri... mă rog, sper să mă descurc...(al doilea examen din cele programate mi se părea mai dificil)

Ceea ce face obiectul acestui e-mail nu este să mă laud cu aventurile melea moroase, ci pur şi simplu ca sa-ţi arăt că încă mai sunt în stare să scriu. Trei fete deodată nu-i o bagatelă…

Cu examenul ce ai mai făcut?

Hai că te las acum pentru că sigur ai treabă, sau ai de citit, că te ştiu eu.

Baftă şi să ai o săptămână frumoasă în continuare!»

În loc să înceapă să bănuiască ceva, Laura credea din ce în ce mai mult în povestea mea, care era cât se poate de reală, de altfel.

Ea continua să-mi scrie:

Dragă Tudore,

Am râs de problemele pe care le ai. Nu ştii care!!

Dar inimioara??

Oricum, mi-e tare greu să te aşez în tabloul ăsta.

Tare greu. Dar îmi place că mi-ai scris chestiile astea.

Sunt mai curioasă cum e cartea (manuscrisul). Abia aştept să ajung la ea.

Să-mi povesteşti cum petreci sărbătorile.

Te pup.

P.S. Eliade e o metodă bună de a rămâne în amintirea bietelor fete.

Nu mai fi şi tu aşa de şmecher!!

Răspunsurile mă amuzau din ce în ce mai mult, odată ce lucrurile avansau şi se încurcau. Oricum, eu rămâneam fidel întâmplărilor, făcând doar o descriere exactă a evenimentelor...

„Ultimele două săptămâni au fost de groază, nu altceva. Fetele acelea de care îţi vorbeam, au avut pretenţia să vină una după alta. Este adevărat că nu au ştiut una de alta dar şi-au ales tare prost întâlnirile... Cum nu am avut dreptul la proteste, a trebuit să fac tot ce-i omenesc posibil, adică bărbăteşte posibil, mă rog... înţelegi ce vreau să spun, ca să fiu prospǎţel pentru fiecare. Ele se pare că nu au observat nimic dar numai eu ştiu prin ce emoţii am trecut! La urma, urmei era onoarea mea în joc, nu puteam să fac o figură proastă... Nu se cade aşa ceva, mai ales că m-au aşteptat aproape trei luni.(Un trimestru întreg...)

Întâmplarea face ca una dintre ele să mi se confeseze după, în momentele de relaxare totală, şi să-mi spună: Am ajuns la concluzia că eşti un băiat foarte inteligent, numai că mai ai de lucrat la limba franceză! În ultimul moment m-am abţinut să nu sar de pe scaun şi să-i strig cât de tare pot: " Cum îţi permiţi cucoană!? Eu, care..." dar după ce-am căutat câteva secunde nişte exemple, negăsindu-le, m-am abţinut... (Chiar aşa se întâmplase, o profesoară îmi spusese că făcusem o lucrare foarte bună dar că avusesem câteva greşeli de gramatică şi că dacă nu ar fi fost acestea, mi-ar fi dat nota maximă).

Nu ştiu dacă îţi poţi da seama ce faţă am făcut. De fapt, nu ştiu sigur nici eu dar ce pot să-ţi spun, este că am încercat din răsputeri să scot un zâmbet, oricât de chinuit dar nu am reuşit... Dinţii îmi erau prea incleştaţi...

Să-i spui unui bărbat, după trei ore..., că este inteligent, asta-i obraznicie! Îngrozitor!!!!

Mă întrebi dacă ştiu una de alta... Cum să ştie? Că doar nu am înnebunit! Şi oricum, dacă ar şti, tot degeaba, pentru că fiecare îşi vede interesul. Se pare totuşi că în final au ştiut una de alta şi chiar au schimbat nişte păreri între ele.(Şi chiar aşa fusese. Doi dintre profesori se întâlniseră şi printre altele, discutaseră şi de studentul român, lucru de care auzisem întâmplător).

Şi cu asta s-a terminat cu aventurile amoroase pe trimestrul ăsta.

Îţi urez un weekend superb, spor la treabă, pentru că ştiu că o să munceşti orice ai face şi spor la învăţat pentru examenul din ianuarie!

Laura, ameţită complet de „destăinuirile” mele, îmi trimite un mesaj printre rândurile căruia se putea citi şi puţină neîncredere, dezamăgire, ofensă dar şi curiozitate:

„Dragă Tudore,

Nu mai ştiu ce să mai cred despre tine...

Este adevărat că nu te cunosc foarte bine dar nu te credeam chiar aşa...

Refuz să cred tot ce mi-ai scris!

Eu sunt bine şi contrar bănuielilor tale, nu învăţ pentru examen ci citesc ce îmi place mie, mă relaxez.

Trebuie să recunosc că m-ai amuzat cu toate întâmplările tale dar ar mai fi ceva. Nu mi-ai spus nimic despre a treia fată. Ai pomenit doar de două dintre bietele fete înşelate... Îţi ţin pumnii!

Îţi mai scriu!”

Răspunsurile mele deveneau din ce în ce mai naturale şi mai fireşti, odată ce îmi creasem acest univers ce îmi oferea o mulţime de evenimente şi întâmplări, ce puteau fi povestite în aşa fel încât să se încadreze perfect în  tabloul care devenea pentru Laura din ce în ce mai ciudat.

„Salutare, geniu mic!

Tocmai începusem o lectură sforăitoare din "Le sacré et le profane" iar autorul nu cred că trebuie să-l mai menţionez, când am fost sesizat de calculatorul meu obosit, că am primit un mesaj. Când am văzut că este de la tine, am lăsat cartea din mână şi l-am deschis imediat.

Recunosc că am mizat pe faptul că am să te fac să râzi puţin, aşa că îmi consider misiunea îndeplinită şi scopul atins.

După câte ţi-am scris nu ştiu cum poti să îmi vorbeşti de "bietele fete". Mă rog, tu poţi să le spui cum vrei dar eu nu o să folosesc termenul ăsta pentru nimic în lume. Care biete fete, când au şters cu mine pe jos de nu m-am văzut, când... Mă rog... Dar nu vreau să întregesc tabloul care devine deja din ce în ce mai încărcat. (Şi adevărul era că mă simţeam frânt de oboseală şi începusem să număr zilele până la vacanţă. Deja nu mai conta nimic. Să scap de toate examenele onorabil şi gata!)

Nu ştiu dacă ai auzit dar la universităţile nord americane sunt societăţi secrete ale studenţilor. Secrete... Nu mai sunt ele în totalitate secrete, odată ce-am auzit şi eu de ele dar tot au rămas cu o influenţă şi cu o faimă anume, misterioasă şi ocultă. Există edificii speciale unde se întâlnesc aceste societăţi şi de asta poţi să îţi dai seama după semnele medievale care le ornează.

"Recrutările" nu ştiu pe ce bază se fac iar iniţierea este destul de lungă şi plină de obstacole. Problema este că niciodată în primul an de încercări, nu ştii ce ţi se întâmpla în mod obişnuit şi ce apare special pentru a te pune la încercare şi pentru a te forma. Toţi studenţii din anul întâi ştiu lucrul ăsta şi parcă toţi aşteaptă să li se întâmple câte ceva mai deosebit dar numai foarte puţini sunt aleşi. Se pare că şi profesorii sunt implicaţi puţin şi că dirijează şi supraveghează totul de la înălţime. (De ce am început să-i scriu Laurei toate lucrurile acestea, nu ştiu. Poate ca să fac tabloul din ce în ce mai complicat şi neverosimil... Pentru că mai era puţin şi se termina sesiunea şi ea trebuia să-şi dea seama despre ce îi tot vorbisem până atunci. Altfel, riscam să intru în vacanţă şi să rămân fără fapte reale şi mai mult decât atât, să-mi compromit imaginea onorabilă rămasă acasă. Asta în caz că nu ştia încă tot Bucureştiul că eu fac ravagii amoroase prin Montreal)

După toate câte mi s-au întâmplat... Nu vreau să fiu paranoic, dar... aş înclina să cred...

Eu eram băiat cuminte, mă ştii doar şi la locul meu, şi... Dar ce să-ţi mai spun, că doar mă cunoşi puţin. Ei bine, totul a fost la fel până când am intrat în şcoala asta stranie, cu clădiri imense dar cu nişte culoare strâmte, cu oameni deosebit de amabili, care în loc să te ajute, te pun să faci ceea ce vor ei...

Dar trebuie să uit! Şi repede pentru că dacă nu e rău de tot!...

Trei fete. Toate complicate, extrem de misterioase şi deosebit de frumoase, să se ia de mine!... E suspect şi eu în loc să-mi dau seama de la început... Dar unde mi-a fost mintea? Parcă şi tu mi-ai spus că nu mă crezi. Trebuia să-mi dau seama că nu e ceva firesc, că e ceva la mijloc, ceva ocult...

Ah, e cald în camera asta... parcă-ar fi un semn că am scris prea mult... Parcă nu mai pot să respir ...

E suspect, îţi spun...

Şi aşa cum au venit toate trei, tot aşa au dispărut deodată, lăsându-mă în beznă. (Absolut firesc, odată ce intrasem în vacanţă şi terminasem cu toate examenele...)

Ultimele zile au fost un fel de agonie... Eram liber şi nu mă mai simţeam bine în libertate... Aş fi dat orice să văd numai un semn că măcar am trecut de prima încercare dar nimic... Totul parcă îngheţase în jurul meu.

Ieri când am fost pe la şcoală să le urez, la cei care încă nu plecaseră, toate cele bune, nu am mai găsit pe nimeni.

Tot pavilionul imens, cu săli de clase şi birouri, cu amfiteatre şi săli de mese era gol. Complet gol. Demult îmi doream să fiu numai eu treaz într-o lume adormită dar am fost luat prin surprindere... Nu se mişca nimic, nu se auzea nimic. Culoarele înguste, pe care le ştiu atât de bine, acum erau diferite, adică nu se mai terminau...  Se terminau dar... undeva în întuneric şi  cine s-ar fi dus până acolo?

(povestirea asta halucinantă... cred că îmi era inspirată de ultimele lecturi, altă legătura nu pot să fac cu realitatea...)

La secretariat nu era nimeni dar calculatoarele erau pornite, chiar şi un stilou deschis uitat pe birou... Ciudat, tare ciudat...! Pentru un moment m-am gândit că se ascund toţi de mine şi mă aşteptam să apară de după o uşă, careva..

Dar de ce-ţi spun eu ce s-a întâmplat ieri, când nu ştiu ce se întâmplă astăzi...

Febră nu am, pentru că ştiu cum e să ai febră şi totuşi e prea cald. Am deschis toate geamurile şi tot nu s-a schimbat nimic, frigul de afară nu vrea să intre în camera mea... Şi nici nu visez, pentru că tastez, îmi simt degetele... Nu! De visat, nu visez!

Oricât ar încerca ei să mă facă să nu-ţi spun, tot am să-ţi spun, cu ultimele puteri, pentru că aşa vreau eu.

Am prins un fir, că vacanţa o să fie un fel de odihnă amestecată cu amnezie iar când va începe trimestrul al doilea o să întâlnesc alte trei fete. Trei fete şi mai frumoase ca primele, pentru că de data asta o să pot să le aleg mai în cunoştinţă de cauză... Iar când va fi să fac alegerea, o să ştiu să mă uit la firea fiecăreia, nu o să mă mai las păcălit de aparenţe. Deja am învăţat lecţia...

În seara asta, pe la 19.30, trebuie să mă duc la un Party de Noel, organizat de departament... Nici nu ştiu la ce să mă aştept dar mă simt atras irezistibil, nu mă pot opune... Am încercat să fac orice astăzi numai să nu mă mai gândesc la ce o să se întâmple diseară dar nu am reuşit... Orice aş fi făcut... tot acolo mă gândeam şi tot pe ele le văd... Cele trei fete frumoase...

Mai că le urăsc deja după câte mi-au făcut şi totuşi vreau să le văd iarăşi. Zi şi tu dacă-i normal. Şi ca  să vezi că nu mi-e frică, am să răspund eu înaintea ta. Nu! Nu, dragul meu! Nu este normal. Eşti legat...

Dar nu am fost niciodată la o ghicitoare, nu am fost şi nici nu cred în ele, cum aş putea să fiu ... legat? Am terminat fizica la Măgurele, voi lucra în marile laboratoare ale lumii, nu mă împiedic eu de o vrăjitoare. Nu se poate să fi căzut aşa de rău... nu se poate.

Şi cui îi pasă de vrăjitoare? Să facă cu mine ce vor, că nu mă mai interesează. Pur şi simplu. Dar dacă ai să auzi, sau am să-ţi scriu că am făcut cine ştie ce... să nu crezi. Nu mai sunt eu...As fi vrut să fiu dar nu mai sunt...

Am să încerc să mă ţin de promisiune şi să-ţi povestesc cum au fost sărbătorile dar nu ştiu dacă o să îmi mai aduc aminte de ceva. Ameţeala a început de acum şi dacă nu aş scrie la calculator ai putea observa că îmi tremură mâinile.

Şi e cald, neînchipuit de cald...”

După ce am terminat mesajul, l-am mai citit încă odată şi am fost mulţumit. Era o chestie atât de confuză şi suprarealistă încât Laura trebuia să-şi dea seama. Cu toate astea, de dragul povestirii şi al suprarealismului mai introdusesem nişte mici amănunte care nu se potriveau deloc dar speram ca Laura să-şi dea odată seama şi să terminăm cu subiectul ăsta.

Se pare că Laura ghicise ceva dar nu era sigură de nimic şi asta reieşea clar din mesajul ei, pe care l-am primit peste câteva zile.

« Îmi place că în povestioara asta cu graţziile ,cuvântul de cod este “Sacrul şi profanul”. Că prin intermediul acestui detaliu te–am putut descifra.

Şi îmi mai place că, ştiindu-te om serios, am oscilat tot timpul între a te crede şi a-ţi aprecia talentul de povestitor.

Evident, ai reuşit să mă faci iar să chicotesc»

Aşa că jocul a continuat, cu toate că eram deja în vacanţă şi aluziile la cele trei fete nu îmi mai făcea o plăcere  deloc, aducându-mi aminte de perioada sesiunii dar de dragul jocului, am continuat.

«Salutare geniu mic!

Mă bucur că iarăşi am reuşit să te fac să zâmbeşti.

Adevărul este că au fost mai multe "chei" în text iar pe de altă parte... ştii şi tu că marile adevăruri se spun în glumă...

Îţi doresc o săptămână frumoasă şi promit să-ţi mai povestesc despre fete, pentru că aşa mă mai analizez şi eu la rece, pentru că atunci când mi se înroşeşte urechea stângă, da, stânga parcă, deja nu mai "procesez" bine... mă ştii mai emotiv... ce să fac! Iar cu fetele nu am ştiut cum să mă port niciodată. Doar tu ai spus de atâtea ori despre mine că sunt un "băiat serios". Vezi, asta este cea mai bună dovadă. Un băiat trebuie să fie în orice fel vrea dar să nu ajungă să spună despre el fetele, că este "serios". La ideea asta am ajuns după ce am trecut prin ce am trecut. Gata! S-a terminat cu seriozitatea, cu ... analizele efectelor în lanţ, cu părerile ce se formează despre mine, cu sentimentalismele şi tandreţurile. Prin natura lui, bărbatul este inconştient şi aşa trebuie să rămână. Puţin impertinent, puţin neîngrijit şi cu o lipsă totală de respect şi maniere. Practic, ce este important, este forţa ce se degaja din nonconfomism, neopozitivismul, dacă putem spune aşa, puterea de a trece peste micile contracte sociale, cruzimea de a nu se uita în urmă.

Dar ceea ce fac eu acum... este doar o palidă imitaţie a lui Lembke, care se împotrivea din când în când Iuliei Mihailovna, după ce săptămâni întregi făcea numai ce spunea ea iar ea nu înţelegea că aceasta este o mică răbufnire de orgoliu, un mecanism de protectie al lui Lembke...

Aşa şi eu... fac pe revoluţionarul acum, când sunt singur la birou, de-ar apărea una dintre cele "trei graţii"... s-ar termina distracţia, aş uita de toate protestele şi planurile mele de răzvrătire şi ... aş deveni "pâinea lui Dumnezeu", un "băiat serios" în toată forţa cuvântului, nu altceva! Un "literat". Un "suflet sensibil" care scrie, rămâne...un "poet", un...fraier! Ce să mai spun... mi-a pierit şi ultima picătură de entuziasm numai cât m-am gândit la ele... Slăbiciune! Da, asta înseamnă! Tineretul din ziua de astăzi nu mai ştie să aprecieze... tradiţia şi valorile liberale... »

Cum mă aşteptam, mesajul şi-a atins scopul, mai exact a făcut-o pe Laura  să nu mai fie sigură de ceea ce credea că a descoperit, de faptul că m-a descifrat. Povestea era prea frumoasă acum, parcă nu vroiam să mă despart de ea, şi ca din întâmplare, am strecurat în text fraza care nega tot ceea ce recunoscusem: „marile adevăruri se spun în glumă”.

Şi cu toate acestea, sărbătorile au venit, că am vrut sau nu şi odată cu ele mesajele s-au oprit. Fiecare a plecat în vacanţă, fiecare se pregătea cât mai bine pentru evenimente, aşa că în afară de nişte e-mail-uri scurte de felicitare, nu am mai primit nimic. La rândul meu m-am limitat să răspund în acelaşi fel şi aşa... s-a stins povestea cu cele trei graţii. S-a stins şi sursa de inspiraţie pentru că sesiunea s-a încheiat iar eu am fost obligat să îmi redirijez lecturile spre un câmp mult mai plăcut, aşa că m-am cufundat în ele încetând să mai număr zilele până la trecerea în anul următor. Cura de lectură a fost destul de intensă iar o probă în acest sens a fost că mă pregăteam de revelion cu o seară înainte de eveniment iar aceste pregătiri au culminat cu scoaterea din dulap a costumului. Când eram îmbrăcat gata, mai să ies pe uşă, salvarea a venit de la nişte prieteni care mă sunaseră să mă întrebe dacă nu cumva vreau să fac revelionul împreună cu ei. La replica mea puţin ironică, cum că este puţin cam târziu pentru o invitaţie, răspunsul primit şi anume că mai am o zi să mă gândesc, m-a făcut să-mi dau seama în ce situaţie ridicolă era să ajung. Mă şi închipuiam la uşa gazdei cu cadoul în braţe, urându-i un an nou fericit...  Întâmplarea m-a amuzat puţin dar m-a şi făcut să-mi promit că o să-mi pun în cameră un calendar.

Aveam senzaţia că sunt rupt de realitate şi într-un fel aşa era, pentru că nu mai ieşisem din casă de câteva zile şi stând în cămăruţa mea întunecoasă... poate că asta mă dusese în eroare. Dar nu era numai asta. Îmi dădusem peste cap şi orele de somn. Citeam acum până la 5 dimineaţa, după care mă culcam şi mă trezeam pe la unsprezece, cu păreri de rău şi după ce reuşeam să mă ridic din pat, îmi promiteam de fiecare dată că n-o să se mai întâmple. Cu toate acestea, nu mai puteam ieşi din ritmul pe care mi-l impusesem, sau îmi era impus de lectură.

După Revelion, lucrurile s-au înrăutăţit. Mai era o săptămână şi începea al doilea trimestru de şcoală iar eu trebuia să fiu pregătit, odihnit, proaspăt şi cu chef de învăţat, ca după o vacanţă... iar eu nu mă simţeam aşa. Din contră, parcă eram mai obosit şi mai confuz.

Pentru şcoală aveam ce face, cum să nu! Aş fi putut să mă interesez de cursuri, să mă apuc de citit din bibliografia pentru fiecare curs în parte dar nu! Mi-am spus că mai bine folosesc tot timpul care mai rămâne până la începerea şcolii pentru a mai citi ceva relaxat, decizie tipică pentru mine, aşa că nu m-a mirat deloc cât de repede am acceptat-o şi chiar am uitat imediat toate celelalte variante. Şi pentru că primisem de curând de acasă trei volume conţinând nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade, m-am gândit că ceva mai interesant decât să recitesc aceste nuvele, nu se poate. Iarăşi o încurajare tipică pentru mine şi nu o spun cu autoironie, pentru că mă cunosc prea bine şi dacă aş face-o, aş lovi în „temeliile fiinţei” mele, aşa că mă abţin. Prin urmare, m-am apucat de recitit nuvele fantastice fără să-mi mai pese de nimic, fără nici o remuşcare, cu conştiinţa clară că fac cel mai firesc şi mai necesar lucru posibil.

De obicei nu îmi place să recitesc cărţi iar dacă o fac, aleg altă limbă, adică în original. Acesta este singurul procedeu care mă face să nu anticipez nimic, să citesc cartea ca pentru prima oară. Acum însă, poate pentru că urmăream nu numai povestirea dar încercam să prind metoda, stilul, talentul autorului, a făcut ca lectura să mă absoarbă complet. Din când în când, mai notam în caietul pe care-l ţineam mereu lângă mine, lucruri interesante, pe care le găseam şi idei care mi se păreau pasagere şi care simţeam că s-ar fi stins imediat dacă nu le-aş fi notat. In prima zi de lecturi intense am fost atât de impresionat de stilul autorului de a crea suspansul, de a crea emoţii, aşteptări, etc., încât la un moment dat, la un pasaj bine scris am simţit cum îmi curg lacrimile. Aici m-am oprit intrigat, întrebându-mă unde o să ajung în ritmul ăsta, dacă am început să plâng... impresionat de stil. Pentru că practic nu ideile mă impresionaseră, sau mai exact nu ele în primul rând, ci ordinea şi felul în care erau aşezate şi se succedau... Dar am găsit imediat scuza: sunt obosit! Asta este... Ce-i prea mult, strică. Şi altele asemenea. Când m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că iarăşi trecusem de mult de ora normală de culcare dar cu cine să mă cert şi la ce bun? Mi-am adus aminte că aveam în frigider o cutie cu suc de portocale şi pentru că la astfel de tentaţii nu rezistam niciodată, am spus că un pahar înainte de culcare, face bine. Ba chiar o să-mi aducă somnul. Un pahar mare, plin cu suc şi-a făcut apariţia pe birou şi după ce m-am aşezat confortabil pe scaun, punându-mi şi un fond sonor care îmi plăcea, am început să savurez sucul, care rezistase până la acea oră doar pentru că uitasem de el. Pentru că sucul stătuse ore bune în frigider, i-am simţit imediat efectul, înviorandu-mă şi apărându-mi o uşoară durere de gât.

La început, nu am dat nici o importanţă durerii de gât dar cu cât trecea timpul, această durere creştea. Spre dimineaţă eram deja răcit şi nu oricum, aveam febră mare. Cel puţin aşa mi se părea mie iar dacă asta simţeam eu, ce sens mai are să mă gândesc dacă a fost sau nu aşa? Trecusem prin toate fazele unei răceli bune şi acum mă găseam tremurând de frig sub cele două pături pe care le aveam la îndemână. Aş fi vrut să pot să dorm şi să dorm, dacă s-ar fi putut trei sau patru zile şi să mă trezesc refăcut, aş fi renunţat bucuros la câteva zile din viaţa mea pentru a nu mai trece prin tot chinul, dar... acum era cel mai rău posibil, nici de dormit nu puteam să dorm şi nici altceva nu puteam să fac. Şi totuşi, mai mult enervat de această situaţie, am început să citesc iarăşi din nuvelele fantastice, doar - doar o să uit de starea în care mă găseam, sau poate adormeam. In câteva zeci de minute, am terminat paginile care îmi mai rămăseseră de citit din „Domnişoara Cristina” şi care îmi aduseseră nişte autoaprecieri nu tocmai călduroase atunci când m-am surprins căutând puţin agitat întrerupătorul pentru a aprinde lumina la bucătărie, având impresia că o să dau şi eu cu ochii de Domnişoara Cristina...„ Mai bine ai vedea că nu te ţii bine pe picioare, decât să te gândeşti la ... Credeam ca eşti om serios...” Dar chiar şi aşa, până am aprins lumina, am simţit că a trecut un interval lung, mult prea lung. Iar când am închis-o, bineînţeles că am făcut nişte paşi mari şi repezi până la camera mea. „Sunt răcit rău de tot... Numai strigoii nu mă urmăresc pe mine acum. Strigoi, vrăjitoare... aiurezi dragul meu, să-mi fie cu iertare dar altă scuză nu-ţi găsesc! Sau poate ai luat-o razna de tot?! E posibil, de ce nu?!”

Enervat de toate câte mi se întâmplau, am pus mâna pe carte şi mi-am ales o lectură agreabilă: „La ţigănci”. Într-o fracţiune de secundă mi-am amintit de plimbările pe strada Mântuleasa, de verile calde din Bucureşti, de după-amiezile toride când puteai rezista numai la umbra copacilor stufoşi... „Asta am trăit eu, sau îmi aduc aminte din carte?” Întrebarea era cât se poate de legitimă pentru că toate amintirile mele erau confuze dar în acelaşi timp sentimentele legate de ele erau puternice. De plimbat, sigur ca m-am plimbat pe strada Mântuleasa dar nu ştiu exact dacă după-amiezile toride, copacii cu umbra lor... le-am trăit eu...

„Ei şi ce? Am şi eu un lapsus, ca să-i zic aşa, cu toate că... Dar cui îi pasă? Poate că ar trebui să scriu în jurnal, poate că o să-i ajute pe medici în elucidarea cazului...” Am dat să mă ridic din pat şi să mă îndrept spre birou dar cei doi paşi pe care trebuia să-i fac, mi s-au părut mult prea obositori şi am renunţat lăsându-mă să cad pe pat şi învelindu-mă repede cu păturile. Am refuzat să mă mai gândesc la ce mi se întâmplă, la cât de grav sau nu era, am lut cartea şi am început să citesc. Amintirile erau în continuare confuze dar sentimentul care punea stăpânire pe mine era cât se poate de clar: îmi era dor de străduţa aceea şi de tot ce era legat de ea. Plimbările, discuţiile, gândurile şi rugăminţile. Până şi lectura de acum, care tot de străduţă era legată, toate acestea mă făceau să-mi fie dor. Dar de ce anume, nu puteam fi sigur.

De data acesta, l-am urmărit pe Gavrilescu cu mare atenţie, încercând să descopăr şi să-mi amintesc fiecare loc prin care trecea. La casa ţigăncilor nu m-am mai gândit, pentru că mă chinuisem de prea multe ori să o găsesc iar asta însemna că ceva luciditate încă mai păstrasem. Treceam de la stările de frig la cele de căldură insuportabilă destul de des dar nu îmi puteam da seama dacă era din cauza lecturii, sau din cauza stărilor lui Gavrilescu, pe care le trăiam intens. La un moment dat am simţit că mi se face somn şi că dacă aş închide ochii ca să-mi aduc aminte de tot ce trăisem eu, aş fi regăsit momente agreabile. La urma urmei, poate că şi răceala este bună la ceva, mi-am spus şi am închis ochii, lăsând cartea pe piept.

Duminicile acelea de vară când mergeam la Universitate şi lucram dimineaţa în biblioteca imensă, ce păstra o răcoare plăcută, mai ales când vedeam ce soare era afară şi cum se topea asfaltul... Şi cum trebuia să mai fac şi pauze, ca doar eram în weekend, ieşeam prin poarta din spate a bibliotecii şi plecam spre strada Mântuleasa. De obicei luam şi tramvaiul câteva staţii doar aşa, ca să mă plimb. Ba nu, nu am luat niciodată tramvaiul, ştiu sigur asta, pentru că nu aveam abonament şi biletul mi se părea prea scump. Iar mie îmi plăcea să merg pe jos... Ce-ţi veni cu tramvaiul? Gavrilescu mergea cu tramvaiul, deşteptule... Da, aşa este. Cum ieşeam pe poarta din spate a bibliotecii, o luam pe străduţele acelea mici şi umbroase, pe care nu mai era nimeni la ora aceea pentru că era ora la care lumea stătea prin case şi se odihnea. Până şi portarii de la bibliotecă dormeau pe câte un scaun sau două, pe care le scoteau în faţa intrării. Şi mai ţin minte că, din când în când, mai încercam şi-i trezeam, punându-le în mână câte o cutie de bere rece dar nici aşa nu reuşeam să-i trezesc de fiecare dată iar după aceea plecam spre străduţa unde se auzea zgomotul metalic al tramvaielor. Şi de obicei era aşa de cald, încât aveam nevoie de câteva şervetele de hârtie pentru a-mi şterge transpiraţia de pe frunte... A... Care transpiraţie? De ce şerveţele tot spui tu acolo? Sau erau batiste, batiste... Batistele lui Gavrilescu, asta era... Ah, răceala asta... Poate ar trebui să mă trezesc... Dar este aşa plăcut să-mi aduc aminte de plimbările acestea... Şi străduţa era mereu liniştită şi ştiu că de fiecare dată o auzeam pe Laura spunând: aici a fost şcoala lui Eliade dar au dărâmat-o... Cine ştie ce vilă o să apară, o vilă a unui ignorant care poate că nu a auzit şi nu a citit nimic de Eliade, neştiind cu siguranţă, că nu a strâns banii dând lecţii de pian, de franceză sau latină. Dar nu o luam pe acolo de fiecare dată cum ieşeam din bibliotecă. Uneori o luam pe bulevardul mare. Şi doar mai apoi intram ... Trebuia să trec printr-o zonă cam periculoasă, sau cel puţin aşa mi se părea mie şi nu de puţine ori am văzut ţigănci stând la poartă, ba chiar de câteva ori au şi strigat după mine dar eu am grăbit pasul şi gata, nici măcar nu m-am mai uitat înapoi. Cum de o fi fost Gavrilescu atât de curajos să intre într-o casă ca aia? Ce i-o fi plăcut lui la casa aia, ce l-o fi atras? Habar n-am. Dar nu mergeam pe acolo de fiecare dată; totul era în ce parte porneam când ieşeam din bibliotecă, în dreapta sau în stânga....

Dar lasă-mă odată cu „ieşirea aia din bibliotecă”, mi-am spus, sărind din pat. După ce m-am uitat la ceas, mi-am dat seama că trecuseră două ore de când lăsasem cartea din mână şi închisesem ochii. Mă înnebunise „ieşirea din bibliotecă”! De ce oare acea ieşire, nu ştiu! Dar chiar aşa, la fiecare 5 minute? Cu un efort destul de mare, pentru că începuseră să mă doară toţi muşchii, m-am aşezat pe scaunul de la birou şi am lăsat capul pe spate.„ Si totuşi, diferenţa o făcea direcţia în care o porneam după ce ieşeam pe poarta de la bib..” Nu am mai rezistat şi am plecat să mă spăl pe ochi. Trebuia să mă trezesc cu orice preţ, pentru că nu mai rezistam în  ritmul ăsta.

Zdruncinat de ce mi se întâmplase dar mai mult de faptul că nu eram sigur că am scăpat de reîntoarcerea obsesivă la un amănunt, mi-am luat păturile şi m-am aşezat în faţa televizorului. De uitat la televizor te uiţi fără nici un efort şi fără să rămâi cu ceva, aşa că poate era cea mai buna metodă de a-mi scoate din cap drumul de la bibliotecă şi de a face ca timpul să treacă mai repede. Am râs de unul singur când dând de canalul cu desene animate, mi-am adus aminte de episodul din „Dexter boy, genius” când, pentru a recupera lecţia de franceză pe care nu o învăţase, a inventat un aparat care trebuia să îi imprime lecţia în memorie în timpul somnului. Numai că, placa respectivă cu lecţia de franceză era zgâriată, acul a sărit continuu, toată noaptea iar Dexter a învăţat la perfecţie o singură fraza „omlet de fromage” şi nu numai că a învăţat foarte bine doar aceste cuvinte dar nu putea să mai spună altceva... M-am şi văzut cu aparatul pe cap, repetând într-una „cum am ieşit din bibliotecă...” M-am aşezat comod pe canapeaua din faţa televizorului, m-am învelit bine şi am început să schimb canalele.

Două ore am rezistat în faţa televizorului dar după aceea a început să mă doară capul de la toate reclamele pe care le văzusem, aşa că mi-am spus că mai bine schimb cartea, renunţând la literatura fantastică, decât să schimb în continuare canalele. Am oscilat între mai multe volume dar până la urmă m-am oprit la „Demonii” lui Dostoievski şi cum era una din cărţile mele preferate am deschis-o la întâmplare pentru a citi câteva pagini. Numai bine că întâmplarea a făcut să deschid la una dintre scrisorile lui Piotr Stepanovici şi cu toată autoironia mea din primele momente de smiorcăială, a trebuit să închid repede cartea pentru a evita ridicolul. Era prea clară asemănarea dintre personajul ce-şi făcea autocritica şi cel care citea romanul şi mai rău era că toate acestea aveau o continuare firească în explicarea pretenţiilor de literat şi de om de cultură ale personajului... fost preparator la universitate. Mai bine rămâneam cu răceala şi cu aiurelile mele, decât să fiu pus în situaţia de a mă compara cu... Piotr Stepanovici!

Toate acestea m-au făcut să renunţ imediat la „Demonii” şi să caut altceva prin bibliotecă. Aşa-zisa bibliotecă nu era formată decât din patru rafturi micuţe. Nu avusesem timp şi bani pentru a începe să strâng cărţi, aşa cum îmi era obiceiul dar câte ceva tot se găsea. Fizica am eliminat-o din start, pentru că eram în vacanţă. După un succint inventar am dus pe birou un mic teanc de cărţi pentru a le studia mai în deaproape şi pentru a mă hotărî care dintre ele, îmi va da o mână de ajutor în clipele grele. Mircea Cărtărescu.... interesant dar „pururi tânăr...” Era mai mult o colecţie de articole, eu vroiam un roman. Nu. Marie-France Ionesco, ”Portretul scriitorului în secol”... Captivant dar ştiam deja toate argumentele. Oricum, odată deschisa cartea, am privit iarăşi toate pozele şi m-am oprit ca de obicei, la cea în care apar Eugene Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran. Îmi plăcea poza aceea aşa de mult, încât îmi propusesem să fac o copie mărita a ei şi să o lipesc în faţa biroului dar uitam de fiecare dată s-o xeroxez. Andrei Pleşu, Hemingway, The Short Stories, cartea pe care mi-a făcut-o cadou Bogdan de ziua mea..., Mircea Eliade, Images et symboles, cartea pe care am citit-o cu foarte mult drag, Garcia Marquez, Toamna Patriarhului... Aş avea vedenii şi aş vorbi singur dacă aş îndrăzni s-o deschid Kundera... nu, nu, nu. Petre Tutea, prea greoi pentru acum, Constantin Rădulescu-Motru... Nu am fost niciodată de acord cu ideile lui despre psihologia poporului roman, Eric-Emmanuel Schmitt... Am tresărit înainte de a-mi da seama ce este cu acea carte şi de ce îmi aduce aminte. Era cartea de la Nathalie, blonda cea drăguţă pe care o văzusem din primele zile de şcoală. Un trimestru întreg m-a chinuit şi chiar dacă acum am scăpat de amintirea ei, tot mă mai urmăreşte prin cărţile ei, de care tot dau când mă uit prin bibliotecă. Nu am înţeles multe din acţiunile ei sau mai bine spus, nu ştiu dacă am înţeles-o vreodată sau dacă era ceva de înţeles. Şi dacă tot venise vorba de neînţeles, am deschis cartea să mai citesc şi să mă mai minunez încă o dată de dedicaţia ei. Ea începea cam aşa: “Désolé pour le message écrit de travers... je suis dans le bus! Cher Tudor, je cherchais un livre en français qui puisse te plaire et pour lequel tu  n’ait quand même pas besoin d’ouvrir le dictionnaire. J’ai donc choisi ces trois petites pièces de théâtre qui m’avaient beaucoup plus... C’est léger, parfois drôle et pas bête du tout. Rappel des droits et libertés du lecteur: lis ce que tu veux ou tu veux,  quand tu veux et comme tu veux! Nathalie”

Cum să nu mă enervez la o asemenea dedicaţie? Este adevărat că am un accent când vorbesc franceza şi poate că din când în când mai fac şi mici greşeli, dar… de aici şi până a-mi spune că eu citesc cărţile cu dicţionarul lângă mine şi că ea îmi dă o carte uşurică pentru a nu mă forţa prea tare!… Adică, cum de şi-a permis cucoana să-mi spună mie aşa ceva? Şi asta după ce eu i-am dat cărţi serioase, nu glumă. Ce-ar fi fost să-i fi scris şi eu pe o carte de Dostoieveski, ceva de genul: Dragă Nathalie, cartea aceasta nu este foarte uşoară, cu toate acestea eu am considerat că merită să încerc să te fac să citeşti şi aşa ceva…

            Şi aş fi continuat cu dedicaţia mult şi bine dacă nu intra în casa Rafael, făcându-mă astfel să nu mai vorbesc singur. Dar eram prea pornit, aşa că trebuia să vorbesc cu cineva. Eram şi răcit şi ameţit şi de curând enervat de atâta tupeu. A fost de ajuns să mă întrebe Rafael un simplu «ça va bien, toi?» şi eu, după o pauză puţin prelungită, am simţit oportunitatea şi m-am lăsat întrebat.

- Păi, nu sunt prea bine…

- De ce? Ce s-a întâmplat?

Asta a fost greşeala fatală a lui Rafael, pentru că am şi început să-i povestesc toată istoria. Eu aveam tot timpul şi chiar trebuia să trec peste orele insuportabile cât mai repede.

Să-ţi povestesc...

Acum câteva zile am fost la cheful de sfârşit de sesiune şi trebuie să recunosc că a fost cam trist... Nici nu mă aşteptam la mai mult, pentru că mai fusesem la un astfel de chef şi nu îmi mai făceam iluzii. Am mai vorbit ceva pe acolo, am mai făcut nişte cunoştinţe iar la 12 noapte, când cheful începea să se desfăşoare, mi-am luat rucsacul în spate, m-am suit pe bicicletă şi am plecat spre casa. Trebuie să recunosc că aş mai fi stat dacă aş fi avut cu cine să vorbesc dar ... franţuzoaica nu a venit, italianca era sătulă de vorbit cu mine şi prefera să vorbească cu alţii, aşa că, după ce m-am simţit puţin în plus, am plecat acasă.

Franţuzoaica de care-ţi spun, m-a făcut să îmi pun mari semne de întrebare în privinţa percepţiei diferenţelor culturale, ca să le zic aşa...

Când am cunoscut-o, la primul curs din primul trimestru, mi s-a părut o fată superbă sau mai bine spus... o fire caldă şi dragută, combinată cu o stare de spirit mereu optimistă şi vioaie. Fără s-o cunosc, trăsăturile ei m-au făcut să cred că are o fire calmă şi un suflet bun. Asta a fost percepţia mea. Pus pe fapte mari, odată intrat la şcoală, cu frica bătându-mă pe umăr, ca să nu zic chestia cu morcovul, am lăsat impresiile şi atracţiile necontrolate deoparte şi mi-am văzut de studii. Bine, lăsat deoparte este mult spus! Mi-a mai apărut imaginea ei în minte dar sporadic iar eu mi-am repetat încontinuu, că nu şi nu, că eu las fata în pace, că nu este ea de nasul meu, bla,bla,bla, cunoşti refrenul, că doar mă ştii cu ambiţ. Era onoarea mea în joc... Câteva săptămâni am avut linişte şi pace până când, nu ştiu cum se nimereşte, că franţuzoaica stă lângă mine la un curs şi neavând ce face, începe să mă ajute să-mi pun la punct ideile de peste curs, comparând notiţele fiecăruia... De aici a mai fost puţin până să-mi spună cu candoare că dacă am nevoie vreodată de ajutor, să-i spun. Şi cu asta s-a terminat  cu linişte mea... După aceea, dă-i cu munca de convingere că fata nu vrea nimic, pur şi simplu s-a oferit să mă ajute şi dă-ii şi zi-ii... Mă rog, după două săptămâni, cât mă ţin pe mine chestiile astea, scap, nu fără să-mi promit ca de fiecare dată, că nu o să mai fac, că o să îmi văd de treaba, etc.

Dar dacă s-ar fi terminat aici, ar fi fost foarte bine. Dar ţi-ai găsit... La sfârşitul sesiunii, parcă sau nu cu mult înainte, am mers şi eu la un chef, o zi de naştere mai exact, mai mult din curiozitate şi nu pot să-ţi spun acum dacă nu a fost şi o urmă de speranţă că o s-o întâlnesc acolo... Nu mai ţin bine minte, nu sunt absolut sigur.

Ei bine, nu intru bine în casa respectivă, dau cadoul şi mă apuc să vorbesc cu nişte colegi în bucătărie, loc strategic pentru a prinde toate felurile de mâncare şi gustările cu specific mexican. Nu trece mult  timp şi de după colţ apare cucoana şi dă nas în nas cu mine. Facem amândoi ochii mari, ne pupăm amical pe amândoi obrajii, de parcă am fi fost prieteni vechi şi nu ne mai văzuserăm de un an de zile. Şi cu asta, iarăşi s-a făcut ţăndări toată liniştea mea. Am continuat  să vorbesc cu colegul cu care vorbisem şi până atunci dar mă uitam şi după ea la intervale destul de scurte, de parcă asta-mi trebuia... Şi aşa, vorbind cu alţii şi  gândindu-mă la ea, am analizat-o mai atent şi iarăşi mi s-a părut super drăguţă şi simpatică sau poate şi mai drăguţă şi simpatică decât prima dată. Nici ea nu s-a sfiit să stea de vorbă cu mine într-o cameră unde era mai puţin zgomot, să mă întrebe de una şi de alta şi aşa am făcut şi schimb de mici cadouri, eu dându-i un fular care pentru mine era mult prea extravagant, având pe puţin un metru si jumătate dacă nu doi, un fular mult prea boem pentru mine. Ştiind că ea poartă două fulare, lucru pe care-l observasem cum dăduse puţin frigul, mi-am spus că un fular mai interesant nu i-ar  prinde rău. Şi ştii ce? L-a primit cu un entuziasm suspect, care iar m-a făcut să mă gândesc.

În timpul discuţiei, am adus vorba despre scriitori şi cărţi citite, aşa că inevitabil am ajuns şi la scriitorii noştri sau din zona noasta. De aici nu a mai fost mult şi am ajuns la clasicii ruşi, ca să-mi dau seama că ea avea o lacună mare în ceea ce-i priveşte şi odată cu asta, o mare lacună culturală.

Văzându-mă aşa de pornit în a lăuda marii scriitori români şi ruşi, pe care îi cam confunda uneori, m-a rugat să-i fac o listă cu ce ar trebui să citească. Eh, asta m-a costat cel puţin o lună de chin. Şi ce chin.... N-am fost bun de nimic. Om bătrân, la vârsta mea, spune şi tu...

Îţi dai seama cu câtă plăcere am căutat pe site-urile marilor  edituri franţuzeşti, ca să găsesc autorii şi operele reprezentative şi ce mai listă i-am făcut...

Ea mi-a mulţumit frumos şi mi-am propus să ne întâlnim, sau mi-a spus că o să mă sune să bem o cafea... De ce nu şi-o fi ţinut gura, nu ştiu... Câteodată mi se pare că-i dovadă bun simţ iar câteodată... de sadism, felul meu de a proceda şi de a mă comporta. Mă rog...

Ştiind că mă voi întâlni cu ea, m-am gândit  să-i cumpăr o carte, ceva, ca să mă ţină minte, că la flori nu mă pricep deloc. M-am uitat  din timp prin librării şi mi-am făcut o listă cu cărţi una şi una.  Şi cum eram după revelion iar eu rămăsesem cu nişte bani neconsumaţi la timp, semn rău dealtfel. Cum mi-am amintit de ei am simţit o ciudă neâmpăcată. Erau cam două sute de dolari, nu mare lucru dar eu nu mă puteam atinge de ei, erau daţi deja, aşa că ... mi-a venit în minte că am posibilitatea să-i fac un cadou mai consistent franţuzoaicei, aşa că m-am dus şi i-am cumpărat o geantă de cărţi, aproape toată lista pe care i-o trimisesem pe e-mail. A fost un moment super, pentru că m-am simţit iarăşi că în facultate, când consumam banii de la începutul lunii, cumpărându-mi o grămadă de cărţi.

Cărţile le-am adus acasă, le-am aşezat frumos în rafturi şi am început să le răsfoiesc cu o încântare puţin bizară pentru experienţa mea în ale cărţilor, aşteptând să mă sune cucoana să i le duc, să-i fac surpriză, mă înţelegi?! Dar franţuzoaica s-a lăsat aşteptată şi m-a ignorat până acolo încât mi-am spus că am făcut o investiţie bună pentru mine, că demult îmi doream cărţile acelea, pe care le aveam în biblioteca din România iar aici le duceam dorul şi că ar trebui să încep să mă gândesc serios să-mi pun bazele bibliotecii de aici. Mă obişnuisem deja cu ideea că îmi vor rămâne mie şi  ca o mică răzbunare, parcă nici nu mai vroiam să mă mai sune, ca să nu mai fiu nevoit să i le dau. Şi totuşi, într-o zi care nu spunea nimic, mă trezesc cu un e-mail de la ea. Era ceva de genul: „Uite numărul meu de telefon ..... dacă vrei să ieşim undeva, sună-mă.”

Eu deja cu capsa pusă şi sătul să-mi mai pierd cheful de învăţat pentru alte două săptămâni, considerând că îşi cam bate joc de mine, odată ce, la celelalte două e-mail-uri cu diferite invitaţii, îmi răspunsese că nu are timp, că are multă treabă, etc., i-am răspuns şi eu de genul: „Dragă Nathalie şi eu am telefon. Numărul meu este.... dacă vrei să ne întâlnim poţi să mă suni şi tu.”

Odată trimis acest e-mail, am simţit că rezolvasem problema cu franţuzoaica şi cu cărţile şi cu aşteptările şi cu frământările. Răspunsul meu mi se părea destul de obraznic şi de indiferent ca să fie clar pentru toată lumea, că preferam să fiu lăsat în pace. A trecut o săptămână de linişte, marcată de victorie asupra pornirilor mele şi a ignoranţei franţuzoaicei şi tocmai eram la o manifestare culturală în sala socială a bisericii când, telefonul începe să sune, deranjând toată audienţa. Poate că în condiţii obişnuite, faptul că îmi lăsasem rucsacul în partea opusă a sălii faţă de locul unde stăteam, nu ar fi fost nici o problemă. Dar conferinţa era animată de decana in vârstă a comunităţii, o doamnă subţirică, care tocmai recita o poezie, lăsând impresia că se poate poticni în fiecare moment. Am sărit de la locul meu, urmat de priviri mustrătoare ale spectatorilor şi după un slalom printre scaune, am luat rucsacul şi am ieşit repede afară, sperând să se oprească odată telefonul din sunat. Oricum, mişcările mele, oricât de repezi şi silenţioase, au fost de ajuns ca să provoace o pauză destul de stânjenitoare în mijlocul conferinţei...

Ajuns afară, am răspuns puţin supărat  că eram deranjat la ora aceea şi exact în timpul manifestării culturale. Dar când am auzit-o pe franţuzoaică la capătul celălalt al firului, am simţit că mi se face rău. Nu avea nici o urmă de răutate în glas, ba din contra, primind mesajul meu, considerase absolut firesc să mă sune ea. Toate calculele mele cu privire la reaua ei voinţă şi indiferenţa obraznică s-au spulberat iar e-mail-ul meu părea deja impertinent. M-am simţit extrem de stânjenit, ce să mai zic, aşa că am acceptat imediat întâlnirea propusă, nu că altfel nu aş fi acceptat-o dar odată cu acest sentiment de jenă, am acceptat şi ideea că poate mă înşelasem în privinţa ei şi că poate...cine ştie...

A urmat despărţirea de cărţile „mele” dragi dar, era mai bine aşa, pentru că toate cărţile acelea, pe lângă bucuria de a le avea şi de a le citi, îmi aduceau mereu aminte şi de ea, de fiecare dată când dădeam cu ochii de ele. Aşa că am hotărât să i le duc pe toate, până la ultima. Le-am pus într-o geantă sport, în care au încăput la fix şi cum era o geantă primită, pe care nu o foloseam la nimic, mi-am spus că o să i le dau cu totul, ca să fie un cadou „compact”.

Emoţionat, am plecat la cafeneaua cochetă de lângă facultate, un fel de bar îmbinat frumos şi interesant cu o librărie, loc numai bun de a avea conversaţii literare. Ea nu a venit la ora fixată şi începusem să mă simt deja penibil, văzând cum stăteam cu un pahar de suc în faţă prefăcându-mă că răsfoiesc o carte şi încercând să nu mă uit la fiecare persoană care intra, când a apărut şi ea.

Imediat am simţit comportamentul tipic fetelor frumoase. O siguranţă evidentă, dezinvoltură, calm şi entuziasm, toate asortate de mimica şi gestica ce spuneau aceleaşi lucruri. M-a rugat să ne mutăm la o masă pentru fumători şi odată ajunşi acolo şi-a scos o ţigară pentru a o fuma cu o plăcere nedisimulată, ceea ce a mai adăugat ceva la siguranţa de sine pe care o vedeam la ea. O fată atrăgătoare, pe scurt. O fată atrăgătoare printr-un fel de a fi diferit de al meu, o fată de „lume”, animată de plăceri „mondene” şi cu mici vicii cochete, un gen de frumuseţe cu care eu nu ştiu dacă aş putea convieţui şi cu toate astea mă atrăgea încontinuu. De fapt şi atracţia asta era cam dubioasă. Practic nu eram sigur dar parcă auzisem povestind ceva de prietenul ei, aşa că nu-mi doream de la ea mai nimic în afara unei conversaţii şi poate a unei relaţii de amiciţie şi totuşi, toate acestea erau pe un fond constituit de o atracţie bine sesizată, chiar dacă nu şi acceptată sau recunoscută. Mai înţelege ceva dacă poţi...

Spun nerecunoscută şi pot să adaug şi neînţeleasă pentru că, cu toate că eram convins că nu vreau nimic de la ea, când a început să-mi povestească de prietenul ei, nu ştiu cum a venit vorba de-a început să-mi povestească despre el, buna dispoziţie mi-a dispărut brusc. A fost un moment remarcat cu jenă atât de mine, cât şi de ea, care mi-a dat mult de gândit.

De ce m-am întristat atunci, când ştiam că are un prieten iar eu nu vroiam nimic explicit de la ea? Îmi dădeam seama că mă minţeam, că undeva era o mică speranţă dar cu cine să mă cert? În câteva momente mi-am revenit însă şi am redevenit şi mai altruist.

Discuţia a durat în jur de două ore şi a fost agreabilă, n-am ce zice.

Pe tot parcursul acesteia m-am gândit cum să-i dau cadoul, geanta plină de cărţi şi am renunţat pe rând la câteva dintre scenariile pe care mi le imaginasem. Până la urmă, am rămas la unul care mai prelungea puţin „extazul” şi făcea surpriza mai mare, cel puţin pentru mine...

Când să ieşim din librărie, am rugat-o pe Nathalie să mă lase s-o conduc până acasă, precizând că nu vreau altceva decât s-o ajut. Bineînţeles că m-a întrebat nedumerită cu ce pot s-o ajut mergând cu ea acasă dar eu am insistat, spunându-i că o să vadă la final. După câteva încercări de a scăpa de mine, a acceptat, nu fără a-mi arunca nişte zâmbete complice, care m-au făcut să cred că bănuia ceva.

Şi drumul până la ea a fost drăguţ. Adică discuţia, puţin mai destinsă, cu abordarea unor teme mai în afara literaturii, ţinând de preferinţele muzicale şi alte asemenea.

Ajunşi în faţa casei ei, ne-am luat rămas bun, ne-am pupăcit pe amândoi obrajii, ca nişte buni colegi şi în ultima clipă, i-am întins geanta plină cu cărţi. Ea a părut că nu înţelege nimic dar i-am explicat repede că nu este mare lucru, un mic cadou şi atât. A cântărit puţin geanta, fără să-şi dea seama ce era în ea, mi-a mulţumit cu o naturaleţe care m-a cucerit şi după alte câteva „bezele” a plecat acasă iar eu i-am urmat indicaţiile pentru a ajunge la cea mai apropiată staţie de metrou.

Îţi spun drept că faptul de a primi fără nici o problemă un cadou aşa de voluminos şi de greu, de la un necunoscut aproape, m-a impresionat. Obişnuit cu refuzuri şi cu proteste, în asemenea cazuri aveam banda pregătită şi eram hotărât să nu plec de acolo cu geanta după mine dar totul a fost mult mai simplu şi mai plăcut decât îmi putusem închipui.

Odată plecat de acolo cu misiunea împlinită, hotărât fiind că asta a fost ultima dată când am mai văzut-o pe franţuzoaica, mergeam liniştit spre metrou dar când să intru însă în metrou începe să-mi sune telefonul. Răspund şi o aud pe Nathalie.

- Tudore, îţi mulţumesc foarte, foarte mult! Trebuie să recunosc că gestul tău m-a impresionat profund. Mi-ai dat atâtea cărţi, cu o naturaleţe de parcă nu mi-ai fi dat nimic important... Mulţumesc mult de tot.

Eu de colo, animat de o satisfacţie nesperată, am început să fac demonstraţii de modestie.

- Nu trebuie să-mi mulţumeşti... Practic,deocamdată nu ţi-am dat nimic. Depinde de tine să ajungi la valoarea adevărată a cadoului....

Mă rog, chestii siropoase ce se spun în astfel de momente, nimic original.

- Sigur că le voi citi şi îţi promit că îţi voi spune şi părerile mele despre fiecare carte, a încheiat ea.

            Cu toată stăpânirea mea de sine, s-au mai dus două săptămâni în care nu am fost capabil să citesc o pagină şi asta, fără să pot da vina pe nimeni.

După o lună, cu o programare de două săptămâni înainte şi cu o confirmare dată cu o zi înainte, am reuşit să ne mai întâlnim o dată. De data aceasta, păstrând tradiţia, i-am dus ceva poezie clasică de genul Dante şi Goethe şi printre ei am strecurat şi Luceafărul lui Eminescu într-o traducere destul de bună. A urmat o altă discuţie de două ore, cu povestiri de o parte şi de alta, interesante de altfel dar de data asta, la sfârşit, am început să simt cum obişnuinţa îşi spune cuvântul iar eu capăt forţe noi. Am întrebat-o o singură dată dacă vrea s-o conduc acasă şi cum ea a refuzat politicos, eu nu am mai insistat. M-am mulţumit să-i spun un sec: „cum vrei tu” şi asta m-a făcut să mă simt tare mândru de mine. Iarăşi m-am simţit cu datoria împlinită, făcând fapte bune şi altruiste şi ignorând orice formă de mulţumire, lucru firesc de altfel pentru mine. Numai că de data asta, parcă mai era şi un sentiment ciudat de superioritate şi detaşare, acceptat şi alimentat pentru a nu mă mai gândi la ea. Si a mers. În următoarele câteva săptămâni, am uitat-o. Am mai schimbat vreo două e-mail-uri, prin care ne spuneam cât de ocupaţi şi de obosiţi suntem şi a rămas să ne mai întâlnim cândva, după terminarea sesiunii. Gândurile la ea au durat, în această perioadă, doar cât i-am răspuns la e-mail, atâta tot. I-am spus indiferent, că şi eu sunt foarte ocupat, ceea ce era adevărat dar treaba nu m-ar fi împiedicat niciodată să mă întâlnesc cu ea. Acum însă, era o replică destul de normală.

Au trecut alte săptămâni în care a dispărut cu totul, căzând în butoiul cu indiferenţă, ca să apară apoi cu un

e-mail intitulat: „Hello, ai dispărut?”

Îmi spunea că îi pare rău că nu a mai dat nici un semn de viaţă dar că a fost ocupată şi acum, că s-a mai eliberat, îmi dădea numărul ei nou de telefon şi mă ruga s-o sun în weekend, pentru a stabili o întâlnire. E-mail-ul era destul de generos, cu destul de multe detalii despre ce făcuse în ultimul timp, ceea ce mi-a reînviat o anumită simpatie faţă de ea şi a zgândărit atracţia care tocmai dispăruse, prin simpla întrebare: „dacă-i sunt atât de indiferent, atunci de ce mi-a scris atât de mult?”.

I-am răspuns şi eu cât am putut mai bine şi în final i-am spus că o voi suna vineri seara, sperând că o să mergem împreună la chef, dacă altceva nu ar fi acceptat.

Când o sun vineri seara, îi recunosc imediat vocea inconfundabilă şi fără alte politeţuri o întreb ce mai face şi când văd că nu ştie ce să-mi răspundă, îi mai zic odată: „Nathalie?! Tudor sunt!”

-A, cu Nathalie vrei să vorbeşti? Păi eu sunt sora ei ....

-Aaaaa, sora ei?!

- Nathalie este prin casă iar eu tocmai vorbeam cu altcineva... Poţi să suni peste zece minute?

Am acceptat să sun peste câteva minute, bulversat puţin de faptul că Nathalie are o soră care-i seamănă atât de bine la voce.

Am sunat a doua oară şi iarăşi am confundat surorile între ele iar de data asta, în plus, am aflat cu stupoare că Nathalie plecase de acasă nu ştiu unde...

Nici măcar nu m-am mai supărat sau nu mi-am mai făcut cine ştie ce calcule, mă crezi? Totuşi nu pot să înţeleg cum gândeşte fata asta. Ştia că am sunat-o şi nu din iniţiativa mea, ci a ei. Dacă nu vroia să o sun, de ce a mai insistat?

Încă sunt în încurcătură... Stau şi mă gândesc dacă o fi diferenţa culturală ori aceleaşi sclifoseli universale ale fetelor frumoase? Şi spunând asta am rămas cu ochii în pământ, supărat pe toată lumea, neştiind exact de ce.

            Rafael a rezistat cu stoicism la toată povestea mea şi şi-a menţinut şi mimica încurajatoare, adică interesat de ceea ce aude iar uneori lăsând părerea că meditează la problemele pe care le ridicasem. După câteva minute de tăcere, când nu mai speram într-un comentariu al lui Rafael şi mă gândeam cum să mă scuz, să mă pot retrage în camera mea, acesta îmi spune gânditor:

- Mi-a făcut plăcere să ascult povestea ta, m-a mai smuls dintr-ale mele...

Sfatul meu este că, dacă are prieten , las-o! Nu are nici un sens să o chinui şi pe ea, să te chinui şi pe tine şi toate acestea… degeaba.

- Dar după cum îţi spuneam, practic eu nu vreau nimic de la ea! Ba din contră, câteodată aş vrea să mă lase complet în pace dar ea mă sună sau îmi scrie, nu eu, i-am tăiat vorba lui Rafael. Iar pe de altă parte eu sunt capabil să am prieteni, pot să mă întâlnesc cu ea numai şi numai ca să mai ies din casă, ţi-am mai spus. Oricum, a fost interesant să mă privesc şi să-mi analizez acţiunile în anumite situaţii, să-mi descopăr atracţii şi mişcări nebănuite sau negate în anumite circumstanţe şi asta îmi place. Bine, atunci pe moment, nu mi-a plăcut deloc dar acum... sunt folositoare.

Eh, eu sunt mult prea inofensiv, crede-mă. Ce ţi-am spus acum sunt acţiunile şi gândurile condensate. În realitate, sunt extrem de introvertit ,discuţiile mele cu franţuzoaica nu au avut niciodată caracter de cucerire sau ofensivă... Am învăţat destul de multe până acum şi pot să-mi dau seama din prima clipă despre ce este vorba. Că mă consum interior, asta este altă problemă! Dar la suprafaţă nu cred că se vede nimic şi în afară de-a mai face mici plăceri, de genul de a dărui câte o carte, nu este nimic. Şi poate că franţuzoaica a înţeles asta şi de aceea face câteodată eforturi de a mă vedea. Dar pe de altă parte, are alte priorităţi şi de aceea ies încurcăturile astea, amuzante de altfel...

Rafael m-a aprobat zâmbind şi nu a mai zis nimic. Îmi dădea impresia că şi-a amintit de ceva important, aşa că nu l-am mai deranjat. M-am ridicat încet de pe fotoliu, ca nu cumva să-l trezesc din gânduri şi am plecat la mine în cameră, închizând uşa încet în urma mea. Terapia cu povestitul funcţionase şi de data asta, acum mă simţeam mai bine şi puteam să mă apuc de învăţat; chiar mă simţeam bun de muncă. Şi totuşi, când m-am aşezat la birou, mi-am spus:de ce nu m-aş încălzi scriind puţin în jurnal, aşa, ca să prind starea mea de acum, liniştea relativă la care am ajuns?! Oricum nu am de scris mare lucru. O să scriu o pagină, maxim două şi după aceea mă apuc de învăţat.

Metoda cu jurnalul era şi ea alipită extremelor şi îmi dădeam seama bine de asta. Ştiam că deschid jurnalul să scriu în momente dificile sau când eram bucuros iar faptul că umpleam cel puţin o sută cincizeci de pagini A4 la caracter de 10, pe an, fără să-mi aduc aminte de prea multe bucurii, îmi dădea o constantă uşor de intuit. Dar astăzi era o zi bună, scriam cu sentimentul unei detaşări şi prin urmare a unei mici victorii, aşa că am găsit de cuviinţă să subliniez data, ca să-mi fie mult mai clar.

Nu am scris nici cinci, nici zece minute, cu toate că aşa promisesem, ci m-am oprit exact după o oră şi un sfert şi asta pentru că m-am uitat la ceas, pentru că altfel aş mai fi avut de scris. Am constatat că transpirasem scriind paginile acelea de jurnal. Făcusem o analiză atentă a tuturor stărilor prin care trecusem în timp ce-i povestisem lui Rafael tot filmul cu Nathalie şi când scriam fiind emoţionat, transpiram mai rău ca la saună. Dar acum aveam şi o senzaţie de slăbiciune şi moleşeală şi asta mă făcea să cred că răceala era de vină. Când am încercat să mă ridic de pe scaun, am ameţit şi a trebuit să mă sprijin de birou, pentru a-mi regăsi echilibrul. Nu mai eram bun de învăţat acum, aşa că am deschis e-mail-ul pentru a vedea dacă am mai primit mesaje. Eram atât de ameţit încât nici măcar nu am mai simţit greutatea secundelor necesare calculatorului pentru a încărca mesajele şi nici nu am mai sperat să găsesc un mesaj de la Nathalie. Pur şi simplu nu credeam că îmi mai putea scrie cineva la ora aceea, era mai mult un reflex de a-mi verifica mesajele şi acum nu îndeplineam decât un automatism.

În căsuţă era un singur mesaj. Un mesaj de la Nathalie.

În termenii cunoscuţi deja, îmi spunea că « dacă vreau», putem să ne întâlnim şi în plus îmi făcea o ofertă de neconceput pentru mine.

               «Cher Tudor!!!!

               Je suis contente d'avoir de tes nouvelles!

Je crois que tu fais un bon choix pour cet été de te consacrer à ton doctorat, j'ai hâte que tu me racontes plus précisement ou tu en es!! 

               Sinon, moi je vais tres bien, mais je ne vois pas le temps et les semaines passer, tout va tellement vite!!!! Finalement je vais rester un mois de plus là ou je fais mon stage... et le reste de l'été je vais le passer à la rédaction de mon travail de recherche... Donc tu vois, on va être 2 a rédiger beaucoup cet hiver... (D'ailleurs, je sais pas şi  ça t'arrive d'écrire ailleurs que chez toi, tu sais que moi, j'aime bien aller dans les cafés... donc si  ça t'intéresse, on pourrait se faire des séances de rédaction cet été!) J’aimerai aussi en profiter pour me remettre à écrire et à lire plus (pour moi) parce que ces derniers temps j'y ai pas accordé beaucoup de temps... Et puis, vivement qu'il fasse beau!!!

               Je voulais savoir şi  tu voudrais qu'on se voit par exemple mercredi après mon travail? On pourrait se retrouver sur une terrasse ou dans un parc s’il fait beau ou dans un café (mais pas le même que l'autre fois) pour qu'on puisse discuter un peu comme la derniere fois  qu’on  s’est vu.... Mais, je sais que toi tu es pas trop "café", donc şi  tu as une autre idée pour quelque chose qui te plairait plus, n'hésites pas à me le proposer...

               Allez, je te laisse, j'attends de tes nouvelles prends soin de toi et je te souhaite... beaucoup d'inspiration!!!!!

Ciao

Nathalie”

Am citit încă o dată e-mail-ul pentru a fi sigur că nu greşesc în înţelegerea lui, cu toate că era foarte clar. Să lucrăm împreună... asta denotă curaj din partea ei, mi-am spus, dacă nu cumva ceva interes. Cred că-şi dă seama că ...nu mai scapă de mine acum!?

În seara aceia nu i-am răspuns, am preferat să mă păstrez pentru dimineaţa viitoare şi până atunci să mă mai gândesc ce să-i răspund. Oricum, era clar că o să accept tot dar nu înţelegeam deloc de unde atâta interes şi bunăvoinţă când până atunci nu încerca decât să mă evite. Ca să mă întâlnesc cu ea pentru prima dată dusesem tratative îndelungate cu telefoane, e-mail-uri, confirmări şi precizări încât ajunsesem cât se poate de firesc la ideea că nu ştie cum să scape de mine. Iar acum, după ce nu-mi răspunsese la e-mail de nu ştiu câte săptămâni, brusc mă ia cu: „Sunt bucuroasă să aflu noutăţi despre tine”. Care noutăţi? Că de când îi scrisesem trecuse o grămadă de timp iar eu mă îmbolnăvisem rău, îmi revenisem şi acum iarăşi nu mă simţeam bine deloc. Poate datorita tratamentului pe care îl urmam de când avusesem primele probleme. Nu aveam nici cea mai mică idee despre ce putea fi dar atât timp cât mai puteam să mă mişc prin casă, nu mă duceam la doctor.

            De întâlnit nu ne-am întâlnit la nici o cafenea sau bar ci pe culoarele facultăţii. Trecuse o săptămână de când primisem primul ei mesaj care rupea tăcerea şi mă făcea să cred că i-am intrat în graţii sau cel puţin se mai gândeşte din când în când şi la mine. De atunci mai schimbasem câteva mesaje prin care confirmam că voi participa la „sesiunile” de lucru, oriunde ar fi ele. Ca regulă generală stabilisem să ne apucăm de lucru, fiecare pentru teza lui, pe la începutul lunii februarie iar până atunci, dacă i s-ar ivi ceva ocazii, să ne mai vedem. Ocaziile de a ne vedea, însă, au scăzut în număr şi intensitate odată cu începerea cursurilor pentru că eu, fidel ideii de a termina doctoratul în trei ani, îmi luasem şi pentru trimestrul de iarnă patru cursuri, dintre care două de sinteză, ceea ce însemna că trebuia să muncesc în forţă.

Starea generală era bună, eram refăcut după o vacanţă pe care o petrecusem mai mult în pat, răpus de răceli şi alte complicaţii, aşa că fără să vreau mă odihnisem, cel puţin psihic. Singurul lucru care îmi cauza neplăceri era faptul că din când în când aveam stări ciudate de oboseală şi ameţeală, pe care eu le puneam pe seama tratamentului urmat. Mi se spusese că este un tratament cu vitamine şi alte chestii de genul ăsta dar mie mi se părea că nu este tocmai aşa, odată ce aveau efectul pe care-l simţeam. Chiar şi cu aceste momente ciudate, starea mea era bună, eram optimist şi încrezător în puterile mele de muncă. Simplul fapt că Nathalie mă mai suna din când în când sau îmi mai scria, îmi dădea sentimentul că se gândeşte cineva la mine şi că pot să mă gândesc şi eu la cineva şi asta îmi era de ajuns pentru moment, mai mult nici nu-mi doream.

            Cele patru cursuri au început în forţă şi odată cu ele mi-am cunoscut şi viitorii colegi pentru un trimestru. Cum nu o întrebasem pe Nathalie ce cursuri şi-a luat, la începerea fiecărui curs am căutat-o cu privirea sperând s-o găsesc şi aşa să descopăr o zi sau două pe săptămână în care m-aş fi întâlnit cu ea, chiar dacă ar fi vrut sau nu. Cu toate acestea, după o săptămână am realizat că ea nu a ales nici un curs dintr-ale mele şi pentru a nu mai crede că poate a lipsit  la primul curs sau că nu s-a decis sau că se va transfera, în primul e-mail am întrebat-o ce cursuri şi-a luat şi am putut constata că nu făcuse nici o alegere identică cu a mea. Avea complet alte cursuri, aşa că rămânea să lucrăm doar în „sesiunile” de lucru pentru teze, în locuri pe care nu le stabilisem încă.

Având această perspectivă şi micile e-mail-uri săptămânale, cel puţin din partea franţuzoaicei eram destul de liniştit, pentru a nu mă mai uita în clasă şi pentru a face „statistici” şi „probabilităţi” cu privire la amestecul de frumuseţe şi inteligenţă al colegelor mele. Eram obişnuit cu indiferenţa din partea lor, mascată, ce-i drept, de o amabilitate excesivă. În pauze aveam mereu discuţii interesante cu colegii, chiar dacă era un alt început şi nu ne cunoşteam. Simplul fapt că eram din acelaşi departament, ne făcea să fim buni colegi, fără să avem cea mai mică idee unul faţă de altul. Faptul că erai student străin, nu mai constituia demult un factor de interes pentru ceilalţi, odată ce aproape jumătate din clasă era constituită din studenţi din Franţa, Italia, Spania sau Mexic veniţi prin programe de schimb între universităţi dar era totuşi un avantaj, pentru că puteam intra mult mai uşor în vorbă cu oricine. Cu studenţii străini, pentru că eram student străin şi făceam parte din aceeaşi categorie iar cu ceilalţi... pentru că făceau parte din altă categorie... Dar cui îi pasă care este mecanismul sau logica prin care mă simţeam îndreptăţit să intru în vorbă cu oricine, fără a avea nici o dificultate? Important este că o făceam, profitând de toate ocaziile, care se restrângeau totuşi la pauze şi la ieşirea de la cursuri.

            Unul din cursuri, în special, a făcut să mă apropii mai mult de un grup de colegi. A trebuit să lucrăm împreună pentru un proiect de cercetare şi aşa se face căj grupul nostru de şapte persoane a devenit un cerc mult mai familiar şi puţin în competiţie cu restul clasei. Proiectul necesita multă muncă de echipă şi prin urmare, multe întâlniri în afara cursurilor. Nu trecuseră nici două săptămâni şi ne acomodasem destul de bine unii cu alţii. În acest grup puterea revenea băieţilor, fiind în majoritate. Fete erau doar două şi chiar dacă munceau mai mult decât noi toţi la un loc, când era vorba de a stabili programul sau locul de întâlnire, nu aveau nici un cuvânt de spus, pentru că se stabilea prin vot. Aşa se făcea că locurile cele mai frecventate pentru sesiunile de lucru, erau barurile din jurul facultăţii unde se putea bea bere. Se începea mereu printr-o jumătate de oră de povestit noutăţi şi de făcut comentarii cu privire la profesori, cursuri, lucrări predate sau în lucru, calificative obţinute, etc. După aceea, fiecare îşi scotea laptop-ul din geantă. Dar înainte de a deschide calculatoarele, mai era o etapă aproape rituală, comandarea berii. Numai după două săptămâni, chelnerii ne ştiau deja şi ştiau şi semnalul. Cum apăreau calculatoarele pe masă, veneau să ia comanda. De obicei, era de ajuns să facem un semn circular, pentru a se înţelege că trebuie adus un rând de bere pentru toată lumea. După ce venea şi berea, începeau şi discuţiile pe marginea proiectului iar aici trebuie să recunosc că fetele preluau conducerea dar asta numai până la pauza următoare, când inversam raporturile de forţă, fără nici un minut întârziere. În general, munca în echipă era destinsă şi plăcută. Verificam împreună munca fiecăruia, o analizam şi stabileam apoi segmentele pe care aveam de lucru până la următoarea întâlnire.

            De la primul curs, observasem o colegă care făcea acelaşi traseu cu mine. Bineînţeles că intrasem în vorbă cu ea şi de atunci mergeam împreună acasă. Din a doua săptămână, graţie unei împrejurări favorabile, reţinusem şi cum o chema, pentru că de prima dată nu o făcusem. O chema Stephanie şi primele dăţi când am vorbit despre ea sau în prezenţa ei, mi-a fost frică să nu-i spun Nathalie, odată ce numele semănau iar eu eram obişnuit mai mult cu Nathalie. Stephanie era una dintre fetele care ştiu bine ce vor. Venise din Ontario, dintr-o regiune destul de îndepărtată, pentru a face un doctorat strălucit în fizică şi asta şi făcea. Toate mişcările ei erau bine calculate, timpul drămuit, cursurile tocite la maxim, lucrările făcute în amănunt, activitate la cursuri, comentarii în clasă. Toate acestea îi aduseseră deja un prestigiu printre noi, care-i recunoşteam toate meritele şi calităţile. Dacă o vedeai pentru prima dată, nu ai fi spus că are atâta determinare şi convingere pentru tot ceea ce face. Contrar regulilor şi adaptării inevitabile la mediu, ea nu avea înfăţişare şi nici reflexe obsesive de şoarece de bibliotecă. Era de înălţime medie, subţire, îmbrăcată mereu elegant, în limitele nord americane totuşi, purtând mereu două genţi cu ea, una cu laptop-ul iar cealaltă plină de cărţi şi fişe şi poate că nu aş fi spus asta exact acum dar cele două genţi făceau parte din „fiinţa”ei. Practic nu mi-o pot închipui fără cele două genţi! Nu purta nici ochelari, cum era de aşteptat, având trăsături frumoase dar parcă prea serioase. Vorbele îi erau mereu calculate şi avea un chef de studiu exasperant. În plus mai toate discuţiile cu ea plecau si/sau se terminau pe subiecte legate de fizică în general şi pe studiul ei în special, ceea ce făcuse ca de la un timp să repetăm ideile, lucru cam neplăcut şi plictisitor pentru mine dar nu şi pentru ea care le povestea şi îşi argumenta aceleaşi idei cu pasiune parcă crescută de fiecare dată.

Nu a trecut mult şi am început să observ că Stephanie aştepta să mă aşez eu primul, în clasă sau la reuniunile de studiu pe echipe şi apoi se aşeza şi ea lângă mine. Oricum, gândul mi s-a părut ridicol şi câtva timp nici nu l-am mai luat în seamă dar adevărul este că până la urmă, a trebuit să recunosc că nu ştiu cum se nimerea, că Stephanie era lângă mine de fiecare dată, chiar şi atunci când încercam să stau la distanţă de ea. Nu a mai trecut mult şi a început să am impresia că Stephanie îmi dă dreptate în orice susţineam în cadrul grupului şi că aprecia toate ideile mele, oricât de neutre ar fi fost iar când a acceptat să-mi împrumute una din cărţile ei, pe care fusesem martor când i-o refuzase unui alt coleg, spunându-i că de acea carte nu se desparte, deja eram convins că ceva necurat se întâmplă. Era ceva ciudat, pentru că în acelaşi timp în care Stephanie mă răsfăţa cu atenţia ei, Nathalie devenea din ce în ce mai drăguţă şi amabilă. Întâlnirile începuseră să se înmulţească, acceptase să mă viziteze şi acasă, fusesem şi la muzeu împreună, lucru pe care-l refuzase trimestrul trecut şi mai curios, dacă se întâmpla să amâne o întâlnire, se scuza pe o pagină întreagă de e-mail, spunându-mi cu lux de amănunte ce a făcut-o să contramandeze întâlnirea, de parcă nu ar fi vrut să mă supere pentru nimic în lume iar asta, vis-a-vis de răceala şi indiferenţa ei din primul trimestru, era contrastant.

Dar lucrurile nu aveau să rămână aşa, ci să se complice şi mai mult. Mai mult decât puteam eu să-mi închipui.

Eram evident, în pauza unui curs, când a început o discuţie interesantă despre scriitorii ruşi din secolele XVIII – XIX. Discuţia era destul de profană şi era chiar amuzant să vezi cum colegii mei mexicani care vorbiseră despre Garcia Marquez atât de bine, odată ce îl citiseră în spaniolă şi cunoşteau realităţile Americii Latine, acum erau încântaţi de nişte idei absolut banale, relativ la operele scriitorilor ruşi. In acest context, îmi păstrasem privilegiul de a urmări discuţia şi de a face doar pentru mine comentariile de rigoare, pe care nu mi le puteam opri. Aş fi putut să-i completez pe colegii mei la fiecare frază dar cum ei nu o făcuseră când vorbisem la rândul meu despre scriitorii latino-americani, am găsit de cuviinţă să îi las să-şi spună părerile şi dacă la urmă voi putea adăuga ceva, bine, dacă nu, atunci cu altă ocazie. Şi totuşi, mi-am încălcat decizia luată când Isabelle, una dintre colegele pe care o remarcasem mai demult prin intervenţiile în clasă şi mai apoi în discuţii ca fiind extrem de orgolioasă, neputând ceda de la ea nimic, nici o idee, fiind în stare să se certe cu profesorul pentru o simplă, afirmaţie sau pentru că nu i-ar fi dat dreptate în totalitate, a făcut o gafă impardonabilă. Era în toiul discuţiei, când ea a vrut să schimbe subiectul şi a spus ceva de genul:

-          Si totuşi, Dostoievski nu păstrează aceeaşi linie în „Ana Karenina”, ca dovadă că a avut o cultură mult mai vastă şi un câmp de interes ce nu se limita la...

Aici a apucat să ajungă, când am întrerupt-o eu, spunând doar atât: Tolstoi... Nu putusem să mă abţin dar dacă o lăsam să-şi continue argumentaţia, ar fi fost pierdere de timp şi poate o jignire mai mare pentru ea, când la sfârşit şi-ar fi dat seama de greşeală. Şi cum ceilalţi colegi o ascultau cu atâta admiraţie, am intervenit.

Ea s-a oprit mirată, parcă neînţelegând cum de am îndrăznit să vorbesc în acelaşi timp cu ea şi m-a întrebat pe un ton calm, prevestitor de replici tăioase:

-   Ce ai spus?!

Puţin intimidat de privirea pe care mi-o aruncase dar şi provocat în acelaşi timp, am întârziat puţin răspunsul astfel încât toţi colegii să fie atenţi, speriaţi şi ei de ce avea să urmeze şi am spus simplu:

-   „Ana Karenina” a fost scrisă de Lev Tolstoi nu de Dostoievski. Asta este tot ce vreau să spun...

Câteva momente a plutit o linişte apăsătoare iar privirile colegilor se fixau când pe mine, când pe Isabelle, încercând să ghicească ce se va întâmpla. Isabelle a avut o tresărire aproape imperceptibilă, semn că atenţionarea mea o lovise rău de tot, s-a înroşit puţin dar înainte de a mai avea cineva timp să facă vreo glumă, şi-a continuat argumentarea schimbând numai nuanţa.

-   Ei da... da, este Tolstoi, le-am încurcat puţin... dar asta nu schimbă deloc datele problemei. Cei doi au trăit şi s-au format practic în aceeaşi epocă, au aparţinut aceleiaşi culturi, aşa că, indiferent dacă discursul lor nu este identic, cu siguranţă că modul lor de a gândi şi de a vedea raporturile sociale, a fost acelaşi. Nu aveau cum să nu fie aceleaşi, când în Rusia secolului XIX era situaţia care era, pe care o ştim cu toţii...

Eu nu am dat nici o importanţă acelei discuţii dar pentru Isabelle se pare că nu a trecut aşa uşor şi mi-am dat, seama când, la cursul următor, m-am trezit cu o carte pe bancă. M-a amuzat când am descoperit că era „L’idiot” de Dostoievski şi mă gândeam că a fost o glumă bună din partea colegilor, când am citit pe prima pagină dedicaţia: „ Ştiu că nu prea ai bani în perioada asta şi poate că nu îţi permiţi toate cărţile pe care ţi le doreşti, aşa că mi-am permis să-ţi fac cadou această carte, pentru a-ţi aduce aminte de vremurile bune şi de casă. Cu drag, Isabelle.”

Gestul ei m-a impresionat, trebuie să recunosc, aşa că în pauza cursului i-am mulţumit cât am putut mai bine şi i-am spus, fără să mă gândesc la consecinţe, că dacă va dori vreodată să aibă discuţii literare, să îmi spună, că eu sunt amator şi nu o voi refuza niciodată. Am făcut şi schimburi de adrese de e-mail, de telefoane şi am promis că o să ne mai vedem în timpul liber; cea mai neutră formulă posibilă, care nu obligă la nimic. Şi cu asta, am crezut că totul s-a terminat, că Isabelle nu îmi va da niciodată telefon şi că viaţa va merge înainte aşa cum bănuiam eu. Dar încă o dată, contrar aparenţelor şi calculelor mele, nu a fost aşa.

Numai peste două zile, aveam să primesc un telefon de la Isabelle şi totodată o invitaţie la o cafea şi o discuţie literară, ca dovadă că nu uitase oferta. Si dacă promisesem, nu mai aveam ce face, aşa că am dat curs acelei invitaţii, gândindu-mă cu groază că voi pierde cel puţin patru, dacă nu cinci ore de studiu. Mi-am modificat programul, aşa încât să am ore bune de studiu înaintea întâlnirii şi astfel, aceasta să pară un fel de pauză dar orice fel de „pauză” ar fi fost, era mult prea mare pentru mine şi pentru perioada în care eram. A doua zi, m-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am făcut o cafea dublă şi după ce am băut-o pe toată cu înghiţituri mari, am început să lucrez dar nu înainte de a-mi bea şi cafeaua internauţilor, adică de a-mi verifica e-mail-urile. Mai apoi am răspuns la câteva mesaje, am ascultat puţin şi un post de radio din România, pe internet, după care m-a luat dorul de casa, aşa că am deschis o cameră web care transmitea imagini live din Bucureşti şi m-am uitat ce mai e pe acolo. Toate acestea m-au făcut să mă las pe spătarul scaunului, să închid ochii şi să-mi fac planuri cu ce voi face când voi ajunge iarăşi in România. Ajutat de aceste planuri, de toată nostalgia care mă invadase, am recuperat toate orele de somn restante pe acea săptămână, trezindu-mă undeva după ora unsprezece. Am trecut repede prin scenariul: nervi, bolboroseli, spălat pe ochi în viteză, mâncat ceva în fugă, aşezat la masă şi citit cu viteză maximă. La ora paisprezece a trebuit să mă opresc pentru că peste o jumătate de oră era întâlnirea cu Isabelle, aşa că a urmat fuga până la metrou, grija că nu voi ajunge la timp, etc.

Cu toate premisele pentru ca întâlnirea literară să fie un eşec şi cu toate presentimentele mele, până la urmă totul a fost bine. Discuţia a fost agreabilă iar Isabelle comportându-se de parcă ar fi fost o altă persoană, nu cea pe care o cunoscusem eu la curs, a început să-mi pară din ce în ce mai interesantă. În locul concurenţei permanente cu ceilalţi, acum aborda o stare firească de calm şi înţelegere puţin condescendentă, ce-i drept, care o schimba cu totul, chiar şi cu aceste reminiscenţe. Era un pas imens, comparativ cu starea în care o cunoscusem, care putea fi catalogată ca fiind la graniţa dintre o ironie generalizată şi o „superioritate nativă”, afişată cu simţ de răspundere. Impresionat de această schimbare, am început să-i acord mai multă atenţie, la început din obligaţie, ca răspuns la efortul pe care-l făcea pentru a se coborî la nivelul muritorilor. Ţinând să-mi spună părerea ei despre scriitorii ruşi din secolul XVIII, a vorbit fără întrerupere mai mult de o oră, nelăsându-mi practic şansa să intervin şi eu în.... monolog, pentru că discuţie îmi este greu să-i spun. În tot acest răstimp, pentru că mă simţeam ca şi cum aş fi ascultat o lecţie bine învăţată, semn clar că Isabelle se documentase, vrând poate să compenseze gafa pe care o făcuse şi care, cred ca îi produsese mari suferinţe, am încercat să îmi păstrez atenţia, cu toate că recunoşteam multe din ideile pe care mi le spunea, de parcă ar fi citat o enciclopedie sau un dicţionar specializat în curente şi teme literare.

La un moment dat, intrigat de frazele mult prea tehnice pentru o discuţie amicală, am încercat  să memorez câteva formulări pentru a verifica în lucrările de critică literară pe care le aveam în bibliotecă şi asta mai mult pentru amuzament, pentru că parada de cultură mi se părea puţin inoportună şi atât de evidentă, încât nu o puteam nega, găsindu-i scuze sau motive. Am mai avut şi alte dificultati în cadrul acestei prime părţi a discuţiei. Pentru că ne-am aşezat faţă în faţă, la o măsuţă mică, a trebuit să am grijă în ce parte şi cât timp mă uit. Nu demult, primisem o observaţie din partea unui coleg precum că, atunci când cineva vorbeşte cu mine, ar trebui să mă uit la el, atent şi nu în altă parte... Nu ştiu ce i s-o fi părut colegului meu, de mi-a făcut această observaţie dar de când mi-o făcuse, mie mi se părea că mă uit  în cu totul altă parte decât la interlocutorul meu şi asta ajunsese să mă supere. Toate aceste mici atenţii exagerate nu durau mult. După maxim două-trei zile, îmi revin în totalitate. La fel făcusem şi cu ţânţarii, când am auzit că pot transmite un virus mortal. Chiar dacă posibilitatea de a ajunge un ţânţar infectat cu acel virus până în balconul meu erau extrem de mici, două zile am fost stresat şi m-am uitat după ţânţari din cinci în cinci minute. După două zile, însă, am uitat de toţi ţânţarii şi viruşii şi mi-am reluat viaţa normală, lăsând uşa de la balcon larg deschisă chiar şi în timpul nopţii. Aşa că acum, pentru a nu mai da posibilităţi de interpretare, am început să-i studiez trăsăturile Isabellei, având grijă să mă uit din când în când în ochii ei şi de a da din cap afirmativ. Aşa am început să disting trăsături tipic arabe şi asta nu pentru că m-aş pricepe sau pentru că m-ar pasiona acest lucru dar îmi spusese într-o mică prezentare a vieţii ei, că tatăl ei este de origine arabă iar mama ei este canadiancă. Acum, ochii mari şi negri, părul de asemenea negru şi drept mi, se păreau moşteniri de familie. De la mama ei păstrase bănuiesc, înălţimea şi supleţea, ceea ce-i dădeau posibilitatea să fie aşa cum era, adică puţin nesuferită, fără ca nici unul dintre colegi să nu se supere. După mai bine de o oră de când o priveam, începusem să recunosc că era frumoasă şi chiar aşa, lămâie verde cum era, producea o atracţie specifică, cu tulburări, previziuni şi calcule întrerupte de obicei de replicile ei acre. Iar la mine mai era ceva, nu îmi permiteam să fac mofturi. Scrisesem sute de pagini de jurnal pe marginea singurătăţii şi a faptului că nu mă băga nimeni în seamă, că fetele mă ocolesc şi parcă nici nu mă vad, aşa că, eram măgulit într-un fel.

Discuţia a mai continuat şi după monologul Isabellei dar sub forma de încheiere prelungită, pentru că „ce fusese de spus, fusese spus”. Simţeam clar că ea nu era dispusă să mă ascute, că spusese tot ce-şi pregătise, că era mulţumită de discurs şi cum misiunea era îndeplinită, acum căuta să găsească o scăpare, să poată pleca acasă cât mai repede. Asta mi-a tăiat şi mie orice chef de discuţie dar ca o dovadă că o ascultasem, am considerat absolut necesar să fac un mic comentariu, superficial de altfel, în care-i dădeam dreptate în tot ce spusese. Despărţirea mult aşteptată a venit şi ea în câteva minute, numai că, în aceste momente de anticipată bucurie, ca formulă de rămas bun, i-am spus Isabellei convins fiind că nu va fi interpretată decât ca o amabilitate, că dacă va dori cândva să mai aibă astfel de discuţii, să mă sune. Văzându-mă scăpat, începusem să văd lucrurile cu mai multă indulgenţă. Fraza, însă, nu a trecut neobservată după câte aveam să vad în scurt timp.

Totul a început să mi se pară suspect când, în aceeaşi săptămână am primit un mesaj de la Nathalie, în care-mi spunea că citise câteva din cărţile pe care i le dădusem şi că ajunsese şi la „Le sacre et le Profane” a lui Mircea Eliade şi că ar vrea să ne întâlnim ca să-i mai spun câte ceva despre autor, pentru că tot ce citise, o impresionase. Am primit vestea cu mare bucurie, ba chiar prea multă, aşa încât a trebuit să mă temperez forţat. Vedeam foarte clar că mă entuziasmează orice mică atenţie venită de la Nathalie, chiar dacă era o atenţie abia perceptibilă sau interpretabilă. Orice iniţiativă din partea ei, părea că mă mobilizează şi numai faptul că mă lăsa să mă gândesc la ea, îmi producea o plăcere deosebită. În plus, de data aceasta, tema discuţiei îmi dădea posibilitatea să-i povestesc mai multe despre România, despre cultura şi literatura română şi aşa să-i ofer posibilitatea să mă cunoască mai bine şi să cunoască şi colţul acela de lume, despre care nu auzise prea multe până atunci. Mi-am făcut un mic plan şi anume, că plecând de la scrierile lui Eliade, să mă leg de epoca interbelică şi să-i povestesc pe scurt despre generaţie, amintind cel puţin de Eliade, Cioran, Ionescu, Noica şi Vulcănescu. Pe Eminescu îl cunoştea deja, citise „Luceafărul”, la insistentele mele şi după aceea acceptase să îi mai dau şi alte poezii scrise tot de Eminescu, spunându-mi că îi face o plăcere deosebită lectura poeziilor lui. Dacă aş fi putut aduce discuţia spre controversele teologice şi filosofice dintre Lucian Blaga şi Dumitru Stăniloae, aş fi făcut o introducere interesantă pentru epoca contemporană, care s-ar continua perfect cu interdicţiile din perioada comunistă şi aici puteam să-i amintesc de un Steinhard sau Nichifor Crainic şi aş fi amintit şi de „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda. Poate îi spuneam şi de Nichita Stănescu, cu toate că dacă nu aveam traduceri, ar fi fost puţin mai dificil iar din zilele noastre, aş fi avut atâtea să-i spun. I-am fost recunoscător Nathaliei pentru momentele frumoase pe care mi le-a dat, punându-mi doar o întrebare. Toată ziua am fost vesel şi mi-a mers totul bine. Era de ajuns să mă gândesc la cum am să-i povestesc toate acele lucruri fascinante care fac parte din cultura mea... Simţeam atâta bucurie, încât mi-am pus firesc întrebarea dacă principala cauză a acestei bucurii este faptul că Nathalie s-a interesat de un scriitor român şi că voi putea să îi mai povestesc câte ceva sau simplul fapt că Nathalie îmi pusese o întrebare. Până la urmă am concluzionat că sunt prezente amândouă şi că tocmai acest amestec îmi procura acel sentiment de exaltare şi cum mi-a plăcut această idee, m-am lăsat şi mai mult purtat de gânduri.

Detaliile întâlnirii cu Nathalie trebuia să le stabilesc eu. Nu era pentru prima dată când mă ruga să spun eu când îmi convine şi când am timp să ne întâlnim dar pentru că eram obişnuit ca ea să rectifice mai de fiecare dată, nu îmi făceam prea mari speranţe că o voi putea vedea când aş fi vrut eu şi de aceea surpriza, a fost plăcută când, dându-i un telefon pentru a-mi confirma dacă în acea zi ne vedem, conform planurilor iniţiale, ea mi-a răspuns că „odată ce am stabilit ceva, aşa rămâne”. Am ridicat din umeri, puţin încurcat de schimbarea bruscă în modul de planificarea priorităţilor şi profitând de faptul că nu avea cum să mă vadă, am încercat să par puţin indiferent, am încheiat spunându-i că ne vedem peste exact trei ore.

Am reuşit să convertesc tot elanul şi bucuria de care eram stăpânit pentru a mai trece prin nişte cursuri, după care am luat cartea pentru Nathalie, care de data asta era o piesă de teatru a lui Panait Istrati şi am plecat spre locul în care trebuia să ne întâlnim. Ultima carte o găsisem destul de greu şi aducându-mi aminte de ea am început să-mi fac griji că la următoarea întâlnire, nu voi mai avea ce să-i duc. O obişnuisem să-i duc în loc de flori câte o carte şi toate cărţile pe care le dusesem până atunci, erau numai opere ale scriitorilor români traduse în franceză. La început mi se păruseră că erau destul de multe traduceri în franceză ale românilor dar în aproape trei luni de întâlniri, ajunsesem să le cumpăr pe toate. Nathalie îmi spunea de fiecare dată, că biblioteca ei are deja un segment dedicat scriitorilor români şi că dacă o s-o ţin tot aşa, nu peste mult timp o să aibă o bibliotecă de invidiat. Îmi plăcea totuşi că îşi păstrase felul ei natural de a primi toate micile cadouri şi mă înţelegea că nu mă pricep la flori, prin urmare accepta cărţile ca pe nişte „flori literare”. Eu eram mulţumit la rândul meu, că nu îi dădeam ceva efemer şi că vrând sau nu, deschizând cărţile îşi aducea aminte şi de mine şi principalul lucru era ca...  îmbinam plăcutul cu utilul şi frumosul, modificând puţin romantismul, ce-i drept dar adaptându-l la o piaţă de consum, literar vorbind.

Nathalie nu era la locul stabilit dar asta nu mai era nici o noutate. Mă obişnuisem puţin şi cu micile cafenele unde-i plăcea ei să stea de vorbă iar la cea la care mă oprisem atunci, devenisem o figură „de-a casei”. Barmanul a venit şi a aşezat două pahare cu apă pe masă, zâmbindu-mi complice, semn că ştia ce va urma şi m-a întrebat dacă vreau să comand ceva sau o aştept şi pe domnişoara... Aceste mici atenţii nu îmi displăceau deloc, mi se părea că sunt o confirmare a faptului că Nathalie nu trecea neobservată iar asta nu putea decât să mă facă să mă simt şi mai norocos.

Nu am mai apucat să-mi revizuiesc firul cronologic prin literatura română când, o văd pe Nathalie întrând în cafenea şi făcându-mi semne că îşi cere scuze, încă de la intrare. După câte se putea observa, alergase o porţiune de drum, aşa că a trebuit să aştept să-şi revină, ca să poată vorbi. I-am comandat o cafea şi ceva de mâncare, am întrebat-o ce-a mai făcut în ultima vreme, ce noutăţi mai are dar toate acestea numai ca să nu deschid eu discuţia, ci să mai văd o dată că o interesează subiectul şi că a ţinut minte pe ce temă trebuia să vorbim.

-Mai nimic special, mi-a răspuns ea puţin grăbită, mici treburi, ştii şi tu cum e-n perioada asta... Şcoală, serviciu... Şi când mai am timp, mai citesc câte ceva. N-am avut eu prea mult timp în ultima vreme, dar mă descurc. Astăzi a fost o scenă haioasă la serviciu. Eram cu toţi colegii de birou în pauza de masă şi unul dintre ei m-a întrebat ce voi face în weekend iar eu i-am răspuns că sunt ocupată pentru că mă aşteaptă „fraţii Karamazov” în pat şi că a devenit foarte interesant pentru că am trecut de jumătate. M-am corectat apoi repede dar ... n-am mai putut schimba nimic, au făcut glume toată ziua numai pe chestia asta.

-Dar cu ce anume ai ajuns la jumătate? Că nu am înţeles prea bine?

-Hai nu începe şi tu acum! Mi-ai promis că-mi spui ceva de Eliade.

-Da, ţi-am promis şi am să-ţi spun din câte ştiu şi eu. Ai tăi ce mai fac? Sora ta e bine?

-Da sunt cu toţii bine, fiecare cu treburile lui dar lasă asta acum. Ai spus că...

-Cu şcoala? Mege bine?

-Bine, bine, cum ai vrea să meargă... Ce întrebări pui şi tu...

Nu înţelegeam de ce este aşa grăbită să ii povestesc despre Eliade şi acum, dacă tot prinsesem momentul încercam, să mai lungesc introducerea ca să văd până unde o să reziste.

-Ai primit vreun răspuns la cererea de prelungire a stagiului? Parca ziceai că...

-„Mon cher, pourquoi desires-tu me taquinér avec des questions.... A început Nathalie puţin iritată.

-Păi, mă gândeam că...

-Nu te mai gândi atât şi spune-mi odată... Te rog şi eu ceva şi atunci te găseşti să fii politicos. Nu de alta dar am găsit nişte lucruri tare interesante legat de ce scria Eliade al tău şi poate cu ajutorul tău, o să pot să-mi fac o idee mai complexă asupra a ceea ce mă interesează.

-Ce te interesează mai exact? Ce ai găsit acolo de te-a pasionat aşa de tare?

-Asta nu te priveşte, este doar treaba mea, mi-a replicat ea alintându-se, reuşind să scape fără să-mi spună nimic.

Păstrând spiritul de glumă am început pe un ton serios:

-Mircea Eliade s-a născut în anul 1907, mai exact pe data de 28 februarie, în Bucureşti. A trăit în India între 1928 şi 1932, unde a pregătit o teză de doctorat despre practicile Yoga. Mai apoi, a predat filosofia la Universitatea Bucureşti, după care a fost Ataşat cultural la Londra...

Văzând-o pe Nathalie cum se chinuia să-şi păstreze calmul şi cum schimba feţe-feţe auzindu-mi prezentarea şcolărească în format de manual, nu am mai putut să par serios şi preocupat de „discurs”. Eram gata să izbucnesc în râs, când ea m-a oprit cu un semn.

-Nu, nu asta vreau să aud de la tine. Este adevărat că a studiat cosmogonia populară românească?

-Da, este adevărat ... ştiu că am citit ceva de genul  ăsta... Dacă-mi aduc eu bine aminte, se găsea ceva prin „De la Zamoxis la Genghis Khan”... sau ceva de genul ăsta.

-Nu-i aşa că o să-mi traduci şi mie câte ceva din ea? m-a întrebat Nathalie îmblânzindu-se brusc.

-Păi, nu ştiu cine pentru cine o să traducă... Cartea este în franceză... eu cel puţin am avut doar versiunea franceză şi cred că a fost scrisă în franceză, aşa că poţi să-mi traduci tu mie şi nu invers.

-Nu la asta mă refeream!! Cartea am citit-o şi eu, dar... poate că esenţa miturilor îmi scapă... spiritul lor... Înţelegi?

M-am uitat speriat la ea nevenindu-mi să cred în ce cursă intrasem. Venisem sigur pe mine să i-l prezint în linii succinte pe Eliade şi acum, aveam impresia că Nathalie ştia mai multe decât mine. Problemele pe care le ridica, nu mi se păreau deloc produsul unor lecturi superficiale, ci mai mult al unor studii. Şi mai mult, mă speria faptul că nu înţelegeam ce vrea de la mine, un simplu student în ale fizicii... Ce să-i explic eu din mitologia românească, când nu mai citisem demult nimic în domeniu iar capacităţile mele de a uita erau extrem de bine dezvoltate?

-Ce fel de mituri vrei să-ţi explic? Nici măcar nu îmi dau seama dacă îţi pot oferi ceva prin simpla mea prezenţă, adică dacă poţi vedea ceva din spiritul românesc. Sunt deja aproape doi ani de când am plecat din România şi asta se cunoaşte. Poate că pentru a înţelege miturile româneşti, ar trebui să stai de vorbă cu un român autentic, poate cu un ţăran de modă veche, ca să înţelegi felul de a gândi, mentalităţile, ciclurile vieţii, cosmogonia. Eu ce aş putea să-ţi spun? Nici măcar poveştile populare nu le mai ţin minte.

-Dar nu am ajuns încă la poveşti... suntem încă la mituri...

Bine, bine, asta am înţeles dar sincer să fiu... nu ştiu ce pot să-ţi spun...

-Păi, să luam un exemplu. Spune-mi sincer ce ştii despre „Dragoş”.

-Care Dragoş?

-Regele, regele, nu te fă că nu ştii, este istoria ta!

-A, Voievodul Dragoş, vrei să spui.

-Da, da... „voievodul”

-Întemeietorul Moldovei, a trăit intre 1352 şi 1353 şi s-a remarcat prin întemeierea...

- Nu, nu aşa, m-a întrerupt iarăşi Nathalie. În mitologie ce semnificaţie are, de ce poţi să-l legi?

- Vânătoarea rituală, prin care...

-Ei, vezi că ştii?!

Acum puteam vedea pe faţa ei o satisfacţie evidentă, ca şi cum îşi dorise să audă acest răspuns de la mine. Parcă era profesorul care-şi priveşte elevul ce a dat un răspuns bun sau a trecut un test iar asta nu putea să mă facă să mă simt confortabil deloc.

Ca şi cum ar fi observat acest lucru, Nathalie şi-a schimbat discursul ofensiv şi a revenit la o conversaţie destinsă.

- Ţie-ţi place să călătoreşti, să vezi lucruri noi, să ieşi la iarbă verde?

- Îmi plăcea să merg pe malul Dâmboviţei şi să pescuiesc iar aici, încep să mă obişnuiesc cu St. Laurent-ul

-Uite,vezi, poate că tocmai aceste călătorii în natura şi în „mediu rural” îţi pot aduce multe experienţe, a continuat ea de parcă nici nu m-ar fi auzit. Poate că asta a fost şi la Eliade. Poate că i-a plăcut să călătorească...

-După câte ştiu eu, Eliade a iubit muntele şi în copilărie a tot fost prin multe excursii... dar nu ştiu cum şi-a organizat munca de teren, modul de a cerceta datele...

-La „Dumbrava Sibiului” te referi?

Când am auzit-o rostind cu accent franţuzesc „Dumbrava Sibiului”, n-am putut să-mi stăpânesc uimirea. Eram absolut încântat să aud cum pronunţă şi mai ales că auzise şi reţinuse denumirea.

-Corect.... Dar de unde ştii tu de „Dumbrava Sibiului”? am întrebat-o, încercând să-i imit pronunţia.

-Nu-i cazul să râzi de mine, că aş putea să-ţi dau şi eu o grămadă de exemple...

-Ei, hai, că am glumit.... M-ai luat prin surprindere, asta-i tot... Dar acum serios. De unde ştii tu de „Dumbrava  Sibiului”?

-Chiar el scria în „Le roman d`adolescent miope”, nu mai ţii minte? Că doar tu mi-ai dat-o!

-Ai şi citit-o?

-Bineinţeles că am citit-o, nu de asta mi-ai dat-o?

-Ba da....

-Atunci?

-Ce să-ţi spun... mă uimeşti.... Iar în legătură cu „Dumbrava Sibiului”, nume pe care iar l-am pronunţat cu accentul ei, îm.... nu cred ca este sursa de inspiraţie pentru definirea tipologiei arhaice şi a cosmologiei agrare a ţăranului  român... Bănuiesc că studiul se bazează pe cercetări amănunţite din diverse colţuri ale lumii şi nu doar pe o zonă aşa restrânsă, cum ar fi... Aici m-am oprit, pentru că am observat că dacă aş mai fi repetat o singură dată denumirea cu accentul ei, aş fi înfuriat-o prea tare.

-Deci tu crezi că teza lui nu are ca bază studiul asupra mitologiei româneşti....

-Nu! Sincer să fiu... nu cred, cu toate că nu este exclus ca multe din elemente să fie prezente şi în spaţiul românesc.

-Aha, deci există ceva...

-Ce pot să-ţi spun? Nu sunt specialist... Am citit şi eu câteva lucrări, ca toată lumea, dar asta nu înseamnă că mă pricep acum în domeniul credinţelor religioase sau a mitologiei şi simbolisticii.

Nathalie m-a privit atentă, vrând să descopere ce se ascunde în spatele acestui refuz de a intra în detalii şi după câteva momente, a adăugat:

-Nu se poate! Trebuie să ştii tu ceva...

-Dacă îmi mai dai ceva timp, am să întreb printre prieteni şi poate aflu câte ceva şi-ţi spun ce găsesc ceva iar dacă găsesc vreo traducere în franceză sau engleză, am să-ţi fac rost de ea.

-Promiţi? M-a întrebat Nathalie, cuprinsa de o bucurie nestăpânită.

-Da, am să încerc... Dar tot nu înţeleg ce ... de când te interesează pe tine subiectele astea...

-O să-ţi spun eu altă dată... Şi când crezi că poţi să îmi spui dacă ai găsit ceva? Poate ar fi bine să îmi faci o listă cu autorii de care vorbeai şi să încerc să-i găsesc eu.

-Am să mă gândesc în linişte şi-ţi trimit lista mâine sau poimâine, dacă nu e prea târziu...

-Perfect! Ah, ce mă bucur!

Mă uitam la ea cât de emoţionată era, cum îşi freca mâinile de bucurie şi nu înţelegeam nimic. Reţinusem bine toate ideile dar nu mi se părea nici una aşa de interesantă încât să provoace acea bucurie. Practic, nu aflase nimic nou de la mine, avea doar nişte promisiuni destul de vagi.

În continuare, am vorbit despre proiectele fiecăruia şi despre laboratoarele la care urma să participam şi poate că asta m-ar fi liniştit dacă în loc de rămas bun, Nathalie nu mi-ar fi spus: „Ai grijă să nu uiţi ce mi-ai promis”.

După ce ne-am despărţit, am plecat spre casă gândindu-mă că, fără să mă chinui prea tare, mi-am mai făcut rost de o tema de casă, de parcă nu aveam atâtea pe cap. Dar chiar dacă protestam, tot îmi făcea plăcere să ştiu c-o ajut pe Nathalie, ba chiar era mai bine decât mă aşteptam, dacă analizam mai bine situaţia. Trebuia să repet şi să caut nişte lucrări interesante şi în al doilea rând îi făceam şi o bucurie franţuzoaicei, aşa că nu aveam de ce să mă plâng.

Ajunsesem acasă mai repede decât de obicei, pentru că prinsesem toate legăturile şi gândindu-mă la sarcina pe care o aveam trasată deja, mi-am aruncat doar haina pe canapea şi m-am postat la birou, în faţa calculatorului, hotărât să nu mă ridic până ce nu am să dam poate ceva bibliografie şi dacă, cu puţin noroc am să găsesc pe la librăriile mai sclifosite cărţile de care aveam nevoie, să le şi comand prin internet. Începusem cu Gallimard, librăria mea preferată şi tocmai scotoceam prin bazele lor de date, când telefonul cel mic şi pricăjit de pe noptieră, începu să sune insuportabil. Nu ştiu cum de-l lăsasem cu soneria la maxim, sau poate asta arăta că nu suna prea des dar important era acum, că mă făcuse să tresar şi să încep să mă uit speriat prin cameră, ca să-l găsesc mai repede.

Concentrat cum eram, am răspuns în limba română şi numai după ce, de la capătul celălalt am auzit un început de scuze pentru deranj, în limba franceză, mi-am dat seama că ... eram preocupat, nu glumă! Am zâmbit şi am spus cu voce tare, aşa încât să îmi şi cer scuze faţă de Stephanie, care încerca de la capătul celălalt să înţeleagă ce se întâmplă: For english press one, pour le francais appuiez sur deux...

            Stephanie a fost înţelegătoare şi după câteva replici în glumă, am ajuns şi la obiectul apelului.

-Uite de ce te-am sunat... M-am tot gândit la ce-i spuneai săptămâna trecută lui Enrique, despre autobiografii şi de faptul că-ţi plac foarte mult, aşa că am pus mâna pe telefon ca să te întreb dacă nu ai cumva vreun exemplar în franceză, ca să mai citesc şi pe cineva din Europa de Est.

Rugămintea ei m-a mirat tare mult. Nu-mi mai aduceam aminte de nici o conversaţie în care să spun eu ceva despre autobiografii şi să povestesc în acest sens pe careva din scriitorii din Europa de Est. Puteam să confirm că-mi plăceau autobiografiile dar atât şi nimic mai mult. Şi pentru că eram vesel şi pus pe glume, am acoperit cu palma receptorul şi am spus în română, ca totuşi să-mi asigur „confidenţialitatea”: „Dar ce s-a întâmplat, cucoană? Ai demonstrat toate teoremele?” după care mi-am reluat calmul şi seriozitatea şi i-am răspuns în termenii cei mai politicoşi.

-Dacă mă roagă colega mea cea drăguţă, atunci am să umblu la geamantanul prăfuit din cămară şi am să văd dacă nu cumva, la plecarea din ţară, din prea mult zel sau din greşeală, să fi pus şi ceva din ce o interesează.

Ştiam sigur că am ceva. Nu mai ştiam ce anume dar ştiam că luasem cel puţin o carte de acest gen.

-Şi mi-o aduci mâine la facultate?

-Mâine? La facultate? Ce să caut acolo?

-Cum ce să cauţi? Tu nu înveţi la bibliotecă, la fel ca toţi ceilalţi?

Chestia cu „toţi ceilalţi” m-a dat gata. Era mai mult decât evident că forţa nota. Ea care nici nu scotea nasul din casă, dacă nu era nevoie. Îşi căra de la bibliotecă mereu câte o geantă de cărţi şi asta era singura ei legătură cu biblioteca. De altfel ea mai spunea că studiază la etajul cinci al bibliotecii, în rezervele pentru doctoranzi dar nimeni dintre colegi nu o văzuse vreodată. Tot departamentul o ştia iar acum, încerca să mă şantajeze pe mine.

Şi a reuşit. Neîndrăznind să-i spun că eu prefer să învăţ acasă, în linişte şi gândindu-mă că o să fac un bine şi o plimbare plăcuta, am acceptat.

Pentru că mă făcuse curios, am început să caut în geamantan în timp ce mai vorbeam cu ea la telefon, sperând să găsesc ceva şi să-i spun repede ce îi voi împrumuta. Oricum, discuţia era prea puţin interesantă. Începuse să-mi povestească despre eventualitatea unei reuniuni restrânse cu câţiva dintre colegii din departament şi în acest context începuse să-mi înşire ce vroia să facă de mâncare, ce specialităţi de prin partea locului ştie şi aşa mai departe. Toate aceste lucruri mă lăsau rece. În plus, simplul fapt că nu o credeam în stare să organizeze o reuniune şi astfel respingeam posibilitatea aceasta din start, toate pregătirile pe care mi le înşira, mi se păreau timp pierdut. De scurtat vorba nu puteam, aşa că scormoneam cu spor prin geamantane, pentru că mai descoperisem unul în care nu eram sigur dacă pusesem cărţi sau nu.

Căutările mi-au fost întrerupte de câteva ori, de mici lucruri care îmi aduceau aminte de momente plăcute, ba o carte de vizită, ba un număr de telefon scris în grabă pe o hârtie, ba semne de carte primite de pe la vreun târg de carte... Rămâneam secunde întregi captat de amintiri şi doar glasul din telefon mă aducea la realitate şi atunci spuneam şi eu „ da, sigur, cum să nu, exact, cum zici tu..” Aveam un arsenal întreg de exclamaţii aprobatoare, pe care aveam grijă să nu le repet prea des, ca să nu deranjeze şi acum funcţionau perfect, Stephanie povestind cu acelaşi entuziasm în continuare.

Printre ultimele cărţi, în colţul cel mai îndepărtat, aşa cum este regula, am găsit şi câte ceva ce bănuiam că luasem cu mine şi ar fi interesat-o pe Stephanie. În domeniu găsisem: Steinhard, ‚Jurnalul Fericirii’; Jung Carl Gustav, ‚Amintiri, vise, reflecţii’; Cioran Emil, ‚Caiete’; Eugene Ionesco, ‚Între viaţă şi vis’; Lucian Blaga ‚Hronicul şi cântecul vârstelor’. Eram bucuros că puteam să o opresc în sfârşit pe Stephanie din reţetele ei, cu toată legitimitatea şi să-i dau vestea că are şi de unde alege, în materie de autobiografii.

După o scurtă introducere de genul: „ce-mi dai dacă îţi spun...” timp necesar pentru a-mi muta cărţile alese pe birou şi de a înghesui geamantanul în cămară, am început să-i înşir cărţile pe care le găsisem.

-         După cum îţi spuneam, am găsit cinci cărţi care s-ar putea să te intereseze. Prima... Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor... Nu ştiu dacă-ţi spune ceva... dar...

-         Blaga ai spus?

-         Da, Lucian Blaga...

-         Nu cumva a trăit în perioada interbelică?

-         Hm... ba da dar au trăit mulţi scriitori în perioada „interbelică”, am răspuns eu puţin incomodat de faptul că nu mă lăsa să mă desfăşor şi că nici nu începuse să citească din acea carte şi începuse să facă pe inteligenta, să mă facă să cred că nu era pe din afara subiectului. Şi cum nu suportam genul ăsta de atitudini, de a spune orice şi oricum doar pentru a nu se lăsa mai prejos, am apăsat fiecare cuvânt din ultima replică.

-         Numele mi se pare cunoscut... A fost cumva ambasador?

-         Da, a fost şi ambasador.... Şi cum ediţia cărţii avea o scurtă prezentare a vieţii autorului în introducere, am deschis-o repede pentru a vedea dacă găsesc ceva detalii. Câteva secunde şi deja eram în avantaj, aşa că am continuat.

-         A fost ambasador la Varşovia, Praga, Lisabona, Berna si..

-         Şi Viena!!! M-a întrerupt Stephanie.

Cu asta reuşise să mă enerveze! Ghicise, nu ştiu prin ce metode, una dintre locaţiile unde fusese ambasador Blaga şi acum mă aşteptam să îmi scoată ochii cu faptul că ştia şi ea ceva. Parcă era greu de ghicit! Puteai să iei prin eliminare capitalele europene importante care mai rămăseseră şi ... ajungeai la Viena. Mare lucru!

-         Şi este din Transilvania, de pe lângă Sibiu, nu mai reţin cum se numeşte satul...

Am simţit că mi se face rău. Cred ca eram roşu de emoţie şi de nervi şi începuse să-mi fie cald. O şi vedeam pe Stephanie povestind cât de tare putea, în mijlocul holului departamentului, cum mi-a dat ea mie lecţii de literatură şi nu oricum, ci pe seama unui scriitor român.

-Am căutat repede prin introducerea pe care o aveam în faţă şi i-am dat răspunsul după câteva momente. Lacram!

-Aşa, Lacram... Filosofia lui este însă mai interesantă. Felul cum a grupat totul în trei trilogii: a cunoaşterii, a culturii şi a valorilor, m-a impresionat profund. După câte ştiu, cea de-a patra, cosmologica, a rămas în stadiul de proiect...

Pentru un moment, am renunţat să mai ascult. Era prea mult pentru a suporta. M-am lăsat să cad pe spătarul scaunului şi am închis ochii. Am mai stat aşa câteva momente şi doar după aceea am ridicat telefonul de pe birou şi am mai mormăit: Ihm...

-          A fost unul dintre cei mai împliniţi gânditori români, aşa că nu poate fi redus la contextul epocii sale dar nici nu poate fi înţeles în afara ei. Aşa se explică faptul că a fost unul dintre formatorii de opinie ai epocii, împreună cu Nae Ionescu, N. Crainic. Nefiind nici teolog propriu-zis, ştim cu toţii de ce a făcut teologia şi nici un apărător filosofic al ortodoxiei, el a fost totuşi puternic marcat, atât în filosofie, cât şi în artă, de problematica şi sensibilitatea creştină, în varianta lor răsăriteană. În contextul politico-ideologic de după 1945, creştinismul lui Blaga a fost atacat radical iar o vreme chiar scos din circuitul oficial al valorilor publice, sub acuzaţia că ar fi fost “mistic” şi  “obscurantist”, promotor al “ideologiei reacţionare a ortodoxismului”. Pentru ca mai târziu, chiar să se facă încercarea de anexare “gândirii progresiste” a materialismului ateu.

La o privire mai atentă, lucrurile nu sunt atât de simple. Isidor Blaga, era un preot ortodox destul de atipic: funcţionar corect al altarului dar lipsit de entuziasm, avea o gândire mai degrabă pozitivistă iar modul lui de viaţă nu era tocmai cel al unui om evlavios. Educaţia pe care a dat-o propriilor copii a fost una laică, ghidându-se mai degrabă după principiile, valorile şi metodele raţionalismului şi eticismului german.

De la tatăl sau, micul Lucian nu putea învăţa decât o anume deferenţă faţă de creştinism şi religie în general, fără vreo “patimă” confesională. Mai târziu, el va ajunge pe cale livrescă, la o înţelegere mai profundă a ortodoxiei decât o putuse avea părintele Isidor.

“Orizontul” satului tradiţional este o altă problemă. “Creştinismul folcloric” este adeseori divergent faţă de cel teologic şi bisericesc, mai ales într-o zonă de interferenţe şi agresiuni confesionale cum a fost Ardealul. “Religiozitatea” populară este puternic contaminată de reminiscenţe magico-mitologice iar acestea pot genera cu uşurinţă sincretisme eretice sau alunecări sectare. Din mentalitatea folclorică tradiţională, experimentată pe viu, lui Blaga poate să-i fi rămas o anume fascinaţie faţă de “fire”, de “cosmos” şi de “taină” în general, fără vreo legătură necesară cu “dreapta credinţă”. Această “moştenire” va fi fost fructuoasă şi relevantă mai degrabă pentru poetul expresionist decât pentru gânditorul creştin. Ea poate fi considerată, într-adevăr, drept “fondul originar” al unei sensibilităţi lirico-metafizice de tip neoromantic, indiferenta la orice rigoare teologică şi confesională….

La Viena se va apropia de ideologia şi arta expresionistă şi sub influenţa “catalizatoare” a culturii germane, va căuta să-şi găsească nota personală pe fondul mai general al unei specificităţi etnice de coloratură creştin-ortodoxă. Nu din vreo autentică trăire religioasă, ci din raţiuni artistice şi teoretice va ajunge Blaga să se aplece mai îndeaproape asupra creştinismului ortodox, integrându-se de altfel în contextul spiritual al epocii. Cinstit cu sine şi cu ceilalţi, nu va face niciodată pe teologul, nici nu-şi va ascunde scepticismul religios sau dezaprobarea pentru orice formă de “fundamentalism”. El rămâne la o superioară receptare culturală a religiei, ceea ce implică libertatea faţă de dogme, speculaţia originală, evaziunea conceptuală…

            Ce m-a pasionat totuşi cel mai mult, a fost controversa dintre el şi Dumitru Stăniloae. Stăniloae fusese altminteri în bune relaţii cu Blaga dar toată controversa a pornit de la cele două volume ale lui Blaga: «Religie şi spirit» şi  «Diferenţialele divine». Ceea ce l-a afectat foarte mult pe Blaga, a fost faptul că Stăniloae nu s-a rezumat la a evidenţia incompatibilitatea unor teorii de-ale sale cu creştinismul şi ortodoxia, căci el însuşi era conştient de ea şi avertizase adesea asupra perspectivei sale neteologice, ci că, pornind de aici, teologul a dovedit, uneori chiar cu instrumentar filosofic, şubrezenia unor concepte sau construcţii teoretice, fapt ce-i leza, lui Blaga, întregul sistem…

Frumoasă teologia asta… şi filosofia de asemenea… Frumoasă şi fizica… şi ce mai discuţii ieşeau prin cămin! Când venea Dan pe la mine, mereu trebuia să ne certăm pe câte o temă de genul asta. Oricum, nu a reuşit să mă convingă niciodată. Am fost cu el până şi la nişte cursuri la facultate, ca să-i arăt că nu mi-e frică şi am mai făcut şi lecturi suplimentare, numai ca să nu-mi mai spună că nu am baza necesar. Dar când a fost să vină el la mine la facultate, s-a făcut că nu poate… De parcă eu n-aş fi ştiut… Ce dor îmi este de nişte cursuri de la facultatea mea, cu colegii mei… Să mă duc în vacanţe acasă şi să rămân închis în camera mea zile întregi, fără să mă deranjeze nimeni… unde-i o răcoare  plăcută şi umbra parcă-i altfel…. dacă n-ar scârţâi parchetul… numai în apartamentul din Montréal scârţâie în halul ăsta…

            Atunci am deschis ochii încercând să înţeleg ce se întâmplă şi am dat de Rafael, care se chinuia să meargă în vârful picioarelor, ca să nu facă zgomot dar nu avea nici o şansă cu parchetul din apartament. Tocmai deschisese uşa de la balcon şi se uita afară.

-Ce faci bătrâne te-ai trezit? Sper că nu din cauza mea.

-A, nu, nu… Stai liniştit…

-Şi e cam devreme ca să dormi…

-Da?!

Nu-mi dădeam seama nici de oră şi nici de ce se întâmplase în ultima perioadă de timp. Am tresărit aducându-mi aminte de conversaţia cu Stephanie. Nu-mi mai aduceam aminte unde rămăsesem, ce spusese exact Stephanie… Curios, telefonul era aşezat pe birou şi părea închis. După un calcul sumar, dormisem cam două ore iar acum era ora… şapte seara.

Îmi aduceam aminte fragmente din discuţie, sau din…vis, pentru că nu mai eram sigur de nimic. Erau fragmente foarte clare dar în acelaşi timp, era imposibil ca Stephanie să-mi fi ţinut discursul acela, nu avea cum. Pe de altă parte, mi-am adus aminte şi asta m-a mai liniştit, că citisem recent o critică ce aborda «întâlnirea dintre cultură şi creştinism în perioada interbelică» şi ştiu că erau referiri şi la Lucian Blaga, aşa că o explicaţie există…

După ce am răsuflat uşurat, m-am gândit că ar fi bine să-i dau un telefon Stephaniei şi să văd într-un fel sau altul, ce se întâmplase; să reconstitui momentele care-mi scăpau.

Am constatat imediat că telefonul era descărcat, aşa că l-am pus la locul lui să se încarce şi mi-am zis că după o jumătate de oră să sun.

În acest răstimp, am căutat ceva date despre Blaga, aşa încât să pot fi pregătit, dacă ceva din discuţia avută cu Stephanie ar fi adevărată. După aproximativ o jumătate de oră am sunat-o iar când mi-a răspuns, am început direct cu scuzele.

-Îmi cer mii de scuze, Stephanie! Nici nu ştiu cum de s-a întâmplat… Practic eram pe punctul de a…

-Las că nu+i nici o problemă. Mi s-a mai întâmplat şi mie să mi se descarce telefonul. Ştiu asta, că am încercat să te sun după ce s-a întrerupt convorbirea şi nu ai mai răspuns. Intra direct căsuţa vocală… Se mai întâmplă. Oricum, am vorbit şi eu destul, aşa că nu e vina ta.

-Oricum, nu se face… Ar fi trebuit să-mi dau seama, am continuat eu bucuros că nu se supărase pe mine şi  că mai câştigasem timp pentru a căuta o modalitate de a-mi da seama ce fusese vis şi ce realitate, din ce reţinusem din conversaţie.

-Începusem să-ţi fac o mică introducere la cartea pe care am să ţi-o dau. E vorba de autobiografia lui Lucian Blaga.

-A, da… după câte ai văzut, absolut întâmplător, ştiam şi eu câteva lucruri despre el dar doar aşa, tangenţial.

Răspunsul ei mi se părea confuz şi lăsa multe posibilităţi de interpretare, făcându-mă să mă gândesc în continuare la ce îmi spusese şi ce nu. Am hotărât să intru în nişte amănunte în ceea ce priveşte filosofia lui Blaga, pentru a vedea dacă Stephanie va spune ceva, astfel încât să îmi dau seama de ceea ce ştie.

-Trebuie să ştii că principalele reproşuri aduse lui Blaga, sunt negarea originii dumnezeieşti a religiei, pe care-o supune determinărilor stilistice abisale din subconştientul omenesc, subordonând-o sferei mai largi a culturii, ca simplă plăsmuire a geniului natural, relativizarea ideii de divinitate prin straniul “mit filosofic”, cu valenţe fataliste şi panteiste, al Marelui Anonim, precum şi oscilaţiile sau contradicţiile sale cu privire la raportul dintre ortodoxie şi românism.

Am făcut o mică pauză ca să o forţez pe Stephanie să spună ceva, să facă un comentariu dar ea părea că nu ţinuse şirul ideilor.

-Pare interesant tot ce mi-ai spus. Bănuiesc că până să faci o sinteză de genul ăsta, trebuie să citeşti cam tot ce a scris Blaga şi doar după aceea să poţi concluziona iar eu… am citit doar o controversă şi asta într-o traducere destul de aproximativă, oricum, ceva tangenţial.

Mă liniştisem puţin. Acum eram sigur că visasem tot discursul ei academic şi că poate doar îmi repetasem automat articolul citit cu câteva zile în urmă de pe internet, aşa că am continuat pe un ton mai sigur.

-Autobiografia este un început bun, după aceea poţi trece şi la chestii mai dificile. Poate că baza filosofiei lui, stă în această carte. Înţelegându-i frământările de copil, poţi intui câte ceva din ce a urmat. Dar nu ştiu de ce te-ar interesa pe tine un filosof român, de care n-a auzit multă lume pe aici. Mă rog, pentru mine este îmbucurător şi mă simt chiar privilegiat că pot să îţi fac cunoscuţi scriitorii mei de acasă.

-Plăcerea este de partea mea, mi-a răspuns foarte amabilă Stephanie. Promit să citesc cartea cu atenţie şi să-ţi spun părerile mele. Eventual am putea avea şi nişte discuţii după ce termin cartea, aşa, ca să văd dacă am înţeles bine…

-Cu mare plăcere, sigur că da. Pentru aşa ceva îmi fac timp, orice ar fi.

-Atunci rămâne să ne vedem mâine la bibliotecă şi să îmi aduci cartea. Până atunci îţi doresc o seară plăcută, cât mai relaxantă şi decontractantă.

-Merci şi ţie… Am spus din inerţie, după care am revenit cât am putut de repede.Cum adică decontractantă? Ce vrei să spui?

-Nimic ! … Pur şi simplu îţi doresc o seară plăcută. De ce trebuie să interpretezi fiecare cuvânt? Hai că ne vedem mâine. Pa!

În acea clipă mi-am amintit brusc că Stephanie îmi spusese că citise o «controversă» în legătură cu Lucian Blaga şi aducându-mi aminte de controversa dintre Blaga şi Stăniloae, m-am blocat.«Dacă la ea făcea referire, înseamnă că până acum s-a jucat cu mine…A râs de mine tot timpul discuţiei…M-a lăsat să vadă ce spun, cu toate că ştia o mulţime de lucruri. Si poate că… nu a fost un vis”

-Stai puţin, un moment, nu închide! La ce controversă te refereai?

-Acum nu mai pot să vorbesc, tocmai mi-a sosit o prietenă. Vorbim mâine! şi cu asta a închis telefonul, grăbită.

Pe cât de decontractantă îşi dorise Stephanie să am acea seară, pe atât de tensionată şi plină de întrebări ce nu m-au lăsat să dorm, am avut-o. Toată noaptea am stat cu ochii în tavan încercând, până la un moment dat să dorm iar după aceea, înţelegând că nu am nici o şansă, am început să analizez fiecare replică a Stephaniei şi să încerc încă o dată să găsesc un reper pentru a vedea la ce aş fi putut să mă aştept în continuare. Fără să vreau luat de gânduri, mi-am amintit şi de discuţia cu Nathalie, pe care datorită discuţiei bulversante avută cu Stephanie, o uitasem. Imediat am avut senzaţia că cele două discuţii au ceva în comun. Subiectele erau diferite dar aveau o bază comună totuşi iar sentimentul că interlocutorul meu ştia mai multe decât mine pe acel subiect şi nu vroia să arate asta tocmai pentru a vedea ce ştiu eu, fusese prezent în ambele discuţii. Ce putea totuşi să mă liniştească, era faptul că fetele nu se cunoşteau între ele. Vorbind cu Nathalie, începusem să-i povestesc diverse scene de la cursurile pe care le avusesem în al doilea trimetru şi aş fi vrut să repereze şi ea personajele dar cu toate eforturile mele, nu descoperisem decât două cunoştinţe comune din departament iar Stephanie nu era printre ele. Şi Stephanie confirmase că nu cunoaşte nici o colega cu numele Nathalie, atunci când, după cheful de sfârşit de sesiune, încercasem să-i povestesc discuţia cu Nathalie despre scriitorii din Europa de Est. Prin urmare, nu putea fi nici o confuzie, cel mai probabil era faptul că eram în faţa unei simple întâmplări şi asta poate că venea de la nimeni altcineva decât de la mine. Eu eram pasionat de literatură şi aduceam vorba despre ea cât puteam de des, aşa că era în firea lucrurilor să se întâmple aşa.

Spre dimineaţă, reuşisem să mă conving că totul era o întâmplare puţin ciudată, ce-i drept dar foarte posibilă. Nu degeaba eram de acord cu ideea că lipsa mea de comunicare din unele săptămâni poate determina o aglomerare în altele iar această teorie se proba din când în când.

Spre dimineaţă, am adormit cu toată opoziţia mea. M-am trezit pe la prânz şi după ce am mâncat ceva în fugă, am plecat spre bibliotecă pentru a o întâlni pe Stephanie şi a-i da cartea. Eram hotărât să nu o întreb nimic ci s-o las pe ea să vorbească, să văd exact ce vroia  să afle şi în plus, să nu dau nici un semn că noaptea trecuse fără ca eu să pot dormi. Trebuia să par natural, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi astfel, să îi arăt că s-a înşelat dacă a crezut că am nevoie de o seară „decontractantă” pentru a scăpa de bănuieli sau sentimente confuze.

Ajuns la bibliotecă, am constatat repede că etajul al cincilea era aproape gol iar cei câţiva studenţi care se găseau acolo, îmi erau complet necunoscuţi. Stephanie s-a lăsat aşteptată, venind cu trei sferturi de oră după perioada pe care o stabilisem în principiu. Când m-a văzut, a lăsat impresia că nu se aştepta să mă vadă, de parcă nu stabilisem să ne întâlnim. Când i-am dat cartea, a primit-o fără nici un entuziasm, mulţumindu-mi scurt şi aruncând-o în geantă. Cum ea nu a pomenit nimic despre discuţia ce avusese loc cu o seară înainte, nici eu nu am spus nimic, aşa că după câteva schimburi de amabilităţi, ne-am despărţit pentru a studia individual. Am încercat să păstrez aparenţele cât s-a putut mai bine, pentru a părea că nu mă interesează altceva decât să mai răsfoiesc materialele pentru săptămâna viitoare şi că eram concentrat şi captivat de acestea. În realitate, fierbeam de nervi pentru că mi se părea că Stephanie îşi bate joc de mine, nefăcând altceva decât să vadă până unde poate întinde coarda, trecând de la un interes dubios faţă de mine şi de literatura română, la o indiferenţă totală, ba chiar o acceptare puţin forţată şi greu de suportat a prezenţei mele. Mă vedeam ignorat şi asta după ce, numai cu câteva ore înainte, nu mai ştiam cum să mă împart. Tema de la Nathalie rămăsese valabilă dar în starea de nervozitate în care eram, o vedeam şi pe ea, la rândul ei, uitând să mă mai sune sau să-mi scrie iar când o să încerc să-i dau „raportul”, să mă privească de sus şi întrebându-se cum de am luat-o în serios, când pentru ea, toată treaba cu literatura şi mitologia nu fusese decât o toană şi nimic mai mult.

După mai bine de două ore de stat cu ochii pe materialele ce trebuiau studiate şi de gândit în cu totul altă parte am hotărât să plec acasă în speranţă, că la biroul meu, în linişte, îmi voi recăpăta calmul şi voi putea studia ca în zilele mele bune. Chiar în acea clipă, când mă gândeam să-mi stâng materialele şi să plec, o văd pe Isabelle ieşind din lift şi aşezându-se la calculatoarele de unde se putea căuta în baza de date a bibliotecii.

M-am ridicat de la locul meu şi am mers să vad ce mai face şi dacă pot s-o ajut cu ceva.

Isabelle a afişat o surprindere plăcută la vederea mea şi chiar şi-a lăsat căutările pentru a întreţine o scurtă discuţie cu mine. Cel puţin aşa avusesem impresia. Credeam că discuţia se va termina imediat după politeţuri, când ea îmi va spune că face „bine”, eu o să-i spun la rândul meu că fac „bine”, după care vor urma urările de bine şi gata şi până la un punct chiar aşa a fost, numai că după urările de bine, ca şi cum şi-ar fi adus aminte brusc de acel subiect, Isabelle a continuat.

-Ştii ce? Mi-ai spus că dacă o să vreau să mai avem discuţii pe anumite teme să îţi spun. De ce nu ţi-aş cere şi ţie părerea într-o chestiune care mă frământă de ceva vreme şi astfel să mai stăm puţin de vorbă?

-Dacă pot aduce o cât de mică clarificare frământărilor pe care le ai, atunci este plăcerea mea de a găsi un loc plăcut pentru o discuţie interesantă.

Fără să mai negocieze nimic, Isabelle s-a ridicat de la calculator şi mi-a spus fără alte menajamente:

-Atunci hai să mergem! Ş-aşa nu cred că ai tu chef de învăţat!

Antrenat deja în tot felul de suspiciuni, această frază mi-a atras imediat atenţia. „Adică de ce crede ea că nu am chef de învăţat? Şi de ce este aşa sigură?” În timp ce-mi strângeam materialele de pe bancă, încercam să nu devin paranoic şi să văd numai lucruri ciudate în jurul meu. Eram obosit după o noapte nedormită şi poate că asta nu scăpase Isabellei care trăsese concluzia că mă chinui, încercând să citesc şi că fac asta contra dorinţei naturale de a face cu totul altceva. Era un răspuns mult mai logic decât primele mele impulsuri de a vedea ceva ciudat în întrebarea ei.

-Nu ştiu ce-i cu mine de la o vreme..., a început Isabelle după ce am ieşit din bibliotecă. Mi se pare că toate studiile mele sunt incomplete. Noi suntem fizicieni şi prin urmare avem o gândire raţională.... cauză şi efect... Şi totuşi câteodată nu mai merge... Ceva lipseşte, nu se potriveste ceva... Tu nu ai avut sentimentul ăsta niciodată?

Eram mai mult decât surprins de întrebarea ei care ieşea atât de mult din cadru încât m-a făcut să mă uit atent în jur, ca să văd dacă nu cumva eram subiectul unei glume cu camera ascunsă. Orice răspuns putea fi interpretat iar mie nu-mi trebuia o imagine deteriorată în departament. Nu întâlnisem nici o urmă de spiritualism în toată facultatea şi cu atât mai mult în discuţiile amicale cu colegii. O singură dată venise vorba de teologie, atunci când un coleg a început să parodieze încercarea demonstrării existenţei lui Dumnezeu de către Toma d`Aquino şi am putut observa că toţi colegii prezenţi îl aprobaseră zgomotos sau tacit şi ce era mai tulburător, era faptul că unii păreau să fi citit operele despre care se vorbea. Iar acum, o întrebare de asemenea natură din partea Isabellei era ceva de neconceput. Aş fi înţeles să am o discuţie pe tema asta în cazul în care ea ar fi pierdut pe cineva drag, ar fi suferit vreun şoc. Atunci mi s-ar fi părut firesc să-şi pună astfel de întrebări, chiar dacă nu sunt ele dintre mai inteligente dar sunt pe fond emotiv şi astfel sunt explicabile şi au forţă. Misterul morţii, ca bază a credinţelor religioase, este cunoscut de orice puşti care a trecut de clasa a zecea. Dar aşa, deodată, să înceapă să-şi pună întrebări cu privire la existenţa unui plan spiritual!? Mi se părea că Isabelle ar fi trebuit să asiste la un miracol de necontestat, pentru a-şi pune astfel de întrebări.

Cum timpul trecea şi eu nu mă hotăram ce să-i răspund, ea a continuat.

-Zilele trecute am avut o discuţie interesantă cu un amic, care are ca teză de doctorat studierea celei de-a patra dimensiuni şi plecând de la asta am ajuns destul de departe... Demult vroiam să discut cu cineva sentimentul acesta ciudat pe care îl am câteodată şi pe care mă chinui să-l uit...

Chiar şi cu această explicaţie, nu eram convins de bunele intenţii pe care le avea Isabelle, aşa că am continuat să tac, forţând-o astfel să mai aducă detalii. Dar Isabelle nu a mai spus nimic, de parcă nu o mai interesa altceva, ca şi cum s-ar fi detaşat de un secret ţinut o viaţă întreagă şi care o măcinase îngrozitor. Am continuat să mergem împreună, fără să mai spunem nimic, fiecare privind în dreptul lui, ca nu cumva să ne surprindem emoţii sau gânduri inoportune. Cu toate că-mi dădeam seama că ar fi mult mai simplu să nu spun nimic şi poate aşa să o mai îmblânzesc şi pe Isabelle, „având-o la mână” cu „idei dubioase”, totuşi simţeam impulsul de a spune şi eu ce gândesc, să-i spun că nici eu nu eram aşa sigur pe mine cât păream şi că nu de puţine ori, simţisem un ajutor din afară, un ajutor pe care de multe ori nu-l meritam dar pe care-l acceptasem.

-Ştii, eu am avut alt sentiment ciudat...

Isabelle nu a schiţat nici un gest când am început să vorbesc aşa deodată. A continuat să meargă liniştit şi să privească înainte.

-Am avut de multe ori sentimentul că atunci când nu mai aveam nici o speranţă, când epuizasem toate soluţiile la care mă gândisem, ceva, cineva, de undeva, mi-a dat exact energia sau ideea de care aveam nevoie. Am simţit asta de multe ori, de atâtea ori, încât am început să mă obişnuiesc cu ea.

Cum Isabelle continua să mă asculte în linişte, am avut pentru un moment tendinţa să mă opresc, să nu-i mărturisesc tot, să păstrez totuşi frământările pentru mine, doar nu le spusesem nimanui până acum. De ce i le-aş spune ei, unei colege aproape necunoscute? Sau poate tocmai de aceea ar trebui s-o fac, pentru că este o colega necunoscută, pe care nu o s-o mai văd după acest curs, niciodată. În aceste momente, dacă ea ar fi insistat sau dacă ar fi manifestat un cât de mic interes să afle ce mai aveam de spus, m-aş fi oprit imediat dar aşa, cum ea continua să meargă liniştită, am continuat.

-Ce mi se pare ciudat nu este faptul că mi se dă uneori un răspuns la care nu mă gândeam, ci faptul că atunci când am încercat să-mi asum toate aceste idei, când am încercat să le consider ale mele, produsul minţii mele, am început să simt că sunt nerecunoscător, că fur ceva ce nu-mi aparţine...

A urmat iarăşi o pauză destul de lungă dar ceva se schimbase. Acum mergeam mai încet, priveam amândoi în pământ, fiecare cu gândurile lui.

-În fond este aceeaşi idee, a spus deodată Isabelle. Fie că recunoaştem sau nu, sunt elemente care ne scapă, care ne depăşesc şi nu ştiu dacă fizica noastră nu cumva ne face mai vulnerabili...

-Eu cred că, până la un punct, noi suntem privilegiaţi. Vedem atâtea lucruri care ne forţează să ne punem întrebări. Şi asta e bine. Cât priveşte urmarea, asta depinde de fiecare în parte, cum va găsi un răspuns sau unde va căuta.

-Crezi că teologia poate oferi un răspuns? m-a întrebat direct Isabelle, privindu-mă în ochi.

Şi pentru că a fost aşa de directă, am hotărât brusc să nu mai spun nimic.

-Nu, nu cred! Teologia este mult prea încurcată în simbolistică, tradiţie, interpretări şi traduceri pentru a oferi răspunsurile clare pe care le căutăm noi. Poate că tot fizica ne va ajuta să găsim ce căutăm...

-Dar ai studiat ceva în domeniu?

-Nu am studii în domeniu. Nici nu aş fi avut când să le fac şi nici nu mă atrag în mod deosebit.

-Ceva, ceva tot ai citit, nu se poate.

-N-am citit mare lucru, chestii obişnuite, pe care le citeşte toată lumea...

- Tocmai am citit despre demonstraţiile shamanilor indieni şi trebuie să recunosc c-am fost impresionată. Observatorul pornise să distrugă nişte mituri si până la urmă, recunoscuse că multe îl depăşeau. Dar poate că ar trebui să privim şi în jur, nu să folosim metodele lor, să avem comparaţiile necesare.

-Aş putea să-ţi dau şi eu exemplul asceţilor isihaşti, ce au încercat să explice vederea luminii necreate...

Nu am mai continuat pentru că mi-am dat seama că luat de val mersesem mult prea departe. Am sperat că ultima mea frază să treacă neobservată şi discuţia să continue pe aceleaşi generalităţi dar nu a fost aşa.

-Isihasm... am auzit termenul ăsta dar nu ştiu prea bine ce înseamnă. Zici că face parte din tradiţia creştină?

-Da, este parte din mistica teologiei creştine.

-Şi unde aş putea citi şi eu ceva mai explicit?

-Găseşti o prezentare completă în „.P. Migne series graeca” la Palamas...

În momentul acela, Isabelle s-a oprit din mers.

-Păi bine monsieur dar spuneai că n-ai citit decât chestii comune?!

-Este o lectură la îndemâna oricui...

-Ce vorbeşti! Tu consideri că scrierile lui Palamas sunt lecturi de metrou sau între două autobuze?

-N-am spus asta, dar...

-Bine că n-ai spus de Berdiaev, Meyendorff, Blondel, sau Lossky, că sunt lecturi obligatorii pentru cultura generală!

-Dar tu de unde ştii toţi aceşti autori?

-De ce întrebi? Ţi se par şi ţie cunoscuţi?! şi spunând asta, Isabelle a început să râdă.

Am rămas descumpănit în faţa acestei farse, că nu puteam s-o numesc altfel şi totuşi am contraatacat, pentru a vedea până unde mai ţine gluma.

-Da, mie mi se par cunoscuţi şi poate că aş mai adăuga pe lângă ei un Galeriu un Crainic un Stainhard....

-Un Stăniloaie... Hai, spune tot acum!

Şocul era atât de mare, încât mi-am pierdut cumpătul.

-Şi dacă l-am citit şi pe Stăniloae, ce? I-am citit pe toţi, uite aşa! Ai ceva împotrivă?

-Nu, n-am nimic împotrivă, mi-a răspuns zâmbind larg Isabelle.

-Atunci?!

-Atunci, ce?

-Atunci, cum se face că-i ştii şi tu?

-Păi dacă tu, un fizician înrăit i-ai citit, atunci de ce să nu o fi făcut şi eu? Nu suntem din aceeaşi tagmă?

-Bine dar o parte sunt români.... De ei cum ai auzit?

-Ei, asta e o poveste prea lungă...

-Eu am timp, că m-ai făcut curios!

-Poate că tu ai timp dar eu nu mai am. Trebuie să ajung acasă cât se poate de repede.

Toate acestea le spunea cu un zâmbet de satisfacţie nedisimulat, care mă făcea să mă enervez progresiv.

-Până acum două minute nu te-ai grăbit deloc şi acum brusc, trebuie să ajungi acasă?!

-Da, uite că mi-am amintit „brusc”! Uite că a venit şi autobuzul...

Si spunând asta, a fugit spre staţie.

Am rămas descumpănit şi am sperat până în ultima clipă, că nu va prinde autobuzul şi astfel să mai încerc să scot ceva de la ea dar, când am văzut că reuşise să se urce, m-am simţit „tâlhărit” pur şi simplu.

Cum mă aşteptam, nu am mai făcut mare lucru în acea zi, nereuşind să mă desprind de toate întâmplările stranii, care se adunaseră în ultimele săptămâni.

Două – trei zile, am aşteptat un semn de viaţă de la una dintre fete. Consideram normal ca după discuţiile pe care le avusesem cu ele, după ce le împrumutasem cărţi, să avem o legătură mai stabilă, să ne sunăm mai des sau să ne scriem dar contrar aşteptărilor mele, nu am primit nici un semn de la ele. După două zile în care am tot sperat, aşteptarea mea s-a transformat în aversiune. „Eu înţeleg răceala asta culturală până la un punct şi pot s-o accept dar când întrece limitele, denotă lipsă de bun simţ”! şi spunându-mi asta, am făcut eforturi ca să uit tot şi să-mi văd de treabă, pentru că nu mai era mult şi începeau examenele.

Săptămâna următoare, m-am întâlnit cu Stephanie şi cu Isabelle la cursurile pe care le aveam împreună iar acestea nu au dat nici un semn că le-aş fi mai apropiat decât oricare coleg din clasă. Acceptând acest lucru, nu am mai intrat nici eu în vorbă cu ele, considerând că nu avem ce să ne spunem şi că pentru o carte împrumutată sau pentru o discuţie, nimeni nu are obligaţia să mă salute sau să fie amabil cu mine.

În ceea ce o priveşte pe Nathalie, a fost puţin mai greu, pentru că nu o mai întâlnisem de la ultima discuţie şi nici nu mai primisem nici un semn de la ea iar dacă în cazul Isabellei şi a Stephaniei, indiferenţa lor mă scăpase de reflecţiile mele asupra discuţiilor avute, în cazul Nathaliei nu puteam să aplic aceeaşi metodă. Mă trezeam adesea luându-i apărarea faţă de stările mele de furie autoimpuse. Nathalie avea ceva ce mă atrăgea mai mult şi mă tulbura de fiecare dată când, vrând sau nu, mă trezeam cu imaginea ei în minte. Îi surprinsesem anumite gesturi şi mişcări care, pentru mine aveau o relevanţă perfectă asupra caracterului şi personalităţii ei şi care, făcuseră să vreau să o cunosc mai bine. Simple gesturi, cum ar fi strângerea părului la spate cu mişcări tipizate, în timp ce-şi prezenta lucrarea sau cei câţiva paşi parcă dansaţi, pe care îi făcea câteodată pe culoar, pentru mine exprimau o bucurie firească, un mod optimist de a vedea lumea iar asta mă atrăgea. Poate că vroiam să am şi eu acea bucurie permanentă, acel zâmbet nevinovat şi amabil pentru toată lumea. Aş fi vrut să ţopăi pe stradă, împins parcă de nerăbdarea de a ajunge mai repede acasă, unde m-ar fi aşteptat reintâlnirea cu o mare bucurie, cu o surpriză pe care aş fi putut-o savura în fiecare zi, ca pentru prima dată. Nu eram îndrăgostit de ea, aşa cum susţineau nişte amici mai răutăcioşi, pentru că nici nu aş fi avut pe ce să-mi bazez sentimentele şi chiar asta le spusesem şi lor dar ei râzându-mi în nas, îmi răspunseseră că a te îndrăgosti de cineva, nu are nimic de a face cu logica sau argumentaţia. Oricum ar fi fost, încercarea lor de a-mi demonstra că sunt îndrăgostit mă irita, odată ce eu puteam vedea clar în mine, că nu era aşa. E drept că şi „dragostea” este un concept nedefinit exact, căruia i se pot adăuga şi scoate din manifestări dar pentru mine era clar că, în ceea ce o priveşte pe Nathalie era mai mult o curiozitate în a o cunoaşte mai bine, coroborată cu această dorinţă de a o vedea mai des. Îmi dăduseră şi mie de gândit zilele ce le pierdeam în mare parte gândindu-mă la ea şi analizându-i ideile, mişcările, precum şi mimica, fapt ce se repeta după fiecare întâlnire cu ea. Dar chiar şi aşa, aceste momente erau pasagere, chiar dacă durau zile întregi. Argumentul forte pe care îl aveam, era faptul că nu eram gata să-i dau totul Nathaliei, fără ca să-i cer nimic în schimb. Fiecare cadou i-l făcusem cu cea mai mare plăcere dar erau cărţi din bibliotecă. Pe cele din geamantan nu i le-aş fi dat nici să mă roage în genunchi şi în plus, tot ce  vroiam de la ea, era să-i descopăr cauzele bucuriei perpetue ... „Dar poate că această „bucurie perpetuă” cum ai început s-o numeşti, este chiar un sentiment ce încolţeşte iar bucuria şi sursa ei să fie una şi aceeaşi şi să nu vrei să găseşti procesul, ci să-ţi asimilezi sursa”. Oricum o dădeam, simplul fapt de a-mi aminti de Nathalie, mă făcea să îmi doresc şi mai mult să o întâlnesc.

Când trecuseră deja trei săptămâni de când nu mai primisem nici o veste de la ea, călcându-mi promisiunea că nu am să-i scriu eu primul, pentru că astfel îmi arătam slăbiciunea şi poate că asta o încuraja să fie în continuare aşa de rece şi indiferentă cum era, i-am transmis un mic mesaj, neutru şi cât se putea de scurt, pentru a vedea ce şi când îmi va răspunde. A urmat clasica aşteptare de două-trei zile, după care fireasca enervare, promisiunea că nu îi voi mai scrie niciodată, discursul convingător terminat apoteotic „ca să te înveţi şi tu odată minte că nu merită!”, după care totul a început să se repete, în afară de etapa e-mail-ului. Dacă i-aş mai fi scris, aş fi apărut atât de ridicol în proprii mei ochi, încât m-am abţinut de fiecare dată când am simţit impulsul de-a o mai întreba ce face şi ce noutăţi mai are. Si cu toate acestea, dorinţa de-a o revedea nu slăbea deloc, ci din contră, parcă fiecare acces de furie adăuga ceva la ea, sporindu-i forţa. De fiecare dată când mergeam la universitate, nu puteam să-mi stăpânesc o bucurie venită din simplul fapt că şansele de-a o întâlni creşteau. Drumul de la metrou până în sala de curs îl făceam căutând-o cu privirea şi chiar şi în accesele de furie când îmi interziceam acest lucru, când încetam să mă mai uit în jur şi mergeam cât mai repede, tot exista plăcuta posibilitate de a mă trezi cu ea în faţă, pe aceeaşi parte a trotuarului.

Nici nu mai ştiu a câta săptămână era de când nu o văzusem şi de când tot aşteptam să o întâlnesc. Mergeam spre universitate, la o întâlnire cu grupul de lucru. Aveam şi eu de făcut o mică prezentare şi încercam să-mi pun ideile în ordine. Mă aflam în puţinele momente când eram mult prea concentrat pentru a mai spera să o întâlnesc pe Nathalie şi totuşi, atunci când a apărut în câmpul meu vizual, am sesizat-o imediat, ca şi cum creierul meu rămăsese setat pe căutare, chiar dacă eu nu-i spusesem dădusem comanda. Chiar şi pe moment, mi s-a părut tare ciudat că o recunoscusem fără să o văd prea bine. Practic, a trebuit să aştept câteva momente ca ea să se întoarcă şi astfel să fiu sigur că ea este, cu toate că ceva îmi spusese de la început că nu aveam cum să o confund. Mai târziu, analizând întâmplarea, îmi dădusem seama că nici nu aveam după ce să o recunosc, pentru că, după cum recunoscuse şi ea, purta lucruri noi. Poate că statura sau vreun gest mă făcuseră să o recunosc, cine ştie...

În momentul când am fost sigur că ea este, am simţit impulsul de a nu-i da nici o atenţie şi de a trece mai departe, dovedindu-mi astfel tăria de caracter şi voinţa şi sperând că asta va fi şi remediul pentru o mare parte din gândurile mele. În momentul în care am văzut-o, ea căuta ceva în geantă şi de aceea nu se uita în jur şi nici nu mă observase dar cum această căutare continua mai mult decât era firesc, am tras concluzia ajutătoare de altfel, că vroia să mă evite şi se făcea preocupată, tocmai pentru a nu-mi întâlni privirea. Am simţit o strângere de inimă când am trecut prin dreptul ei dar m-am controlat şi am mers mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar după ce mă îndepărtasem destul de mult, mi-am întors capul pentru a vedea ce face. Aşa am observat că o luase încet pe Cotes des Neiges, strada ce ducea spre parcul Mont Royal. Până la cafeneaua la care trebuia să mă întâlnesc cu grupul nu mai era mult dar în câteva minute mi-am dat seama că oricum nu mai aveam nici o şansă  să mă concentrez pe ce aveam de făcut iar acum îmi părea rău că nu mă dusesem măcar să o salut pe Nathalie şi astfel ratasem, datorită unui simplu şi stupid exerciţiu de voinţă, ocayia de-a schimb câteva vorbe cu ea, fapt ce poate m-ar fi liniştit. Am ajuns în faţa cafenelei iar aici am pus în balanţă posibilitatea de a-mi recăpăta calmul pentru mult timp, de-acum încolo cu păstrarea unei etici morale în ceea ce privea lucrul în echipă. În câteva secunde am hotărât să mă întorc şi s-o caut pe Nathalie, să „aranjez” o întâlnire întâmplătoare şi să vorbesc cu ea. Am luat-o la fugă, sperând că nu m-a văzut nimeni din grupul de lucru, care cu siguranţă că se adunase deja în cafenea, pentru că atunci ar fi trebuit să îmi pregătesc alte explicaţii şi scuze. Am luat-o pe strada pe care observasem că o luase şi ea şi după câteva minute am văzut-o la câţiva zeci de metri în faţa mea. Pentru început, mi-am acordat câteva minute pentru a o studia, după care aveam să îi ies în faţă sau să o bat amical pe umăr, rămânea să stabilesc la care dintre variante să mă opresc. Atunci am observat că avea un palton nou iar în al doilea rând, am observat că purta fularul pe care i-l dăruisem eu, ceea ce mi-a dat curaj. Nathalie mergea încet, lăsându-mi impresia că se gândea la ceva, că se abandonase unor gânduri ce o purtau, fără ca ea să se poată împotrivi. De obicei ea era vioaie şi nu pierdea timpul pe drum, mereu mergea repede dar cu o eleganţă ce nu putea să treacă neobservată. Mi-a venit în minte că poate ar trebui să n-o deranjez şi s-o las cu gândurile ei, că poate nu era momentul potrivit pentru a-i vorbi. Am avut sentimentul că nu m-aş fi putut ierta uşor dacă aş fi deranjat-o iar această atenţie exagerată mi s-a părut ciudată, fiind încă un semnal ce le dădea dreptate prietenilor mei şi teoriei lor legată de sentimentele mele faţă de Nathalie. Pentru că nu mă puteam decide, mergeam în urma ei, la o distanţă destul de mare pentru a nu-i da nimic de bănuit, savurând aceste momente şi aşteptând clipa potrivită pentru a-mi pune planurile în acţiune. După câteva minute de mers, ajunseserăm pe Cote des Neiges şi începuserăm să urcăm spre cimitir. Tot aşteptam ca Nathalie să intre în parc dar ea continua să meargă la fel de încet, pe strada ce devenea din ce în ce mai aglomerată, odată ce se apropia de Spitalul Universitar. Dându-mi seama că era posibil ca Nathalie să meargă chiar la spital, toate analizele mele mi-au apărut ca fiind de un ridicol evident. Într-o clipă, toate bănuielile şi toţi nervii pe care mi-i făcusem din cauza ei, dispăruseră fără urmă. Îmi era foarte clar: modul meu de a judeca după aparenţe, era ineficient. Mă înşelasem de mult prea multe ori în privinţa ei. O acuzasem de gânduri şi acţiuni ciudate, ca până la urmă să-mi dau seama că nu era nimic din toate acestea iar acum, dacă din cauza unei probleme de sănătate sau poate pentru că unul dintre apropiaţi era bolnav ea nu îmi răspunsese la mesaje, mă punea iarăşi într-o lumină proastă faţă de mine însumi. Tocmai mă gândeam că lumea nu este aşa de rea precum o văd eu, că ar trebui să am mai multă încredere în oameni şi să las suspiciunile deoparte, că ar trebui să acord tuturor o cât mai mare încredere şi să nu pornesc de la premisa că fiecare îşi vede doar interesul meschin când, văd că Nathalie, în loc să-şi continue drumul spre spital, intră într-una din clădirile impozante pe lângă care trecea. M-am oprit puţin nedumerit, pentru că iarăşi era o schimbare de percepţie, iarăşi se schimbau premisele. M-am apropiat de clădirea în care intrase Nathalie şi am căutat un indiciu pentru a-mi da seama ce instituţie ar fi funcţionat acolo.

Pentru a vedea arhitectura clădirii în ansamblul ei, am traversat strada şi de la distanţa aceea, începusem să analizez stilul arhitectonic, încercând să ghicesc ce se ascunde înăuntru şi poate de aceea nu am observat exact cine a intrat în aceste momente în clădire. Totul se petrecuse repede şi nu apucasem să văd bine persoana care intrase dar aveam sentimentul ca era încă cineva cunoscut. Mi-am păstrat imaginea în minte, cât mai clară cu putinţă şi după un efort de a descoperi cărei cunoştinţe i se potriveau trăsăturile sumare pe care le putusem observa, am tras concluzia că era posibil să fi fost Stephanie. Din păcate, nu văzusem cele două genţi, care ar fi fost trăsătura definitorie pentru ea şi asta îmi ridica un semn de întrebare. Şi totuşi nu putea fi Stephanie pentru că ea trebuia să fie la reuniunea grupului de lucru, aşa că... Pentru a afla mai repede răspuns la întrebările care începuseră să se adune, am hotărât să intru pur şi simplu în clădire şi să văd dacă puteam afla ceva. Traversând strada, m-am pomenit în faţa unei uşi masive de lemn, cu sculpturi interesante, cărora nu le-am acordat însă nici o importanţă. Cum nicăieri nu se vedea o sonerie, am bătut în uşa, vădit incomodat de modelele sculptate. După câteva minute de aşteptare, fără să primesc nici un răspuns, am încercat să intru, dând dovadă de un tupeu fără margini dar uşa era închisă. Am aşteptat în faţa acelei clădiri mai bine de o oră, după care, pierzându-mi răbdarea, am plecat spre casă, hotărât să aflu câte ceva despre acea clădire, ce se ascundea în spatele acelor ziduri şi mai ales dacă într-adevăr Stephanie era cea care intrase acolo. Pentru că dacă ar fi fost Stephanie, lucrurile deveneau din ce în ce mai ciudate.

Chiar în acea zi, am dat un telefon lui Reda, unuia dintre colegii din grupul de studiu de la lucrările căruia lipsisem, pentru a mă scuza şi pentru a afla dacă Stephanie a fost sau nu la întrunire. Răspunsul lui însă, nu a adus nici o clarificare. Fără să-mi asculte scuzele până la capăt, m-a întrerupt şi mi-a spus:„ nu face nimic, mai bine că ai lipsit, pentru că oricum reuniunea nu s-a mai ţinut. Mă mir că nu ai primit şi tu „circulara” prin care am anunţat anularea întâlnirii”. „Si totuşi am.... „ am început eu şi m-am oprit la timp, dându-mi seama că dacă spuneam că am avut impresia că i-am văzut pe câţiva prin geamul cafenelei, întrebarea care ar fi urmat, m-ar fi pus cel puţin într-o situaţie greu de explicat sau al cărei raţionament putea fi bănuit că nu este tocmai real. Norocul meu a fost că Reda a interpretat cuvintele mele ca o continuare a scuzelor şi m-a mai asigurat, încă o dată, că nu este nici o problemă, ci din contra, că a fost mai bine aşa şi că scuzele ar trebui să şi le ceară el. Prin ceea ce-mi spusese Reda, puteam trage concluzia că Stephanie nu fusese la întâlnire, deci putea fi cea care intrase în clădire dar pe de altă parte... lipsise toată lumea, fiecare văzându-şi de treabă, aşa că, Stephanie putea să fi fost oriunde altundeva.

Al doilea lucru pe care vroiam să-l fac, era să aflu ceva despre clădire, aşa că a doua zi de dimineaţă, am plecat la bibliotecă cu speranţa că o să găsesc nişte explicaţii. Îmi notasem numărul clădirii, îmi luasem şi câteva coordonate şi speram că găsesc ceva prin albumele de arhitectură, prin enciclopedii sau prin cărţi de prezentare a Montrealului. După ore bune de căutări am reuşit să aflu câte ceva dar nu prea multe. Clădirea era construita în 1845 şi aparţinuse unui bancher local, fiind transformată mai târziu în bibliotecă şi apoi în muzeu.

Curiozitatea de a descoperi ce se întâmplă în acea clădire a dispărut când, a doua zi, am primit un „B” pentru o lucrare pe care eu o consideram acceptabilă. Şocul a fost mare şi s-a răsfrânt asupra tuturor activităţilor din afara şcolii. Pierdusem mult timp cu tot felul de gânduri şi neglijasem lucrările pe care le aveam de făcut şi aş fi continuat, dacă nu venea nota asta care să mă trezească la realitate. Profesorul care mă aprecia destul de mult, a avut şi el câteva comentarii la adresa lucrării şi a activităţii mele în general, comentarii ce nu erau încurajatoare şi care m-au făcut să văd zâmbete de satisfacţie pe feţele celorlalţi colegi iar asta m-a înfuriat şi mai tare.

Am plecat de la facultate pe jos până acasă, pentru a mă mai relaxa şi a-mi mai trece din supărare. Am urcat pe lângă Oratoriul Saint-Joseph de pe Mont-Royal şi apoi am coborât prin Westmount, până acasă. Primăvara îşi făcea simţită prezenţa şi chiar dacă nu era încă o temperatură asemănătoare cu cea din România, era destul de cald, pentru ca lucrul la grădini să înceapă. În multe grădini apăruseră peste noapte lalele de toate culorile. În altele lucrul era mai puţin avansat, abia se punea pământ nou dar mirosea frumos. Toate acestea m-au ajutat să îmi revin cât de cât şi în loc să formatez calculatorul, aşa cum îmi propusesem la plecarea din facultate, ca să termin odată cu toate jurnalele şi reflecţiile stupide care erau pe punctul să-mi strice cariera, ajuns acasă, am început să mai scriu câte ceva, ca să trag toate învăţăturile.

« Nu pot să înţeleg cum pot fi atât de… mă rog, adică înţeleg dar nu pot  să accept! În loc să-mi văd de treabă, să stau cuminte acasă sau la bibliotecă şi să scormonesc după idei interesante, ei bine, eu mă gândesc la cucoane şi la tot ce le trece lor prin cap, de parcă asta îmi trebuie mie acum. De ce mă interesează toate lucrurile astea, de ce mă atrag aşa de tare? Poate tocmai pentru că am şi altceva mai interesant de făcut, d-aia! Nici măcar nu pot să mă supăr pe ele, să le dau un telefon şi să le spun câteva chestii ca să le ţină minte şi cu asta să mă răcoresc şi să îmi văd de treabă, cu certitudinea ca nu mă va mai deranja nimeni! Dar ce au făcut ele, putea să-mi facă oricine altcineva, în cu totul alte împrejurări, pentru că practic nu mi s-a întâmplat nimic extraordinar. Extraordinar de stupid am fost eu! Eu, care m-am lăsat purtat de gândurile mele şi nu de ale altcuiva! Iar cu Nathalie, s-a terminat! Dar de ce zic eu că s-a terminat, când nici măcar nu a început ceva? Ce să se termine? Ignoranţa ei? Asta nu are cum să se termine, pentru că îi este naturală şi firească şi poate că este cu atât mai firească atunci când mi se adresează, aşa că de ce s-ar termina?! Din ignoranţa ei, trebuia să înţeleg de la început, că ar fi mai bine să-mi văd de treabă, să-mi fac lucrările bine şi nu aşa cum am făcut-o pe ultima, în două zile, când am avut la dispoziţie două săptămâni! Dar eu am avut alte lucruri, mai «importate» Nu puteam să mă concentrez la treabă, pentru că aveam «probleme existenţiale» şi «mistere» de dezlegat.

Totul a fost doar un circ şi încă unul prost. Eu mi-am creat problemele, eu le-am amplificat şi după aceea, tot eu m-am enervat! Aşa nu mai merge! Te-ai prostit cu totul!»

După cum mi-am spus, am şi şters adresele de e-mail, ca nu cumva să mai fiu tentat să le scriu şi mai era puţin şi le şi blocam, ca să nu mai primesc nici un e-mail de la ele dar asta mi s-a părut mult prea jignitor, aşa că am renunţat.

Supărarea amestecată cu jenă şi frica de a nu-mi pierde bursa, mi-au dat forţă să uit imediat toate întâmplările din ultima perioadă şi să mă apuc serios de învăţat. Îmi era atât de frică să nu repet întâmplările şi le simţeam atât de aproape, încât m-am izolat pe toată perioada sesiunii care a urmat. Cu nota nu a fost o problemă pentru că, după câteva zile, profesorul m-a chemat în biroul lui să-mi spună că fusese o greşeală, că nişte foi din lucrare se pierduseră sau le încurcase el… Explicaţia era  cel puţin ciudată, odată ce foile erau capsate dar am acceptat-o imediat fără să mă mai gândesc la nimic, refuzând în schimb şi bucuria de a-mi fi reparat situaţia, pentru că dacă aş fi acceptat-o, riscam să mă întorc la problemele de altădată cu şi mai multă curiozitate.

În săptămânile care au urmat, am refuzat constant orice întâlnire cu colegii, mi-am cumpărat dopuri antifonice profesionale, îmi închideam şi telefonul în timpul zilei, deschizându-l numai la anumite ore, la e-mail-uri am răspuns cu mari întârzieri şi astfel am reuşit să mă fac antipatic, aşa încât nimeni să nu mă mai caute. Nathalie mi-a mai scris de câteva ori iar eu i-am răspuns neutru, fără să intru în nici o polemică sau să alimentez vreun subiect. Nu am mai invitat-o nicăieri iar la invitaţiile ei rare, am răspuns că am treabă. Practic, nu am făcut nimic altceva decât s-o imit, spunându-mi că dacă eu nu trebuia să mă supăr, de ce s-ar fi supărat ea când o imitam? Stephanie şi Isabelle au mai scris doar ca să se intereseze de anumite notiţe de curs, lucru uşor de realizat, odată ce am trimis totul prin e-mail. Toate cărţile împrumutate le-am făcut cadou, fără să le spun nimic celor cărora le împrumutasem şi aşa mi-am căpătat liniştea necesara studiului. Odată pornită „maşinăria” de tocit, a fost simplu. Ritmul impus de la început aveam să-l îmbunătăţesc, acceptând cadenţe din ce în ce mai mari şi asta tăind din orele de somn şi calculându-mi timpul la minut. Ştiam sigur cum reacţionez în astfel de situaţii, când aveam timpul bine împărţit. Mă bucuram în fiecare zi de toate termenele atinse, de micile obiective şi asta îmi procura energia de a merge din ce în ce mai repede. Seara păstrasem o oră pentru cititul de relaxare, nu mai mult dar acea oră era savurată la maxim. De multe ori nu mai reuşeam să adorm atunci când îmi propuneam, pentru că eram atât de implicat în ceea ce făceam, încât aveam impresia că rămâneam conectat la viteza de calcul pe care o impusesem în timpul zilei şi noaptea nu mai puteam să revin la normal, aşa că visam în „viteză”, ceea ce mai tare mă obosea. Această oboseală însă, o luam ca pe o reuşită, ca pe o dovadă că totul merge în grafic şi a doua zi reîncepeam cu aceeaşi intensitate.

Toate examenele din sesiune le-am luat cu nota maximă şi cu asta am pus capac la toate temerile mele pentru acel trimestru. Toate fetele şi conspiraţiile lor erau uitate demult, nemaiavând nici un farmec pentru mine iar acum, după ceva timp, păreau chiar ridicole. La ridicolul acestor relaţii, de orice natură erau ele, contribuia şi corespondenţa pe care o aveam cu Silvia, prietena mea din ţară, care-mi scria de ani de zile la fel de frumos, fără să dea nici un semn că anii în care nu ne mai văzusem ar fi diminuat ceva din prietenia noastră, singura corespondenţă pe care o mai ţinusem în ultimele săptămâni.

Toate problemele pe care le aveam, de la frământările mele interioare şi până la procesele complicate de a stabili amiciţii cu colegii şi cunoscuţii de aici, erau comparate inevitabil cu prietenia pe care o aveam cu Silvia, prietenie care mi se părea perfectă. De ani de zile de când ne cunoşteam, nu existase între noi un singur moment de tensiune sau de neînţelegere iar bucuria de a ne vedea, de a ne auzi sau de a ne scrie acum, când eu eram departe, era la fel de mare ca atunci când ne întâlneam să mai discutăm despre ultimele lecturi sau alte subiecte la ordinea zilei. Cu toate că fiecare avea drumul său, grijile şi problemele lui, printr-o înţelegere tacită devenisem susţinători necondiţionaţi unul pentru celălalt şi poate că acest fel de a fi, ne apropiase şi făcuse să păstrăm prietenia atât de strânsă. Orice probleme aş fi avut, Silvia avea mereu o încurajare pentru mine şi găsea cuvintele potrivite pentru a-mi arăta că cineva are încredere în mine şi că munca mea va da rezultatele scontate , că voi depăşi toate greutăţile şi voi realiza tot ce mi-am propus.

Aproape de fiecare dată, găseam printre rândurile mesajelor ei, expresii ca: „am înţeles perfect atmosfera în care te aflai atunci când ....;  înţeleg ce ai simţit în acele momente...; bănuiesc că-ţi este greu” ... etc. Şi trebuie să recunosc că-mi plăcea la nebunie.

Şi asta nu era de mirare, odată ce mă foloseam de ea pentru a-mi scrie jurnalul mai interesant. De multe ori făceam retrospectiva unui eveniment sau a unei zile, povestindu-i-o ei, după care o treceam şi în jurnal şi astfel paginile mi se păreau povestite mai frumos, analizele mai interesante, scrisul mai uşor. De multe ori îi povesteam în amănunt multe din problemele pe care le întâmpinam, din grijile care apăreau, ca şi când aş fi avut-o în faţa mea şi aş fi discutat cu ea. Nu era o simplă amintire a întrevederilor, când mă descărcam spunându-i toate problemele şi liniştindu-mă. Aşa făceam şi acum, pentru că ştiam că o să citească cu atenţie tot ce-i scriu şi îmi va răspunde scurt şi la obiect. În plus, oricâte temeri aş fi avut eu, oricâte argumente i-aş fi dat pentru a-i explica o situaţie în care am greşit, că nu pot face faţă unor momente sau ca îmi pierdusem speranţa să mai realizez anumite lucruri, ea mă corecta de fiecare dată, amintindu-mi întâmplări similare prin care trecusem şi din care până la urmă ieşisem cu bine. Când nu găsea asemănări cu ceea ce ştia, avea obiceiul să-mi creioneze situaţia în care eram astfel încât să pot vedea greutăţile şi incertitudinile mai firesc, ca o etapă normală care va fi depăşită. Când mă simţea cu nervii la pământ, zdrobit de termene şi obiective, îmi aducea aminte că sunt singur la marginea pământului şi că în condiţiile date, nu ar trebui să am aceleaşi pretenţii de la mine ca atunci când eram acasă printre prieteni şi cunoscuţi, în sistemul şi cu mentalităţile cu care eram obişnuit.

Nu era nici un tipar după care să-mi răspundă, chiar dacă aş vrea eu să găsesc constante acum. Pur şi simplu îmi spunea exact ce vroiam să aud, că oricât de greu mi-ar fi, cu răbdare şi cu muncă susţinută, aşa cum ştia ea că sunt capabil, voi putea să-mi ating toate obiectivele. Aprecierile la adresa mea erau destul de evidente dar pe acestea nu le luam în seamă niciodată, considerându-le exagerate. Dar, i le întorceam cu aceeaşi intensitate şi cu toată convingerea, sperând că ea nu va face ca mine.

Un alt lucru ce-l apreciam, era obiceiul ei de a-mi purta de grijă, mai exact de a-mi spune să mă îmbrac bine, să mănânc ce trebuie. Nu ştiu cum îi spusesem odată din ce este compus meniul meu zilnic şi din acea clipă îşi formase obiceiul  să mă facă  să promit că o  să mănânc echilibrat, că o să-mi cumpăr fructe şi  legume,etc. Mă amuzau toate lucrurile astea dar îmi şi plăceau mult. De controlat, nu mă putea controla. Eu puteam să-i spun ce vroiam şi chiar aşa era. Eu îi spuneam ce vroia să audă în materie de mâncare iar ea, de parcă ar fi ştiut că nu este chiar aşa, îmi repeta constant şi mă punea să promit că nu voi mai face ca până atunci. Pe lângă amuzamentul acestui joc, simţeam totuşi că nu îi sunt indiferent, că nu s-a răcit nimic din prietenia noastră şi asta mă ajuta enorm, nu numai în situaţiile dificile când era de ajuns  să mă gândesc la tot ce-mi spunea ca să-mi mai revin puţin dar şi în zilele obişnuite când, scormoneam după o idee mai interesantă sau mai originală.

În momentele când vedea că eram în cădere liberă şi că fac eforturi să scriu câteva rânduri, când nu mai eram nici vesel şi nici optimist, înceta să-mi dea orice fel de sfat, îmi povestea de ea, ce a mai făcut, ce a mai citit, pe unde s-a mai plimbat, ce planuri şi-a mai făcut iar la urmă, când bănuia că deja sunt puţin mai relaxat îmi punea mie în spate toată responsabilitatea de a ieşi din criză, dându-mi în acelaşi timp şi cel mai frumos argument spunându-mi că ar fi bine să nu mă prostesc şi asta o făcea în diferite forme: „Să ai grijă de Tudorul meu!” sau, „Să rămâi aşa cum te ştiu eu” sau „sper să ne revedem aceiaşi” sau mai brutal „ai grijă să n-o iei razna”.

            Tot acest mod al ei de a fi, felul în care puteam vorbi cu ea, liniştea şi bucuria pe care o simţeam mereu după ce citeam un e-mail de la ea sau după ce vorbeam la telefon, a devenit în timp şi mai ales după toate încercările de a-mi face noi prieteni, o comparaţie inevitabilă şi poate chiar mai mult, un sistem de măsura, punctul de referinţă. Această comparaţie simţisem că o făcusem şi atunci când mi se spusese mai în glumă mai în serios, că mă îndrăgostisem de Nathalie. Cum rămâneam la ideea mea, că dragostea conţine implicit elementele unei prietenii şi fără această baza, o dragoste, dacă mai putea fi numită aşa, poate fi catalogată ca fiind superficială, conjuncturală, de moment sau .... oricum altfel iar cum relaţia cu Nathalie mi se părea mai mult concurenţială pe de o parte, neaducând mai deloc cu o prietenie aşa cum o înţelegeam eu, aveam toate motivele să neg „acuzaţiile”.

Şi totuşi, când a sunat telefonul a doua zi după ce terminasem toate examenele, în timp ce alergam spre telefon, mi-a şi trecut prin minte dorinţa ca să fie Nathalie, impuls în contradicţie cu tot ceea ce încercasem şi reuşisem în ultimele săptămâni. Poate că la formarea acestui impuls, a ajutat şi relaxarea ce a venit odată cu vacanţa, după ce am făcut ordine prin cursuri şi când le-am aruncat în cel mai îndepărtat colţ al bibliotecii, pe cele prin care tocmai trecusem. Prima zi trecuse uşor cu această curăţenie care mă obosise destul de mult şi care continuase mai apoi cu o plimbare prin parcul ce începea să fie din ce în ce mai verde, practic de nerecunoscut. A doua zi de dimineaţă m-am trezit la ora şapte, ca de obicei şi înainte să-mi fac curaj să sar din pat şi să mă apuc de treabă, mi-am adus aminte că nu mai am nici o treabă ce nu mai putea fi amânată cu câteva ore, aşa că m-am gândit să-mi continui somnul. După o jumătate de oră de încercări nereuşite de a adormi, am renunţat la a-mi prelungi somnul şi mi-am spus că ar trebui să-mi înlocuiesc programul standard de până atunci, cu ceva asemănător dar pe fondul unor lecturi interesante sau ceva de genul ăsta. Dar una este să trebuiască să stai cinci ore cu nasul în carte până să faci o pauză şi alta să poţi să faci pauză când vrei, fără să ai mustrări de conştiinţă şi fără să scazi din pauza următoare. Eram prea obosit pentru a-mi face planuri şi a le respecta, nu mai aveam nici motivaţia notelor dar nici altceva mai bun de făcut, ceea ce îmi dădea un sentiment de disconfort şi o aşteptare de a se întâmpla ceva neprevăzut, care să mă scoată din începutul promiţător de plictiseală.

După primele cuvinte, am recunoscut-o pe Nathalie care, cu entuziasmul ei, a cărui sursă n-o putusem repera, mă luase la întrebări.

-Bine „mon cher” iar ai dispărut? Nici un semn de viaţă, nimic, de mai bine de ... nu ştiu câte săptămâni.

-....

-Ia spune cum a fost?

-Ce să fie? Am răspuns eu intimidat pentru că nu ştiam la ce se referea.... Erau mai multe subiecte cu care puteam răspunde la întrebarea „cum a fost” şi printre ele şi discuţia pe care o avusesem şi se prelungise cu tot felul de reflecţii. Iar aici nu aş fi putut răspunde aşa uşor, motivul principal fiind că nu mă mai gândisem deloc la discuţia aceea şi poate că nici nu-mi mai aminteam bine toate detaliile, lucru care ar fi supărat-o cu siguranţă.

-Cum cu ce să fie? Cu examenele, bineînţeles, cu ce ai vrea?

-Aaaa, bine spre foarte bine! am răspuns, bucuros că scăpasem uşor.

-Ce program ai pentru astăzi?

-Stai să mă gândesc sau mai bine să-mi consult agenda, i-am spus cu ironie abia perceptibilă, sub formă de glumă.

-Bine, uită-te şi spune-mi dacă eşti liber astăzi, a continuat ea, luând totul în serios şi nesesizând gluma care făcea referire la stilul ei.

-Stai numai puţin. Şi ca să n-o jignesc, am trântit cartea de pe masă, am foit-o puţin după care i-am spus sec: nimic pe ziua de astăzi.

-Vrei să ieşi din casă? Eu trebuie să mă întâlnesc cu nişte amici si m-am gândit că poate vrei să mergi şi tu. Mai stăm de vorbă, mai cunoşti şi tu lume... Ce zici?

-Eu ştiu?! Dacă sunt amici de-ai tăi, ce să caut şi eu pe acolo? Poate că te încurc, o să trebuiască să stai şi după mine... Si eu nu prea mă adaptez aşa uşor la medii noi... Cred că mai mult te-aş deranja dacă aş veni.

-Pentru mine ar fi o plăcere nu un deranj, aşa că nu te mai gândi atât şi lasă ca vedem noi cum o să ne descurcăm.

Nu îmi venea să cred cât de familiară era cu mine! Brusc, făcea front comun cu mine contra prietenilor ei, spunea cu atâta uşurinţă „noi” şi „ei”, încât nu puteam să nu sesizez. Cu toate că nu mă atrăgea foarte tare situaţia, am acceptat.

-OK, atunci ne vedem la staţia de metrou de lângă mine, la Universite de Montréal la ora cinci, să spunem. Bine?

-Bine... atunci la cinci la staţia de metrou.

După ce am închis telefonul, am stat şi m-am gândit de ce repet mereu tot ce spune. De ce nu am schimbat ora măcar cu treizeci de minute aşa, ca să-mi spun şi eu punctul de vedere, ca să nu fiu de acord de prima dată, ca să negociem. Şi în plus, dacă ea hotărâse deja ora întâlnirii, puteam să mai scot de la ea o jumătate de oră sau chiar o oră, când ne-am fi putut plimba şi vorbi numai noi doi şi nu împreună cu prietenii ei, care mi se păreau nişte sclifosiţi, chiar înainte de ai cunoaşte.

La ora stabilită eram deja ajuns la staţia de metrou şi după cum era de aşteptat, Nathalie a întârziat zece minute, apărând apoi în fugă şi cerându-şi iertare de la distanţă. De data asta, argumentul era că îşi uitase banii acasă şi că se întorsese din drum ca să şi-i ea. Figuri! I-am răspuns în gând şi am trecut peste asta.

Când mă pregăteam s-o întreb în ce parte o luăm şi la ce oră are întâlnirea cu prietenii ei, ea m-a luat de mână într-un gest familiar, trăgându-mă după ea.

-Hai, ca deja am întârziat. Trebuie să mergem repede că altfel se supără pe mine.

-Păi spuneai că-ţi sunt prieteni, cum să se supere pe tine dintr-o chestie aşa minoră, doar o să întârziem puţin, ce-i aşa grav?

-Grav sau nu, trebuie să ajungem la timp.

Măi să fie, mi-am spus, cu unii poate să fie punctuală dar cu mine, nu ştiu cum se face de întârzie mereu. Şi spunându-mi asta, nu am putut să mă abţin ca să nu fiu ironic şi s-o învăţ odată minte să nu mă mai facă să aştept când fixează vreo oră.

-Punctualitatea este o calitate iar prietenii trebuiesc respectaţi şi ei, aici sunt de acord cu tine... Dar dacă întârziem, prin absurd, putem să le spunem şi noi că ni s-a întâmplat ceva pe drum. Şi că ne-am întors...

Dar nu am mai apucat să-mi continui ideea, pentru că într-un gest de supărare mimată, Nathalie mă şi lovi în umăr cu un gest, iarăşi, mult prea familiar. Eu am râs, m-am ferit de a doua lovitură, de parcă mâna ei micuţă mi-ar fi cauzat mari dureri şi aşa a trecut totul. Eu sperând că ea a înţeles ideea şi că n-o să mai întârzie iar ea.. cine ştie, poate să-şi ia revanşa cu prima ocazie.

Am mers pe lângă universitate, până ce am ajuns pe Avenue Decelles, unde am început să urcăm spre Mont Royal. Când am trecut pe lângă staţia de autobuz în care o văzusem pe Nathalie, atunci când vroiam să vorbesc cu ea, mirat că ne-am întors atâta drum, am rupt tăcerea puţin nedumerit.

-De ce nu mi-ai dat întâlnire la „Cotes des Neiges”? Era la doi paşi!

-Şi să vin eu singură până aici? mi-a răspuns ea zâmbind, încercând să-mi imite nedumerirea.

Recunosc că-mi plăcea familiaritatea ei, odată ce începusem să mă obişnuiesc cu ea dar neavând nici un motiv eram reticent în a  mă manifesta şi eu în acelaşi fel.

După încă câţiva paşi, m-am gândit că ar fi bine să ştiu şi eu unde o să ne întâlnim cu ceilalţi. Punându-i întrebarea, anticipam un răspuns de genul: „Ştii cafeneaua de pe... colţ cu...? Ei, acolo”. Dar nu, a fost după cum mă aşteptam mai puţin. Mi-a spus doar „lasă că ai să vezi tu” şi nimic mai mult, de parcă cine ştie ce surpriză îmi pregătise. Ajungând pe Bulevardul Cotes des Neiges şi refăcând în gând traseul pe care îl făcusem mergând în urma ei, mi-a şi venit ideea;” să vezi ca mă duce la casa .... ar fi culmea”. Şi totuşi nu a fost o culme, chiar aşa de îndepărtată, pentru că în câteva momente, Nathalie mi-a făcut semn s-o urmez şi a intrat chiar în acea clădire fără să bată la uşa sau să sune. Asta am observat de prima dată, familiaritatea cu care a intrat în acea casă, fără nici o reticenţă şi mai ales fără nici o cheie, ca şi cum ar fi ştiut că acea uşă era deschisă la acea oră. Am urmat-o fără să mai apelez la politeţea de a nu intra de prima dată, ci doar după o invitaţie explicită dar eram stăpânit de o curiozitate căreia nu-i puteam rezista. Pentru mine, era încă un loc interzis, ce se înconjura de un mister ciudat, datorită persoanelor pe care le văzusem intrând acolo. După amnezia forţată de sfârşit de sesiune, impusă cu premeditare, în clipa când am trecut pragul acelei case misterioase, fragmente de amintiri au început  să îmi revină deodată în minte. Nathalie, Isabelle, Stephanie... Toate se comportaseră în aşa fel încât să-mi atragă atenţia, după care devenisem neinteresant pentru ele iar tăcerea lor m-ar fi măcinat, dacă nu reuşeam să le uit. Dar acum îmi aminteam tot şi parcă totul se lega în conturarea unui mister. Surprinzându-mi emoţia, am început să mă încurajez, pentru a rămâne calm. „Cred că ai mei colegi au încurcat zilele de naştere... Am să intru acum într-o sală întunecoasă şi deodată o să se aprindă luminile şi toţi colegii la un loc, îmi vor cânta „Bonne aniversaire” iar eu jenat, nu îi voi lăsa să termine şi o să le spun că au încurcat zilele de naştere... Sau şi mai frumos ar fi, să intrăm într-o cameră şi Nathalie să mă prezinte la nişte indivizi dubioşi, nişte jucători înrăiţi de poker, de care o să mi se facă frică imediat iar ei o să mă primească să joc cu ei cărţi, ca să-mi ia toţi banii, ştiind că dacă nu o să mi-i ia la cărţi, o să mă jefuiască pe urmă... Sau poate mai interesant ar fi, să ne întâlnim într-un cerc restrâns, cu celelalte colege să jucăm cine ştie ce jocuri de societate sau o partidă stupidă de cărţi...” Spunându-mi asta începusem să zâmbesc dar în acelaşi timp mi-am dat seama că mergeam în urma Nathaliei, printr-un semiîntuneric în care puteam să disting doar câteva forme. Sala pe care o traversam părea imensă dar asta doar după ecoul paşilor, pentru că nu îi puteam vedea pereţii laterali. Doar din faţă, intra o lumină firava printr-un vitraliu ce părea foarte vechi şi care parcă mă hipnotizase de cum îl văzusem. Cercetându-l vitraliul mai cu atenţie, mi s-a părut că am în faţă elemente de simbolistică medievală şi doar mai apoi, mi-am dat seama că reprezenta „Uciderea dragonului”, cu elemente ce se puteau asemăna puţin cu iconografia legată de „Sfântul Gheorghe” dar la fel de bine putea să trimită la mitul învingerii răului de către bine a dualismului zarathustrian, Ormuxd şi  Ahriman, la fel şi la legenda Sfântului Sisinie. Ajunşi lângă vitraliu, am observat în stânga lui o scară în spirală ce ducea undeva la etaj şi mă uitam încercând să mă obişnuiesc cu semiîntunericul, pentru a vedea unde urca. Atunci, Nathalie începu să coboare pe scara ce părea o operă de artă, fiind toată sculptată în stil baroc şi făcea legătura cu demisol sau cu subsolul. Înainte de a coborî şi eu, m-am uitat încă o dată înapoi, prin camera ce tocmai o traversasem şi din care nu văzusem aproape nimic iar acum, la lumina roşiatică a vitraliului, am putut desluşi câteva mese aranjate în mijlocul camerei, înconjurate de fotolii mari şi canapele luxoase, fiecare având lămpi mari cu abat-jour. „Oameni cu bani, ce vrei... se cunoaşte”, mi-am spus şi am coborât prima treaptă, uitându-mă cu atenţie după cea de-a doua. Ţinându-mă bine de balustradă, am mai coborât încă două trepte şi am privit pentru ultima dată înapoi, parcă pentru a-mi face curaj să cobor în întunericul unde dispăruse Nathalie. Abia atunci am putut să văd pereţii încăperii. Erau toţi acoperiţi de cărţi, formând o bibliotecă circulară ce pornea de jos şi până la tavan, singurele spaţii libere fiind nişele pentru vitralii, ce păreau atât de adânci încât mi-am adus aminte de zidurile mănăstirilor din Moldova. Lumina vitraliului pe care îl văzusem prima dată, cădea acum pe o marmură albă cu încrustaţii ce formau un motiv imens, pe care nu îl puteam desluşi în totalitate. Tavanul în formă de cupolă, era un imens tablou oval. Am urcat două trepte pentru a-l vedea mai bine şi atunci am auzit-o pe Nathalie strigându-mă puţin amuzată, bănuind că îmi este frică de întuneric sau să cobor scările. Am coborât grăbit şi am găsit-o aşteptându-mă în faţa unei uşi, pe sub care răzbătea o lumină slabă. M-am simţit luat de braţ şi învârtit puţin, ca să mă postez în faţa ei. Cu gesturi exagerate, s-a făcut că-mi aranjează cravata, gest mult prea familiar, care nu a trecut neobservat din partea mea şi care vroia să sublinieze importanţa a ceea ce va urma. Scena o amuza pe Nathalie dar până nu mi-a netezit şi o cută imaginară de pe umăr, nu s-a lăsat. Apoi a deschis larg uşa şi m-a împins înăuntru. De la o masă aflată intr-un colţ, mi-au făcut semn cu mâna Stephanie, Isabelle şi Reda, ceea ce nu m-a mirat deloc, pentru că mă aşteptam la aşa ceva. Am fost surprins când am văzut că la masa era şi Luc, un coleg de la un laborator, pe care îl ştiam destul de puţin, pentru a-mi fi făcut o părere despre el. Oricum, de la primele lui intervenţii, discuţiile din pauze, rămăsesem cu o impresie bună despre el. Părea genul de om studios, dedicat cu totul învăţatului şi muzicii şi asta pentru că putea să răspundă mai la toate întrebările, lucru destul de curios şi era mereu îmbrăcat în stil hippy, cu haine colorate şi pantaloni largi, ce se terminau undeva sub pantofi, cu nişte zdrenţe. Părul, ce parca nu făcuse cunoştinţă cu pieptenul niciodată şi ochelarii rotunzi, din altă epocă, îi dădeau un aer misterios dar şi  haios.

Cum m-am apropiat, Reda mi-a ieşit în cale.

-Hei, bătrâne, ce mai faci?! Te-ai lăsat aşteptat, he, he. Si spunând asta, mă bătu pe umăr cu multă căldură.

Am observat că era puţin agitat şi emoţionat, ceea ce-l făcea să râdă degeaba şi cam tare dar simţind mirosul de marijuana, mi-am dat seama că, fără aşi uita obiceiul, ca la orice întrunire mai importanta, Reda fumase o ţigară pregătită cu „iarbă” din producţia proprie. La prima petrecere la care ne întâlnisem, avusesem un şoc, observandu-i obiceiul. Nefiind obişnuit cu aceste practici, l-am observat cu interes cum îşi prepara ţigara, sfărâmând bine frunzele lui uscate şi amestecându-le tacticos cu tutunul dintr-o ţigară obişnuită. Cu foiţa de hârtie a fost un adevărat ritual pe care l-am urmărit în detaliu. După ce a terminat de făcut ţigara, Reda m-a întrebat natural, dacă vreau şi eu să fumez cu el. Naturaleţea lui mi s-a părut amuzantă şi am zâmbit crezând că face o glumă, fiind absolut firesc ca eu să-l refuz. Dar Reda nu glumea deloc. A început să întrebe şi pe cei din jur dacă vor să fumeze cu el, unii răspunzându-i afirmativ, alţii nu. Am rămas surprins când am văzut-o pe Stephanie că accepta cu acelaşi firesc, cu care ar fi împărţit un măr. Oricum, după alte câteva întâlniri, mă obişnuisem şi cu acest ritual, aşa că nu-l mai priveam cu interes iar Reda înţelesese că nu mă atrăgea ideea de a fuma, aşa că nici măcar nu mă mai întreba.

Puteam bănui că, dacă veneam puţin mai devreme, aş fi putut observa acelaşi ritual al preparării unei ţigări, aşa că mi-am spus că nu are ce să mă mire dacă Reda va vorbi mai tare ca de obicei sau va râde la glume seci,  la care nimeni altcineva nu ar râde.

Lăsându-mă condus de Reda, am observat încăperea unde intrasem. Părea a fi un depozit al bibliotecii, sau ceva de genul acesta, pentru că mai mult de trei sferturi din cămara, care era destul de mare, era ocupată de rafturi masive de lemn pline cu cărţi. Am tras repede concluzia că era un depozit, după vechimea cărţilor şi praful ce se depusese pe ele. Până şi mirosul era de hârtie veche, specific anticariatelor.

Înainte de a ajunge la masă, le-am strigat celorlalţi: „Să nu spuneţi că v-aţi hotărât în sfârşit să schimbăm locul pentru studiu!? Era şi timpul, pentru că nu ştiu cum puteaţi voi să vă concentraţi cu muzica din cafenele”

-Să ştii că-i o idee bună, interveni Stephanie. De ce nu am lucra aici? Ar fi mult mai interesant...

-Asta o să mai vedem, spuse Luc cu o autoritate uşor perceptibilă dar care o făcu pe Stephanie să nu mai continue, lucru care mi se păru puţin ciudat. Nu ştiu dacă voi putea aranja să avem sala şi în alte zile, reveni el, simţind că fusese mult prea autoritar pentru o întâlnire între prieteni dar ar fi bine să folosim cât mai eficient timpul pe care-l avem acum.

-Noi am fondat aici un cerc literar, interveni şi Nathalie, care rămăsese în spatele meu şi aşa încercăm să fim şi noi la curent cu noile apariţii literare.

Ideea nu era deloc rea, chiar mi se părea interesantă şi de modă veche, ceea ce era cu atât mai captivant.

-Ce-şi propune mai exact, cercul vostru literar? am întrebat eu, aşezându-mă pe scaunul liber, care părea a-mi fi destinat.

-Acum doi ani, am preluat ideea de la un curs de pedagogie şi aşa am ajuns să ne căutam un loc unde să mai vorbim, începu să-mi explice Luc. Practic, la început ne adunam aici ca să comentăm ce a mai citit unul şi altul, după care, în timp, am schimbat programa... De la o vreme, am început să pregătim subiecte diferite şi să le prezentăm aici. Fiecare vine cu ceva nou din domeniul lui de interes. Avem şi un regulament pentru comunicări, adică am impus o disciplină, pentru că altfel nu ieşea nimic, mai mult ne certam.

„ Măi frate dar ăştia-s disperaţi rău de tot, dacă şi în puţinul timp pe care-l au liber, tot la fizică se gândesc. Nu le ajunge cât îi freacă la universitate cu examenele, ei se mai şi întâlnesc în secret, să discute noile probleme... Dar ce vorbesc eu, bine fac că se ascund, pentru că dacă s-ar afla ce fac ei în timpul liber, ar fi clar pentru toată lumea că-s plecaţi cu pluta. Noutăţi din fizică...  altceva mai bun n-au ce face...”, am început eu să mă gândesc, încercând să-i las impresia lui Luc, care îmi vorbea cu pasiune despre ideea lor, că sunt atent la ce spune.

-Si să nu crezi că vorbim numai despre fizică, ridică Luc vocea pentru a sublinia cele spuse, făcându-mă să cred ca transpirase puţină plictiseală şi dezinteres din partea mea.

-Dar ce subiecte abordaţi? am întrebat eu cu deosebit interes, ca să înlătur suspiciunile.

-După cum îţi spuneam, depinde de fiecare în parte. Ultima dată am discutat. După câteva secunde de gândire, pentru că devenea din ce în ce mai sigur că nu o să-şi aducă aminte, se adresa celorlalţi. Ce am discutat?

-Despre posibile noi planete în Sistemul nostru Solar..., îl ajută Isabelle, privindu-l ameninţător printre gene.

-A, da... Despre noua teorie, relativ la clasificarea planetelor.

-Nu, problema clasificării sau mai bine spus definiţia dată termenului de „planetă”, este veche. Noi erau Sedna şi Quaoar, dacă-ţi mai aduci aminte, îl completa Isabelle din ce în ce mai nervoasă.

-Ţi-aş fi spus şi eu, dacă mă mai lăsai puţin, se apără Luc şi oricum, asta a fost cu ceva săptămâni în urmă, trebuie să recunoşti şi tu...

-N-aş fi avut nimic de zis dacă nu m-ai fi bătut la cap o jumătate de oră cât am mers spre casă, după ce am ţinut eu prelegerea, cât de bine am vorbit şi cât de interesant a fost...

„Ce să zic, băieţii ăştia şi când îşi propun să nu discute despre fizică, tot la asta ajung... He, he, he... sunt simpatici, dar ar fi bine să văd cum să scap mai repede de cercul lor de snobi, ca am alte lucruri mai interesante de făcut. Si măcar dacă ar fi originali dar cred că fiecare citeşte repede ultimele numere din cele mai cunoscute reviste de studii şi vine să facă pe deşteptul, în loc să caute şi ei ceva interesant, să dezvolte o teorie, să pună întrebări... Nu ştiu, să critice, mai bine, decât să-şi însuşească nişte idei. Aşa ar fi mai corect”.

-Dar am vorbit, să ştii şi despre alte subiecte, schimbă vorba Luc.

„Ei, cum aşa? Aţi descoperit şi alte reviste în domeniu”? mi-am spus, încercând să nu zâmbesc ironic.

-Am vorbit despre viaţa şi romanele lui Dostoievski. Chiar Nathalie a ţinut prelegerea. Şi spunând asta, mi-o arătă cu degetul, ca să mă conving singur.

„Se pare că micul meu cadou şi-a atins scopul şi încă bine. A folosit ca bibliografie pentru discuţii colegiale...” Pentru o clipă, am fost tentat să le spun că bănuiesc de ce Nathalie a abordat subiectul dar în ultimul moment, într-un acces de modestie, am renunţat. Neavând toate coordonatele discursului ei şi mai ales gradul de reuşită, puteam să pic şi eu prost, să împart un eşec, lucru la care nu eram dispus.

-Iar astăzi, eu am pregătit un subiect legat de Logică. Şi spunând asta, Luc, se arătă el însuşi mirat de îndrăzneala şi elocinţa de care dădea dovada.

Dar în loc de strigăte de bucurie din partea celorlalţi, se auziră doar nişte sunete puţin încurajatoare. „Da... interesant...”

Fără să mai facă nici un fel de comentariu, Luc îi făcut semn lui Reda să îl ajute să mute o masă, pentru a forma locul distinct şi la vedere pentru tot auditoriul, de unde avea să ţină discursul. Şi-a luat apoi foile pregătite cu atenţie dinainte, paharul cu apă şi s-a aşezat în capul mesei ce era aşeyată perpendicular pe cea a auditoriului, ţinându-l la distanţă şi dându-i o anume solemnitate. După ce şi-a dres vocea pentru a face linişte, a început să vorbească sau mai bine spus, să redea foile învăţate parcă pe dinafară.

-Logica reprezintă, dragi colegi, îşi începu el discursul, vorbind mult prea tare pentru auditoriul pe care-l avea, esenţa culturii, aflându-se în raport direct cu toate ştiinţele şi oferindu-le metoda de lucru. Mai mult decât atât, logica este exerciţiul minţii de a se analiza pe sine însăşi, oferind prin aceasta libertatea deplină.

„Până acum, doar clişee de manual dar să mai aşteptăm, să vedem cum continuă, să nu tragem concluzia  repede...” mi-am spus, lăsându-mă relaxat pe spătarul scaunului.

-După cum bănuiesc că ştiţi, Aristotel este singurul ce a reuşit să fundamenteze două ştiinţe, biologia şi logica, bineînţeles. Dar aproape că nu există domeniu la care Aristotel să nu fi contribuit. Scrierile despre logică au fost grupate în şase tratate, de către discipolii săi, sub titlul de Organon. Trebuie să vă reamintesc că el este reprezentatul suprem al gândirii greceşti, trăind între anii...

„M...da, banalităţi! Ce puteam s-aştept la un doctorand în fizică?”, mi-am spus plictisit, gândindu-mă că va trebui să stau poate o oră întreagă să ascult lucruri de ... manual. „Si nici măcar nu a făcut o introducere cronologică în materie. Oricine ştie că logica nu a început cu Aristotel. Nu a amintit nimic de mentalităţile primitive, de filosofia chineză, de cea indiană, ca să nu mai vorbesc de sofişti, ionieni, pitagoreici, şcoala eleata. Cât despre faptul că a uitat de Socrate şi Platon, asta nu mai are nici o scuză. Poate că ar trebui să ţin şi eu un „discurs” fără foi în faţă şi pahar cu apă plată în dreapta şi să le vorbesc despre ... logica. Sau nu, mai bine despre teoria ideilor la Platon şi să vorbesc plecând de la asta, despre ideile mele şi nu să fac un conspect monoton la lucruri deja spuse. Dar poate ca Luc se va simţi ofensat să vadă că reiau idei pe care el le scăpa... Şi cui îi pasă? Aşa le trebuie dacă m-au invitat.”

Luc continua să-şi recite discursul pe aceeaşi linie melodică: „ Individul, care singur exista material, este însă compus din materie şi din formă iar forma este esenţa care exprimă universalul închis în concept. Forma sau ideea este deci, obiectivul ştiinţei...”

„Mai rămânea să ne arate şi pe o foaie de hârtie cum se scrie „eidos-ul”în greceşte, să ne spună şi definiţia materiei şi după aceea să treacă prin explicarea succintă a noţiunilor de „imaginaţie”, „intelect”, „intuiţie”, „noetic”... bla, bla, bla.” Fără să mă mai gândesc că nu am o atitudine colegială, am început să mă uit cât se putea de discret în jur, la rafturile pline de cărţi. De unde eram aşezat, nu puteam să văd decât primul dulap, din dreptul meu, nimic mai mult. Din cele 473 de cărţi pe care le numărasem din curiozitate şi plictiseală, în primul dulap, ca să aproximez câte cărţi erau în acea încăpere, nu am văzut nimic impresionant dar dintr-un calcul simplu, dacă numai o faţă a unui dulap conţinea în medie 450 de cărţi, atunci un raft ar fi avut 900, iar dacă în încăpere se aflau cincisprezece dulapuri, ar fi fost 13500. Iar dacă erau 20 de dulapuri, atunci ar fi fost 18000. Dacă aş cerceta fiecare faţă a unui dulap în 25 de minute, atunci mi-ar trebui 16 ore, adică două zile a câte 8 ore. Ar trebui să-mi iau mâncare cu mine şi să mă închid aici şi aici aş sta până ce aş termina de făcut tot registrul cu cărţi de citit. Dar nici mâncare nu mi-ar trebui, poate că un sandvici sau două şi gata. Văd că vorbesc de mâncare şi a început să mi se facă foame iar acasă nu am mai nimic. Va trebui să trec pe la magazinul de lângă mine şi să-mi iau ceva. Poate că nişte peşte şi să-l fac la cuptor sau îl iau deja pregătit şi doar îl încălzesc, cu nişte lămâie şi cartofi. Mai bine... Şi un suc pe cinste şi dacă mă supăr îmi iau şi o plăcintă imensă şi o mănânc pe toată odată şi nu ca desert, ci ca aperitiv. Iar la urmă, nişte fructe sau mai bine un compot de fructe sau...”

Nu am apucat să-mi termin meniul, că ceva din discursul lui Luc m-a făcut să tresar. Cu toate că nu am înţeles ce anume, mi-am concentrat imediat atenţia.

-Şi pentru că avem printre noi, pentru prima dată pe Tudor, voi încerca să fac o scurtă reprezentare a noutăţii aduse în domeniul logicii de acest reprezentat de seamă al gândirii europene, ale cărui lucrări sunt, bănuiesc, cunoscute. Si spunând acestea, mă privi cu înţeles, încercând să vadă dacă vorbele lui avuseseră efecte vizibile asupra mea.

Simţindu-mă privit de toţi, am început să zâmbesc încurcat, lăsând totuşi impresia că apreciez gestul lui, rămânând însă rezervat. Mă şi gândeam că mi se vor pune întrebări iar eu nici măcar nu ştiam despre cine era vorba. Dar după câteva momente, Luc a continuat, privindu-mă cu atenţie, parcă aşteptând o confirmare din partea mea, la toate ideile pe care le expunea.

-Întâmplarea a făcut, ca datorită combaterii teoriei lui John Stuart Mill relativ la valoarea silogismului, teoriile sale să atragă atenţia criticilor şi astfel să ajungă o astfel de lucrare şi în biblioteca mea. Bănuiesc ca toată lumea cunoaşte teoria lui Mill asupra silogismului?! Dar ce aduce nou profesorul român, este cu adevărat fascinant. El spune că orice silogism este menit să cuprindă un progres al gândirii, adică să aibă în concluzie o judecată relativ nouă, dedusă din altele, stabilite mai înainte. Dar ce m-a impresionat şi mai mult, a fost cum a tratat problema noţiunilor, care, după cum spunea el, nu se împart în noţiuni pozitive şi negative în sine. El împarte noţiunile în concordante şi opuse, plecând de la fenomenul general al divergenţei în sensibilitatea fiinţelor organice. Sesizaţi greutatea acestei idei? Divergenţa în sensibilitatea fiinţelor... Cum se spune asta în română Tudore, făcu el după ce mai admiră o data complexitatea ideii, lăsându-ne şi nouă, auditoriului, timpul necesar să o savurăm.

-Ce anume? am făcut eu încurcat, neştiind exact la ce se referea.

-La divergence de la sensibilité des créatures, repetă el, privind undeva pe deasupra tuturor.

-„Divergenţa în sensibilitatea fiinţelor” i-am răspuns, rostind rar şi cât mai clar cuvintele.

-Chiar aşa se spune, întrebă el mirat. Nu este mare diferenţă de cum se spune în franceză...

-Ei da, unele cuvinte sunt identice sau cu o rădăcină identică şi este şi normal dacă iei în considerare că ambele limbi...

-Asta o să discutăm altădată, mă întrerupse Luc brusc, ridicând mâna autoritar dar continuând după aceea mai calm, pentru că ar fi păcat să irosim un subiect aşa interesant doar cu nişte explicaţii pasagere.

-Şi dacă tot am vorbit ceva despre gânditorii europeni, îşi luă din nou avânt Luc, să vorbim despre curentul psihologist unde putem întâlni figuri marcante precum Hobbes, John Locke, David Hume, John Stuart Mill, despre care tocmai am amintit şi alţii...

Expunerea devenise mai interesantă decât se anunţase la început dar cu toate acestea, eu aveam o mare problemă. Trebuia  să descopăr repede la ce autor român se referise Luc, pentru că era cât se poate de evident că după cât se pregătise pentru acea expunere, erau practic inevitabile întrebările colaterale iar dacă nu răspundeam prompt, ar fi fost cel puţin jenant pentru mine, dacă nu dezastruos. Mi-am notat în agendă cele două idei pe care le asociase „gânditorului român”, după cum îi spusese Luc şi am încercat să intuiesc despre cine era vorba. Am luat la rând personalităţile cunoscute în domeniu şi m-am oprit pe rând la Dimitrie Cantemir, Rădulescu Motru, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Anton Dumitriu dar nu am găsit nimic care să semene cu ideile prezentate de Luc. Oricum, dacă ar fi fost să aleg unul din cei cinci, l-aş fi ales pe Nae Ionescu. Citisem cu mult în urmă cursul lui ţinut la universitate dar nu-mi mai aduceam aminte mare lucru. „Dacă-mi aduc eu bine aminte, o parte a cursului său se referea la formarea gândirii exprimate, deci, poate că de aici a scos Luc ideea referitoare la „noţiuni...” Nu eram convins dar era un fir de care puteam să mă leg. Chiar dacă greşeam, puteam să schimb cumva subiectul, spunând că aduc o completare sau că ideile prezentate sunt complementare, aşa că am început să îmi trasez nişte date în agendă, pentru a putea vorbi cât mai cursiv. „Nae Ionescu, profesor de logică la Universitatea din Bucureşti până în anul 193...8 parcă, născut în 1890. Sistemul dezvoltat de el conţine elemente mistice, ceea ce îl caracterizează ca un fenomen aparte. Cărţi publicate...” şi când tocmai mă scărpinam în creştetul capului, într-un gest reflex ce vroia să sublinieze efortul profund intelectual, mă aud strigat.

-Tudor!... Tudor! Ah, se pare că te-am plictisit cu toate chestiile astea, începu Luc cu un zâmbet ironic.

-Nu, deloc... Din contră, mi-ai dat de gândit, am răspuns, eu fiind conştient că nu minţeam cu nimic.

-Mă gândeam că poate ne spui şi tu ceva data viitoare, să ne vorbeşti o jumătate de oră, despre ce subiect vrei tu dar nu mai mult. O jumătate de oră, ca vezi că nu rezistă lumea...

Simţind că la mine se referea cu aluzia „că nu rezistă lumea”, am simţit cum încep să mă enervez.

-Am să mă gândesc la un subiect şi vi-l comunic printr-un e-mail, în cel mult două zile dar nu vă pot garata că va fi interesant sau că mă voi încadra exact în jumătate de oră. Şi ar trebui să-mi spuneţi când este următoarea întâlnire, ca să pot să-mi planific şi eu timpul.

-Exact peste două săptămâni, la aceeaşi adresă, îmi răspunse Luc, ca nu cumva să găsesc o cale de scăpare.

Fără să-i mai răspund, m-am făcut preocupat că-mi notez în agendă datele, până când am văzut că se îndepărtează de lângă mine.

Neştiind ce să fac, m-am uitat la Nathalie, care mă adusese şi prin urmare avea şi datoria morală să mă scoată de acolo. Dar în loc să o văd că se pregăteşte de plecare, din contră, ea nu dădea nici un semn că ar vrea să plece. Luc dispăruse undeva în spatele şirurilor de cărţi iar ceilalţi rearanjaseră mesele, aşezându-se confortabil în jurul lor. Văzând că nu înţeleg ce se petrece, Reda îmi sări în ajutor cu o explicaţie.

-Bătrâne, dacă până acum am vorbit de chestii serioase, ei bine, de acum începe distracţia. Ai să vezi.

-Ce distracţie?, am întrebat eu trăgându-mi scaunul mai aproape de al lui.

-Păi vezi tu, îmi spune el mai încet, ca să nu ne audă ceilalţi, dacă erau numai discursurile, cine crezi că venea aici? O jumătate de oră mai rezistă omul dar cu gândul că după asta, mănâncă bine.

-Nu înţeleg...

-Ca să facem întâlnirile mai interesante, s-a acceptat ideea ca să aducă fiecare câte ceva; o prăjitură, o sticlă de vin şi dacă pun toţi, se adună, aşa că este cu totul altceva să stai de vorbă după aceea. Dacă avem şi nişte iarbă... he, he, iese un chef în toată regula. Data trecută am adus eu berea...

-Măi să fie dar nu sunteţi obosiţi. Apăruse Luc cu nişte sacoşe pe care abia putea să le ducă şi în felul ăsta înţelegea el să ceară ajutor. Dacă era după mine, îl lăsam să se chinuie în continuare dar Reda, bănuind ce se afla în sacoşe, sări repede de pe scaun şi îi luă toate pungile dintr-o mână.

În câteva momente, masa era aranjată şi nu îmi venea să cred câte pregătiri se făcuseră! Reda luă iniţiativa şi dădu tuturor câte o sticlă de bere, după care se ridică solemn în picioare şi ne ură la toţi numai bine şi fără să ciocnească cu noi, puse sticla la gură şi nu o lăsă până nu o termină, moment în care se lăsa să cadă zgomotos pe scaun. Plescăind de câteva ori de plăcere, duse mâna la buzunarul de la piept al cămăşii şi îşi scoase un pachet cu foiţe de ţigară. Îşi alese una tacticos, nu înainte de a o studia atent, după care mai duse o dată mâna la acelaşi buzunar dar după ce-şi plimba degetul fără să găsească nimic, sări ca ars de pe scaun şi începu să caute prin toate buzunarele, speriat. Figura lui disperată şi gesturile agitate, în contrast cu calmul şi siguranţa afişate anterior, erau amuzante. Totul a revenit la normal când a descoperit, după mai multe încercări ratate, un mic pliculeţ de plastic în care se puteau distinge câteva frunze măcinate. Fără ca nimeni dintre cei care se aflau acolo să mai fumeze împreună cu Reda, atmosfera se apropia din ce în ce mai mult de un firesc de care uitasem. Pentru că eu eram pentru prima dată cu ei, am preferat să stau mai retras şi să îi observ, aşa că din colţul meu am putu să-l văd pe Luc cum încerca să-l convingă pe Reda de avantajele unei eventuale greve a studenţilor, deoarece era momentul prielnic pentru aşa ceva. Partidul liberal care era la putere, era în scădere în sondaje iar alegerile urmau nu peste mult timp. În plus, eternul partid de opoziţie promitea exact ce vroiau studenţii. Micşorarea burselor şi a salariilor în învăţământ nemulţumea foarte multă lume şi deja începuseră să se publice articole dure în presă.

-Acum este momentul, înţelegi, începu să se repete Luc, încălzindu-se din ce în ce mai tare. Dacă nu intervenim acum, când schimbările sunt proaspete şi nu ne-am obişnuit cu ele, mai târziu o să ni se pară fireşti şi gata, s-a terminat. Vrei să spui că ţie-ţi este bine acum?

-N-am spus că-mi este mai bine acum, începu Reda cu un calm suspect dar poate că mai am un an şi termin cu învăţatul. La ce bun să mă apuc eu acum să fac scandal, să refuz să intru la cursuri şi să-mi prelungesc cu alte câteva luni chinul, când tot nu o să se întâmple nimic iar eu tot cu datoria făcută o să rămân, că doar n-or fi proşti ăştia, să intervină retroactiv. Eu nu vreau decât să termin şi să-mi văd de treabă. Pur şi simplu nu mă mai interesează. Să-şi spargă capul cei care au nevoie. Eu nu aş avea decât de pierdut.

-Asta este o viziune îngustă, dragul meu. Parcă ai trăi într-un butoi. Dacă gândesc aşa toţi cei care au burse, atunci pot să uit de negocieri. Vouă, orice vi s-ar da, sunteţi de acord.

-Dar poţi să vezi lucrurile şi altfel, se apăra Reda. Tu eşti aici la tine acasă. Dacă greva durează câteva luni de zile, tu poţi sta bine mersi acasă. La o adică te pot ajuta părinţii, familia dar pe mine cine mă ajută? Eu mă bazez pe bursă ca să-mi plătesc chiria.

-Păi te apuci de muncă nişte luni, ce ai să faci?

-Şi îmi găseşti tu de muncă? De câte ori ai căutat tu ceva de muncă, forţat fiind că nu o ai cu ce plăti chiria peste câteva zile?

-Dar ce, tu ai păţit-o de multe ori? răspunse Luc la risc, sperând să îl surprindă pe Reda.

-Nu de foarte multe ori dar am păţit-o. La mine încă-i bine, am o soră aici şi orice s-ar întâmpla, mă ajută ea. Dar gândeşte-te la ceilalţi, care sunt absolut singuri. Uite, Tudor! Ia întreabă-l pe el ce părere are şi ai să vezi ce-ţi spune.

În clipa aceea, când am auzit că venise vorba despre mine şi că era inevitabil să-mi spun părerile m-am făcut că le ascult pe fete şi că nu urmărisem deloc discuţia lor.

-Zi şi tu Tudore...

-Ce să zic?, m-am întors mirat spre ei, ca şi cum nu ştiam despre ce era vorba.

-Ei, nimic, lasă... făcu Luc, plictisit parcă să reia toată povestea şi astfel eliminând un posibil adversar. Şi întorcându-se spre Reda, atacă iarăşi. Nu mai încerca să gândeşti în locul altora, mai bine caută singur argumente.

-Asta şi fac dar este mult prea evident că am dreptate şi nu înţeleg cum de nu poţi să-ţi dai seama că suntem în situaţii diferite...

Simţindu-mă scăpat în ultimul moment de o discuţie care nu mă pasiona deloc, mi-am îndreptat atenţia spre discuţia fetelor dar când am văzut că şi ele discutau de nu ştiu ce cluburi cu muzică franţuzească, lucru care iarăşi nu mă pasiona deloc, am simţit că este posibil ca în scurt timp să mă plictisesc îngrozitor. Dar odată cu sentimentul acesta, a venit şi replica „ar fi culmea să te plictiseşti într-o bibliotecă ca asta” şi fără să mai spun nimic, m-am ridicat şi am început să cercetez metodic dulapurile cu cărţi. Acum observam că sala era mult mai mare decât mi-o închipuisem eu, din colţul în care stătusem. Dulapurile cu cărţi înalte aproape de tavan, nu te lăsau să vezi prea mult dar acum, mergând printre şirurile de dulapuri, aveam o cu totul altă impresie. Primele rânduri erau catalogate ca „Fiction” iar aici erau îngrămădite cărţile de beletristică după o logică pe care eu nu puteam s-o percep.

Până la urmă, m-am oprit şi am studiat fiecare dulap în parte, trecând repede de cele care mi se păreau neinteresante. Întâmplător am, prins un fragment din discuţia care se aprinsese după ce plecasem eu de la masă. Nathalie, cu un entuziasm puţin suspect, începuse să-l ia la întrebări pe Luc.

-Ai mai lucrat în ultima perioadă la carte?

-Ce carte? A, la carte... Nu, n-am mai lucrat... N-am mai avut timp.

-Şi tu care spuneai că o termini vara asta...

-Am spus, ce-i drept dar uite că nu s-a putut.

-Şi despre mine ai scris ceva?

-Sigur că am scris, ţi-am spus încă de atunci, c-am folosit câte ceva din felul tău de a fi la unul din personajele mele.

-Să ştii că nu este pentru prima dată când cineva mă pomeneşte într-un roman. Mai am un prieten care a scris un roman sau mă rog, mai are puţin şi  îl termină... O mie două sute de pagini a scris, îţi dai seama?!

-O mie două sute de pagini A4? întrebă Luc puţin speriat.

-A, nu A4, ci de caiet şi acum se chinuie să le tehnoredacteze dar este mult de muncă şi se cam plictiseşte.

-Mmmm, da, făcu Luc ceva mai liniştit. Aşa se întâmplă dacă nu eşti obişnuit să scrii direct pe calculator.

-Povesteşte-ne şi nouă despre ce va fi romanul tău, schimbă vorba Nathalie, continuand să se alinte şi arătând că ea ştia lucruri de care ceilalţi nu aveau habar.

-N-ar avea nici un sens să vă povestesc un plan de carte... Nu este nimic spectaculos.

-Şi atunci, de ce o scrii?

-Pentru că sper să scriu o carte interesantă prin dialoguri, personaje, trăiri şi idei. Eu nu scriu romane poliţiste, ca structura romanului să fie prin ea însăşi interesantă. Înţelegi?

-Nu ştiu cine o să citească o astfel de carte dar, poate... Dar dacă accepţi o idee... De multe ori încerc să-mi imaginez cum ar arăta o schimbare radicală. Uite, de exemplu, dacă ar avea loc un cataclism şi toţi oamenii s-ar îmbolnăvi de ceva care i-ar urâţii. Cum ar fi relaţiile sociale, cum ar reacţiona o lume care este atât de mult influenţată de frumuseţe?

„Mititica! Ştie că este frumoasă şi se gândeşte prea mult la asta. Dacă o să facă un plan mai detaliat, tare mi-e teamă că o să aibă coşmaruri”, mi-am spus zâmbind.

Dar Luc avea răbdare şi bănuiesc că văzuse ce băuseră fetele, din moment ce dovedea atâta înţelegere şi calm.

-Eu ştiu dacă trebuie să fii atât de brutală? Poate poţi lua un scenariu mai puţin traumatizant, cum ar fi, ca toţi oamenii să-şi piardă vederea. Nu trebuie să fie hidoşi, pentru ca trăsăturile să nu mai aibă importanţă.

-Ba nu-i tot aia. Pierzi tocmai esenţialul. Nişte orbi ar sta împreună, ar forma grupuri, pe când ideea mea mergea mai departe, adică, vreau să spun că s-ar putea ajunge la o stare primitivă de solitudine.

Am renunţat să-i ascult, pentru că toate sfaturile literare date de Nathalie aveau ceva din adevărul vinului iar eu refuzam să mă distrez în astfel de situaţii.

Mai aveam doar trei rânduri şi terminam de inspectat tot acel corp de bibliotecă şi nu se mai termina cu literatura „fiction”. Prin „fiction”, anglofonii înţeleg o grămadă de chestii, aşa că descoperisem multe cărţi interesante dar repet, aşezate fără nici o logică. Mi-am mai revenit când, trecând la următorul rând am descoperit o adevărată colecţie de tratate de fizică şi chimie, probabil colţişorul adorat al lui Luc.

Rândul următor era compus din cam acelaşi mozaic şi mă aşteptam ca şi ultimul rând să fie la fel dar aici am avut parte de o surpriză. Cum am intrat pe acel culoar, am rămas blocat. Pe la mijlocul lui era instalat un pat pliant cu o saltea groasă iar mai încolo, în colţ, lângă o fereastră amplasată mult mai sus decât era normal, se găsea un birou de lemn masiv, bine întreţinut, parcă dintr-o altă epocă. De la prima vedere acea combinaţie între muncă şi odihnă mi-a stârnit un val de invidie şi curiozitate. Cine era norocosul care avusese acest privilegiu, să nu trebuiască decât să se dea jos din pat şi să ajungă într-o bibliotecă şi încă una în care să nu-l deranjeze nimeni iar când ar fi obosit, să ajungă „acasă” din câţiva paşi? Mă gândisem şi eu, nu de puţine ori, ca după ani şi ani de adunat cărţi, într-o zi voi avea în casă o bibliotecă vasta şi nu va mai trebui decât să întind mâna ca să îmi aleg câte o carte şi să pot rămâne netulburat într-un fotoliu, sau la birou. Dar la soluţia inversă, care era mai simplă dar irealizabilă, de a avea un pat şi un birou într-o bibliotecă imensă, nu-mi putusem permite să mă gândesc. M-am apropiat de birou cu gândul de a descoperi indicii despre norocos dar am constat repede că nici pe birou, nici în jur nu se găseau caiete, însemnări sau măcar cărţi scoase de pe rafturi. Totul era aranjat perfect, într-o ordine deplină. De aproape, se putea observa că lumina gălbuie a asfinţitului ce intra pe fereastra aceea ciudată, cădea exact pe birou, făcându-l să strălucească. Ca să mă orientez în spaţiu, m-am ridicat pe vârfuri, să văd unde dă acea fereastră şi am avut un sentiment ciudat când am văzut că începea exact de la firul ierbii, dând într-o grădină nu foarte mare dar plină de flori. Pe iarba perfect tunsă, se puteau vedea două bănci de lemn, aşezate la umbra unui măr sălbatic. Acum că descoperisem şi această privelişte superbă, nu mă puteam hotărî la ce să mă uit mai întâi: la grădină sau la acel colţ de bibliotecă dar pentru că mai era puţin şi soarele se pierdea la orizont, am rămas la fereastră. Cu toate că ştiam amplasarea edificiului, din acel unghi din care priveam, nu îmi dădeam seama unde mă aflu, nu mai recunoşteam nimic, de parcă aş fi trecut într-o altă lume, necunoscută mie. Şi poate că aşa era, pentru că în acea zonă erau numai vile luxoase, în spatele cărora nu aveai cum să bănuieşti ce se află. Nu m-am desprins de fereastră nici după ce soarele a dispărut. Mărul acela sălbatic, frumos luminat în noapte, îmi adusese aminte de grădina din Bucureşti pe care o puteam vedea de la înălţimea balconului. Nu aveam multe momente de nostalgie în care să vreu să plec acasă dar acum, contra pornirilor mele, mi-aş fi dorit să fiu pentru câteva momente în grădina din Bucureşti şi să mai simt mirosul de pământ proaspăt stropit, care nu semănă deloc cu cel de aici. Şi poate m-aş fi lăsat convins să-mi fac o rezervare de bilet pentru vară sau toamnă, dacă nu se aprindeau spoturile luminoase de la grădinile din jur, care mi-au reamintit unde sunt şi că aveam încă multe de văzut. Cu venirea întunericului, grădina se transformase, cu ajutorul luminilor bine ascunse printre flori şi printre crengile copacilor. Din când în când, la concurenţă cu greierele din grădină, se auzeau din capătul celălalt al sălii, hohotele lui Reda. Acolo, distracţia era în toi. Găsiseră pesemne un post bun de radio şi acum ascultau muzică cu volumul dat la maxim, fiind obligaţi să vorbească ţipat.

-Frumoasă grădină, nu?

Auzind întrebarea, m-am întors să văd cine mă surprinsese dar nevăzând nimic în semiîntunericul sălii, fiind obişnuit cu lumina de afară, nu am răspuns imediat, încercând să îmi dau seama cine era.

-Şi mie îmi place să stau şi să mă uit în grădină. Stau uneori nopţi întregi pe bancă fără să mă pot dezlipi de acolo dar de obicei nu fac altceva decât să sting luminile aici şi să las geamul larg deschis. Este de ajuns.

Luc se apropiase de fereastră, uitându-se undeva departe.

-Iarna e mai dificil, continua el. Nu mai recunoşti nimic şi nici nu ai avea cum, pentru că nu se mai vede aproape nimic. În colţul ăsta se face curent şi când ninge se acoperă tot geamul... Dar şi atunci, parcă eşti într-un adăpost, la căldură, aşteptând vara, ca un grăunte plin de viaţă ce aştepta razele soarelui. Întorcându-se pe călcâie, aprinse lampa de pe birou şi continuă. Atunci... te aşezi la birou şi citeşti, nu glumă!

Ultima frază schimbase atmosfera discuţiei, destrămând tot misterul.

-Ne-am speriat că nu ştiam unde eşti. Am zis că te-ai supărat pe noi şi ai plecat fără să ne anunţi, aşa că am plecat să te caut şi noroc că am început cu demisolul, că altfel mi-ar fi luat ceva timp.

-Nu trebuie să vă faceţi probleme din cauza mea. Pur şi simplu m-am lăsat furat de cărţi şi am ajuns aici... Ăsta este birou tău? Tu stai aici?, l-am întrebat mai mult ca să am cu ce reveni la ce mă interesa, cu toate că din câte-mi spusese, reieşea clar acest lucru.

-Lasă cărţile acum, îmi răspunse Luc ca şi cum nu ar fi auzit ultimele întrebări. Hai, că mai stăm puţin şi după aceea trebuie să le conducem pe fete acasă, s-a făcut târziu.

Fără să mai zic nimic, i-am urmat rugămintea de a reveni la petrecere. „Ce să-ţi zic, să conducem fetele... Mai bine m-ar conduce ele pe mine că poate încurc străzile pe aici. Galanterii desuete... Dar poate a fumat cu Reda şi atunci se explică, o fi şi o fază romantică după cea amuzantă.”

Distracţia nu a mai durat mult, după care am plecat fiecare spre casele noastre.

Cum m-am despărţit de ei, am reluat firul întâmplărilor din acea zi, mai mult pentru a găsi explicaţia euforiei ce mă cuprinsese fără un motiv anume. „Si cum să nu fiu bucuros, am început să-mi găsesc justificări, dacă nişte colegi care până acum s-au purtat destul de rece şi chiar dubios la un moment dat, mă invită să intru în grupul lor de discuţii. Am descoperit şi o bibliotecă superbă, am văzut şi o grădină bine întreţinută, de ce nu aş fi bucuros? Mai mult, Luc îmi spusese că o să ţinem legătura şi că dacă vreau să împrumut câte o carte, nu este nici o problemă. Cred că o să le scriu şi celor de acasă despre întâmplările de astăzi, ca să nu se mai creadă că prietenii sunt de neînlocuit...” Eram tare mulţumit de gluma pe care o făcusem şi asta m-a făcu să merg mai vioi, îndreptându-mi umerii. Dar nu am făcut decât câţiva paşi în acest ritm, respirând adânc, când m-am oprit lovindu-mă cu palma peste frunte. „Gânditorul român!... Uitasem ce era mai important. Ştiam eu că nu trebuie să fiu bucuros pentru ziua de astăzi...” Mi-am mai revenit când mi-am amintit de notiţele din agendă. Aveam cel puţin nişte indicii şi cu ajutorul lor puteam să dibuiesc cine este celebrul autor. Aşa aveam să-mi salvez reputaţia şi să aduc ceva nou în discursul meu, ce trebuia să aibă loc data viitoare. Cum am ajuns acasă, am scos din mica bibliotecă tot ce putea aduce lămuriri asupra istoriei literaturii române şi am început să caut. După câteva zeci de minute, mi-am dat seama că nu aveam destule indicii pentru a căuta într-un index sau pentru a mă încadra într-o anumită epocă. Practic, căutam la întâmplare, fără prea mari şanse de reuşită. Timpul nu era încă o problemă, aveam în faţă o noapte întreagă dar mai rău era ca începeam să mă enervez progresiv, negăsind ce căutam. Am lăsat metodele tradiţionale de căutare şi am trecut la calculator. Am intrat pe cel mai cunoscut motor de căutare pe internet şi-am început să încerc diferite formule cheie. Iniţial am fost descurajat de numărul mare de rezultate obţinute dar luându-le metodic, în ordinea afişată, am observat că mai toate duceau la un singur nume: Titu Maiorescu. Cum făceam de obicei, am deschis un document şi  am început  să adun toate textele interesante pe care le descopeream. Într-o oră şi jumătate, umplusem şaptesprezece pagini cu informaţie brută şi chiar dacă ştiam că multe dintre informaţii se repetă iar altele sunt mult prea îndepărtate de subiectul care mă interesa pe mine, totuşi, cantitatea îmi aducea o anumită linişte. „Deci, el era personajul cel misterios, al cărui nume îmi scăpase”, mi-am zis cu satisfacţia celui care reuşeşte să elucideze un mister. Ce mai rămânea de făcut era o triere a textelor adunate pentru a vedea ce puteam adăuga la ceea ce spusese Luc. La o primă vedere, aveam multe date biografice şi istorice, ceea ce putea fi interesant pentru ceilalţi şi în plus, alte câteva texte aduceau clarificări asupra contribuţiilor marcante în istoria logicii. Cu cât citeam mai mult, îmi aduceam aminte toate lucrurile învăţate sub presiunea notelor, la şcoală şi în acelaşi timp îmi dădeam seama că ce nu se foloseşte, se uită inevitabil. Ce român nu a auzit de „Junimea” şi de deschiderea culturii române pentru creaţia populară? Dar aici, în America de Nord, mai precis în Montréal şi ... Şi mai precis în faţa a patru canadieni şi un algerian, toate acestea nu prezentau absolut nici o importanţă. Trebuia să găsesc ceva universal valabil, ceva care să arate geniul lui Maiorescu şi care să poată fi înţeles oriunde şi de oricine, altceva decât spusese Luc. Personalitatea prezentată prin intermediul jurnalului, ar fi fost o idee. Notiţele de pe când studia la Viena erau interesante, critica literară din acea vreme, pe care şi-o exersa cu asprime, ar putea captiva pe oricine. O altă idee ar fi fost să prezint viaţa şi realizările lui timpurii, ceea ce i-ar fi atins pe toţi colegii mei, pentru că toţi aveau fumuri de mici genii. „Cariera universitară cu realizările sale, titlul de rector la 23 de ani, împletită cu cariera de procuror şi mai târziu de avocat, le-ar da idei şi cine ştie dacă nu s-ar apuca să scrie jurnale cu cronici culturale şi critică de teatru!... Poate că-ar fi interesant experimentul, doar şi pentru a le examina reacţiile. Dar ar fi destul de meschin să profit de încrederea lor şi să le ţin o prelegere numai pentru a vedea ce reacţii au, mi-am spus într-un acces de moralitate. Dar dacă acest experiment ar trece pe planul doi, adică să mă concentrez pe a le spune ceva interesant şi doar parţial m-aş opri şi asupra reacţiilor lor, atunci ar fi perfect corect faţă de ei. Şi chiar aşa am să fac.” Mi-a luat ceva timp să mă pun de acord cu privire la subiectul atât de captivant, cu trimiteri evidente la succesele timpurii ale lui Maiorescu dar până la urmă m-am decis. Pentru întâlnirea ce se apropia, aveam să pregătesc o prelegere cu titlul „Jurnalul intim, fresca timpurie a marilor personalităţi”. Ideea era cât se poate de clară şi de atractivă. Aveam să pornesc cu o prezentare a câtorva note de jurnal ale tânărului Maiorescu, după care, aveam să trec la marii scriitori români, prezentându-le pe scurt marile realizări şi accentuând pe realizările din tinereţe. Încă nu eram hotărât pe cine aveam să includ în prezentare. Cert era ca, începeam cu Maiorescu şi că nu aveam cum să uit de Eliade, Ionesco şi Cioran, scriitori cunoscuţi de auditoriu. Odată ce planul fusese stabilit în mare, mi-am luat vacanţă de o săptămână, convins fiind ca 2-3 zile erau de ajuns să adun material suficient pentru o expunere de jumătate de oră. Zilele care au urmat au fost complet detaşate de tot ce putea aduce a literatură şi mai ales istoria logicii. Cu o capacitate enormă de a uita, mi-am văzut de treabă ca şi cum nimic interesant nu s-ar fi întâmplat doar cu câteva zile înainte. Am lucrat cu aceeaşi încetineală la proiectele de cercetare la care eram angajat, mi-am făcut norma de lectură, am conspectat revistele de specialitate ce soseau o dată pe săptămână iar în weekend mi-am luat aparatul de fotografiat şi am plecat pe Mont Royal, să mă plimb şi să fac poze pentru cei de acasă. Era seară deja când m-am trezit în faţa bibliotecii lui Luc, cum îi spuneam, pentru a o identifica mai bine. De peste drum am fotografiat-o din mai multe unghiuri, după care, mi-a venit ideea că ar trebui să intru să vad dacă îmi pot face un abonament şi aşa să vad mai bine tot ce era înăuntru. Şi poate că dacă Luc ar fi fost pe acolo, aş mai fi schimbat şi câteva vorbe cu el. Ajuns în faţa uşii m-am uitat după un program, ca să ştiu dacă mai este deschis dar nu am putut găsi absolut nimic, ceea ce era ciudat. Atunci am încercat  să intru dar uşa era închisă. Mi-am spus că era deja închisă biblioteca, deoarece era seară şi mă pregăteam să plec, având o uşoară părere de rău. Întorcându-mă, am auzit cum se deschide uşa şi o voce abia perceptibilă m-a întrebat pe cine caut, într-o engleză cu accent. Am fost puţin surprins dar şi bucuros când, am văzut că un bătrânel de statură medie, foarte ceremonios şi cu un zâmbet binevoitor permanent pe buze, ce părea bibliotecarul tipic, deschisese uşa şi acum aştepta să primească un răspuns de la mine.

-Bonjour, Hi! i-am spus din reflex, înainte de a-mi căuta cuvintele cele mai potrivite, aşteptând să văd în ce limbă doreşte să vorbim, obicei montrealez dar realizând că mi se adresase în engleză, m-am conformat imediat. „Mă scuzaţi, trecusem doar să-mi fac un abonament dar dacă este prea târziu, pot să revin altădată...”

Bătrânul mă privi puţin distrat.

-Ce abonament doreşte să-şi facă domnul?

-Un abonament normal sau dacă aveţi reducere pentru studenţi, atunci...

-Cred ca este o confuzie la mijloc, mă întrerupse bătrânul. Clădirea nu este un loc public, este o proprietate privată. Prin urmare, nu puteţi avea nici un abonament.

-Am crezut ca este o bibliotecă publică, am continuat eu mirat.

-Într-adevăr este, şi o bibliotecă înăuntru dar nu este publică, din păcate. Dar de unde ştiţi de bibliotecă?

În loc să-mi trântească uşa în nas cum m-aş fi aşteptat, eu fiind obişnuit cu ”politeţea” românească, bătrânul zâmbea în continuare şi părea să aibă chef de vorbă.

-Am fost aici săptămâna trecută, cu un grup de prieteni, poate că îi cunoaşteţi.

-Pe aici vine multă lume...

-Pe Luc trebuie să-l cunoaşteţi. Are un birou la demisol, lângă fereastra ce dă spre grădină.

-Îl cunoaşteţi pe Luc?

-Suntem colegi la universitate, suntem atinşi de acelaşi microb, fizica...

-Acum înţeleg... Dacă vrei să intri să te odihneşti puţin şi să bei un ceai... Şi spunând asta, deschise uşa invitându-mă înăuntru.

La o asemenea invitaţie nu puteam rezista, mai ales că după ce auzisem că nu este o bibliotecă publică, îmi luasem gândul ca voi mai putea intra vreodată acolo, în afară de cazurile când aş fi mers la seratele educative de la demisol. Sala era aşa cum o intuisem prin întuneric, atunci când intrasem pentru prima dată acolo. Numai că acum, când era discret luminată de lămpile de pe mesele de lucru puteam distinge toate detaliile, fapt care m-a făcut să rămân blocat câteva momente, făcând cu privirea un tur al sălii, ignorând-ul practic pe bătrânul ce încerca să-mi spună ceva despre Luc. Într-un târziu, m-am grăbit să ajung la biroul la care se aşezase bătrânul, pentru a nu părea cu totul lipsit de respect. Din intonaţia lui am înţeles că, dându-şi seama că nu l-am ascultat, reluase firul povestirii.

-Luc are puţini prieteni, reluă bătrânul. Mai precis, de câtva timp are un grup de prieteni cu care se împacă bine, pentru că până să-i întâlnească, nu ieşea din casă iar când ieşea, venea direct aici şi se încuia la demisol, acolo unde şi-a amenajat un colţ al lui.

-Am văzut biroul... am intervenit eu, întrerupându-i firul povestirii. Dar nu asta m-a impresionat cel mai mult, ci faptul că a reuşit să-şi aducă un pat într-o bibliotecă, fie ea şi la demisol.

-Asta este altă poveste, făcu bătrânul zâmbind.

-Mie mi se pare extraordinar. Mi se pare că un om care face asta, este atât de mult legat de lecturi, încât nu se poate dezlipi de ele...

Bătrânul nu răspunse nimic, părând furat de amintiri dar după câteva momente tresări şi se ridică brusc în picioare.

-Am uitat de ceai, îmi cer iertare. De care doriţi?

Nefiind mare băutor de ceai, îmi era complet indiferent ce fel de ceai mi-ar fi adus, aşa că i-am răspuns cât se putea de sincer.

-Vă las pe dumneavoastră  să alegeţi, cred că vă pricepeţi mult mai bine.

Bătrânul nu răspunse nimic, se înclină ceremonios, ca dintr-un reflex ce nu putea să şi-l controleze. Traversă toată sala şi dispăru pe o uşă de serviciu.

Rămas singur şi neîndrăznind să mă ridic de pe scaun pentru a mă apropia de peretele circular plin de cărţi, mi-am îndreptat atenţia spre biroul la care stăteam şi la care puteam înţelege ce lucra bătrânul, pentru că era singurul pe care se găsea un teanc de cărţi şi foi de scris. „Ia să vedem ce citeşte acest bătrân cu apucături de valet”, mi-am spus şi am tras aproape de mine teancul de cărţi. Toate cărţile erau vechi şi din colecţii rare după cum erau îmbrăcate în piele. Titlul primei cărţi m-a făcut să zâmbesc. Hegel „Phenomenology of Mind”. „Măi să fie. Dar se respectă, nu glumă... Cred şi eu că are timp de filosofeală, că doar ce are de făcut?” A doua carte era „The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, după care urmau Francisc Fukuyama „The End of History” şi Huntington „The Clash of Civilization”. Puţin dezorientat, am pus cărţile la loc, exact în poziţia în care se găseau şi uitându-mă mai întâi spre uşă, ca să nu fiu surprins, am ridicat una din file. De la prima vedere m-a impresionat aşezarea în pagină şi scrisul extrem de caligrafic. Foaia de hârtie era împărţită în patru coloane, pe fiecare fiind făcute adnotări. Ceea ce aveam în faţă, părea o cercetare sistematică în încercarea de a găsi idei comune, similitudini şi influenţe în textele studiate. „În loc să stea omul liniştit şi să-şi bea ceaiul în grădină, stă şi-şi încurcă neuronii la biroul ăsta... Şi o mai face şi de bună voie...” Am pus foaia la locul ei şi am începu să mă uit iarăşi pe pereţi Aici n-ar mai putea să-mi spună nimeni cu ironie că mă uit pe pereţi... Nu ştiu de ce, încercam să-mi par distrat, poate pentru că începeam să mă simt stingherit şi vroiam să scap. Dar nu a mai trebuit să aştept mult şi bătrânul îşi făcu apariţia cu un platou pe care era un ceainic, zaharniţa, un pachet mare cu tot felul de pliculeţe de ceai şi două căni.

-Şi cum vă spuneam, mă bucur pentru Luc că şi-a găsit în sfârşit un grup de prieteni, ca să mai iasă şi el din biblioteca asta.

-Cred ca mulţi părinţi s-ar bucura să-şi vadă copiii studiind şi nu şi-ar face mari probleme dacă aceştia ar exagera puţin..., am încercat să fiu eu amabil.

-Bănuiesc că se bucură şi părinţii lui, cum să nu dar nu este bine să exagerezi niciodată...

-Cum, vă îndoiţi de faptul că se bucură de succesele lui Luc?, am întrebat eu în glumă.

-Nu dar nu am cum să fiu sigur. Vreau doar să cred că ştiu de Luc şi se bucură pentru el...

Nu mai înţelegeam nimic, nu avea nici un sens ce spunea bătrânul, care acum tăcea învârtind între degete un pachet de ceai.

-Părinţii lui Luc au murit într-un accident de maşină dar câteodată îi simt că sunt în sala asta, alături de noi.

-Îmi cer scuze... nu am ştiut.

-Nu-i nici o problemă. Nu ţi-aş fi spus asta dacă nu vroiam să te rog să vorbeşti şi cu ceilalţi colegi, fără să le spui însă mare lucru... Să faci în aşa fel, încât să-l ajuţi pe Luc să iasă din lumea pe care şi-a creat-o... Am să-ţi mai spun că după ce şi-a pierdut părinţii acum un an şi-a pierdut şi un bunic la care ţinea foarte mult, singura rudă care-i mai rămăsese şi de atunci nu se mai poate înţelege nimeni cu el.

-Sincer să fiu..., nu am observat nimic deosebit. Luc mi s-a părut a fi în elementul lui şi după cum se manifestă între colegi, n-aş fi crezut că are vreo problemă...

-Nu este deloc aşa dar asta o să vezi dacă o să-l cunoşti mai bine. Iar dacă va începe să-ţi povestească lucruri ciudate, să ştii că de la bunicul lui i se trage.

Părându-mi-se că întrece măsura cu toate confidenţele făcute unui necunoscut, lucru ce îmi suna straniu, am schimbat subiectul.

-Văd că-l citiţi pe Huntington. Sunteţi de acord cu ideile lui?

-Care dintre ele?, mă privi amuzat bătrânul.

Luat prin surprindere, am rămas câteva secunde fără să pot spune nimic, încercând să găsesc o a doua idee, în afară de cea care reieşea încă din titlul cărţii.

-Ciocnirea dintre civilizaţii... şi... Şi faptul că se pretinde că Occidentul este singur împotriva celorlalţi..., am spus fără să fiu sigur de mine.

Bătrânul însă, după ce auzi răspunsul meu, mă privi cu mai multă simpatie.

-Mă rog, depinde de cum definim civilizaţiile..., se mărgini el să-mi răspundă, parcă nevrând să intre în discuţii mai aprofundate cu un profan în domeniu. Trebuie să-mi omor şi eu timpul cu ceva, ce să fac, continuă el. Dar uite că a trecut mai bine de jumătate de oră de când tot te ţin de vorbă, în speranţa că va apărea şi Luc şi nu ştiu dacă te pot ajuta cu ceva. Vroiai ceva de la el?

-Da..., nişte cărţi. Mi-a promis că dacă vreau cărţi, să trec pe la el... Îmi era jenă să-i spun că trecusem pe acolo întâmplător şi că doar din curiozitate încercasem uşa.

-Dacă ştii unde să cauţi poţi să te duci să le iei şi singur iar dacă nu ştii exact, pot să te conduc. Şi spunând asta, se îndreptă spre scara în spirală pe care o ştiam, făcându-mă să-l urmez. Iar cu Hungtington, să ştii că nu sunt de acord, mai ales cu liniile lui fixe de demarcaţie. Este imposibil să vezi Europa tăiată în două părţi absolut distincte.

-Corect! Şi mie mi s-a părut tare ciudat să văd Transilvania despărţită de România.

Auzind aceste cuvinte, bătrânul se opri mirat. Cunoşti România? Sau ai spus aşa, la întâmplare?

-O cunosc destul de bine... Am trăit acolo douăzeci şi patru de ani...

-Acum înţeleg..., şi fără să mai spună nimic altceva, bătrânul o luă înapoi spre birou. Mai bine să-l aşteptăm pe Luc, să nu se supere că îi căutăm printre cărţi...

Urmându-l fără a mai înţelege ceva, m-am aşezat şi eu iarăşi pe scaun.

-Dar este cam târziu şi s-ar putea  să nu mai vină... Ar fi mai bine să dai un telefon înainte să vii pe aici, să nu faci drumul degeaba...

„Ciudaţi mai sunt unii! Acum sunt amabili şi peste câteva minute te dau afară fără nici o jenă. Şi te anunţă că ar fi bine să nu mai treci pe acolo, mi-am spus încercând să par netulburat”. Schimbarea lui reuşise să mă enerveze iar tăcerea care se lăsase, mi se părea penibilă şi insuportabilă, aşa că nu am mai aşteptat şi invitaţia de a ieşi pe uşă, cu toate că era o urmare cât se poate de firească. Am făcut un efort pentru a mima graba, am mulţumit pentru ceai şi am plecat. Ajuns pe scări, am şi auzit uşa închizându-se cu zgomot în urma mea iar asta a mai adăugat ceva la enervarea care începea să pună stăpânire pe mine. „Cică să ai încredere în oameni... Nu era mai bine să-l privesc de la început cu suspiciune pe personajul ăsta ciudat? Nu ar mai fi fost nici o problemă, ba chiar mi-ar fi fost simpatic cu schimbarea lui bruscă şi cu datul afară. Poate o luam ca pe o notă originală. Bibliotecar înnăscut... ce tâmpenie! Numai în capul meu bibliotecarii sunt oameni drăguţi şi amabili, cu o cultură solidă şi cu o filosofie de viaţă bazată pe linişte şi lectură. Poate că din contră, bibliotecarul ideal trebuie să fie aşa cum am văzut eu acum... Să ştie să scoată ce vrea de la tine şi mai apoi, să te dea afară aşa de frumos, încât să nu-i mai treci vreodată pragul. Şi aşa poate păstra fondul de carte cât mai bine, neatins! Nu? Logic...” Fără să-mi propun, prin analiza tipologiei bibliotecarului ideal, reuşisem să scap de supărare. Este drept că la asta contribuia şi soarele de afară şi faptul că ceva îmi spunea ca nu depinde de bătrânul acela dacă o să mai intru în acea bibliotecă sau nu. Cu siguranţă că Luc era seful, odată ce avea un pat bine plasat acolo şi dacă el mă invita, atunci bătrânul nu avea cum să mă împiedice.

„Şi de ce mă rog, ar trebui să mă împiedice? Nu am spus nimic rău, ba chiar am fost excesiv de politicos, încercând să-l imit puţin, în prima parte a acestei ciudate întâlniri... Ce l-o fi supărat... nu pot să-mi dau seama! Dacă-mi aduc aminte ..., s-a schimbat brusc când a auzit de unde sunt, când a auzit de România. Dacă i-au furat şi lui bicicleta sau i-au clonat cartea de credit românii noştri deştepţi de pe aici, atunci se explică... Dar chiar şi aşa, putea să fie mai discret. La urma urmei îl înţeleg, dar... putea să întrebe şi el înainte de a mă invita în casă, de unde sunt, că doar accent ... am destul.”

Mulţumit de explicaţia pe care o găsisem, am uitat repede întâmplarea şi am continuat să mă plimb până la epuizare.

Următoarele zile au trecut fără să mă mai gândesc nici la întâlnirea ce urma să aibă loc la bibliotecă şi nici la ce-mi spusese bătrânul bibliotecar. Pur şi simplu mi-am văzut de treburile mele serioase, până când m-am trezit într-o seară, că a doua zi avea loc întâlnirea iar eu nu pregătisem mai nimic. Planul era făcut mai demult, adunasem şi texte dar nu era sintetizat nimic. Ca de fiecare dată, aveam impresia că o să mă descurc la faţa locului, că o să improvizez, că ştiu o grămadă de chestii pe care le pot lega într-o prezentare interesantă dar în acelaşi timp, tot experienţa-mi spunea că de fiecare dată când făceam aşa, reuşeam să rămân fără idei atunci când era mai nepotrivit. Uneori făceam pauze mult prea lungi sau săream la idei fără nici o legătura, pierzându-mă în explicaţii colaterale. Cu cât trecea timpul, cu atât începeam să accept ideea că ar trebui să mă scuz, să mă dau bolnav sau ceva de genul acesta, pentru a nu apărea într-o postură penibilă în faţa colegilor mei. Aş fi putut suporta multe dar ca să nu pot face faţă întrebărilor pe o tema care-mi aparţinea în totalitate, asta nu puteam! Tocmai mă învârteam prin casă pentru a-mi face curaj să-i telefonez lui Luc şi să-i spun că am probleme care mă reţin de mersul la întâlnire când, aud sunând telefonul. Simţind parcă cine era, am avut ezitări să răspund dar până la urmă am ridicat receptorul. Cum bănuisem, era Luc.

-Tudore, iartă-mă că te deranjez la ora asta... Sper că nu dormeai deja...

-Nu, nici chiar aşa..., am răspuns eu, încercând în acelaşi timp să-mi aduc aminte de toate motivele pentru o scuză credibilă, din care nu mai ştiam mare lucru acum.

-Uite care-i problema. Bănuiesc că te-ai pregătit pentru mâine...

Şi spunând asta, făcu o pauză pentru a-mi lăsa timp să-i confirm, lucru care mă încurca, fiind nevoit să iau o decizie foarte repede. Dar riscând am admis fără entuziasm:

Da,... am pregătit ceva dar să ştii că ... Şi mă pregăteam să-i spun că nu apucasem să termin şi că nu eram sigur că o să fie aşa interesant.

-Nathalie şi Isabelle au nu ştiu ce treabă şi m-au sunat să-mi spună că nu pot veni, aşa că... o amânăm pe altă dată. Nu te superi, nu?

După toate emoţiile pe care le avusesem din cauza lui, am simţit nevoia să mă răzbun.

-Nu este corect. Eu pierd timpul ca să mă pregătesc şi ele îşi fac de lucru... Aşa ceva nu se face....

-Ştiu, începu să se scuze Luc dar ce să le faci? Dacă vor să vină, vin, dacă nu, nu...

-Poate că asta este şi din cauza temei, am forţat eu nota, încercând să scap definitiv.

-Nu, cu siguranţă că nu din cauza temei! Chiar erau interesate dar a apărut ceva neprevăzut. Dar uite, ca să nu zici că ai muncit degeaba, poţi să vii pe la mine, mai stăm de vorbă şi, după cum ţi-am promis, poţi să-ţi alegi ce cărţi vrei din bibliotecă. Ei, ce zici?

-Sigur, cum să nu... Spune-mi numai la ce oră să trec mâine pe la tine şi se face, i-am spus simţind că deja îl învinsesem pe bătrânul cel scorţos. Si dacă dai şi un ceai, cu atât mai mult, am adăugat văzându-l pe bătrân aducând umil tava.

În seara următoare, la ora fixată, eram în faţa uşii de unde, nu cu mult în urmă, fusesem expediat fără nici o jenă. Acum îmi luasem hainele cele bune, pentru a-l ţine la respect pe bătrân iar pentru tot ce suferisem, aveam cu mine o geantă, pentru a o umple de cărţi. Am bătut la uşă şi am aşteptat, urmărind paşii ce se auzeau apropiindu-se de uşă, sperând totuşi să nu dau cu ochii de bătrân chiar din prima clipă, ceea ce mi-ar fi diminuat din plăcerea vizitei cu o probabilitate destul de mare. Şi totuşi, inevitabilul se produse. În prag apăru acelaşi bătrân dar care de data asta, cu toate că nu dădusem nici un telefon înainte, nu se arătă surprins că mă vede în faţa uşii, ci îmi zâmbi amabil şi mă pofti să intru. Erau puţin contrariat de atitudinea bătrânului care, pe de o parte părea să fi fost informat de venirea mea iar pe de altă parte se comporta de parcă m-ar fi văzut pentru prima dată. M-am conformat şi eu acestui tip de abordare şi am făcut acelaşi lucru, reţinându-mi în ultimul timp impulsul ironic de a mă prezenta ceremonios. Bătrânul nu-mi mai puse nici o întrebare ci îmi făcu semn să-l urmez şi mă conduse până la scara în spirală ce cobora la demisol, după care se întoarse pe călcâie şi dispăru pe uşa de serviciu. Considerându-mă familiarizat cu locul, am coborât repede scările şi am bătut la uşă. A trebuit să mai bat încă de două ori pentru a-l auzi, sau mai bine zis a-l ghici pe Luc, îndemnându-mă să intru. Colţul ce ţinea loc de sala de conferinţe era gol, aşa că am luat-o printre dulapurile pline cu cărţi spre celălalt capăt al sălii, în colţul unde ştiam că este biroul. Luc copia ceva dintr-o carte într-un caiet cu coperţi groase de carton. Scria repede cu un creion simplu, făcând un zgomot strident în liniştea din încăpere iar asta mi s-a părut puţin exagerat, odată, ce lângă el avea un laptop de ultimă generaţie. Ca un adevărat cancelar, fără să-şi ridice ochii din caiet, Luc îmi făcu semn să mă aşez pe un scaun de lângă birou, după care continuă să-şi aştearnă meticulos, ideile. Au trecut aşa câteva zeci de secunde, care mi s-au părut de-a dreptul ridicole, după care Luc lăsă brusc creionul, închise caietul şi îmi întinse mâna, zâmbitor.

-Punctual, ca întotdeauna! Scuză-mă că te-am lăsat să aştepţi. Dacă nu scriam acum, îmi pierdeam ideile.

-Te înţeleg perfect, nu e cazul să te scuzi. Şi eu fac la fel, numai că eu prefer calculatorul pentru a scrie.

-Nu este recomandat deloc, îmi răspunse Luc sigur pe sine. Textul pierde mult din personalitate, rămân doar ideile pure, fără sentimentele şi frământările care le-au însoţit iar posteritatea, dragul meu, va fi văduvită de reperele geniului creator...

-În afară că din partea mea nu ar pierde nimic, în plus, ar apărea pericolul ca textul scris de mâna mea să nu fie descifrat niciodată..., am spus eu, încercând să-l fac să zâmbească.

-Ai văzut vreodată schiţele de lucru ale marilor oameni de ştiinţă?

-Am văzut câte ceva dar asta nu înseamnă c-o să mă apuc şi eu să fac tot felul de schiţe.

-Ai auzit de Max Weber, nu?

-Bineînţeles că am auzit, am răspuns cu indignare exagerată.

-Ei bine, este fascinant să vezi cum Max şi-a organizat construcţiile de idei. Este o carte publicată de soţia sa, în care sunt exemple de genul ăsta.

-Dar tu ai auzit de Eugen Ionesco?

-Cum să nu aud!, îmi răspunse Luc.

-Fiica lui a scris o carte în apărarea lui, unde sunt texte fotocopiate. Şi sunt interesante. Cred că ţi-ar plăcea să le vezi.

-Ar fi interesant dar oricum nu aş înţelege nimic.

-Sunt în franceză majoritatea, nu-ţi face griji.

-Ştii... Câteodată îmi pare rău că nu ştiu şi eu puţin româneşte... făcu Luc deodată, cu o voce plină de regret care m-a făcut să cred că vrea să glumească pe seama mea, lucru ce m-ar fi enervat îngrozitor. Dar cum nu eram sigur, am abordat subiectul cât mai prudent posibil, încercând să surprind semne care să-mi confirme că Luc glumea.

-Eşti prima persoană din America de Nord, pe care am auzit-o că şi-ar dori să cunoască româna!

-Nu este chiar aşa, mai sunt şi alţii care s-au apucat de învăţat româna.

-Cred şi eu! Dacă te însori cu o româncă, o să înveţi ceva româneşte chiar dacă nu vrei. Măcar preventiv, să ştii când te vorbeşte de rău.

Amuzat de idee am început să râd. Dar când am văzut că râdeam de unul singur, Luc rămânând la fel de gânditor, neluând în seamă gluma mea, m-am oprit încurcat.

-Să nu spui că ţi-a plăcut vreun scriitor român aşa de tare, încât vrei să-l citeşti în original!?

-Ba da, să ştii că asta este. Am citit câteva referinţe şi...

Mi s-a părut suspect modul lui de a se agăţa cu disperare de ideea pe care i-o dădusem absolut din întâmplare şi atunci am continuat cu întrebările.

-Şi ce scriitor român ţi-a plăcut ţie atât de mult, încât ţi-ai propus să-l citeşti în original?

-Nu este unul singur, sunt mai mulţi. M-ai luat cam repede...

Se vedea clar că vroia să tragă de timp pentru a-şi aminti măcar două nume, pentru că de unul eram sigur că-l ştie, doar ţinuse prelegerea aceea plicticoasă.

-Mai bine spune că ţi-a plăcut vreo româncă şi dacă eşti sincer, te învăţ nişte expresii s-o impresionezi, promit.

Fără să mai zică nimic, Luc îmi făcu semn să-l urmez. Era în mişcările lui un fel de hotărâre sau o răzbunare pentru ceea ce-i spusesem, ceva de genul : „Las că vezi tu”.

-Ei, acum nu te supăra şi tu..., i-am spus în româneşte, vrând să văd cum o să reacţioneze la primul contact cu limba pe care vroia s-o cunoască.

-Nu mă supăr... îmi răspunse Luc într-o română clară, cu un uşor accent franţuzesc, fără să se întoarcă spre mine, continuând să meargă hotărât spre singurul colţ al bibliotecii, pe care nu-l explorasem cu atenţie.

Şocul răspunsului m-a făcut să mă opresc pentru câteva momente.

-Păi bine moşule, tu înţelegi româna şi n-ai spus nimic până acum? L-am întrebat în franceză, pentru a nu mai avea vreun şoc în a descoperi că ar fi vorbit mai bine ca mine...

-Ai puţină răbdare şi ai să înţelegi, răspunse Luc sec.

În semiîntuneric, în colţul de bibliotecă îndepărtat de fereastră, lăsat parcă intenţionat fără lumină, Luc se apropie de o uşă abia vizibilă, ce părea uşa unei cămări, şi scoţând nişte chei din buzunar, o deschise cu aceleaşi mişcări hotărâte. Fără să păşească în interior, întinse mâna şi căută întrerupătorul pe perete. Câteva secunde de ezitare şi un bec gălbui, firav, se aprinse luminând o scară în spirală, identică cu cea pe care se cobora în sala de la demisol. Scara dădea direct într-un subsol în întregime din beton, răcoros, ce păstra mirosul de carte veche. Când s-au aprins şi câteva neoane am putut vedea o camera mică precum o chilie, cu aceiaşi pereţi tapetaţi cu cărţi. Un birou era aşezat ciudat, exact în mijlocul camerei, cu faţa spre intrare. Primul sentiment pe care l-am avut văzând această aşezare ciudată a biroului, a fost că mă aflu într-o sală de clase cu o singură bancă iar cel ce avea să stea la acel birou, trebuia să conştientizeze că timpul petrecut acolo urma să fie dedicat unei munci susţinute, de o seriozitate şi conştiinciozitate şcolărească.

Rămăsesem pe ultima treaptă a scării, neîndrăznind să intru în acea cameră secretă.

-Ce-ai zice, dacă ai afla că aici te afli într-o pivniţă de trecere, chiar aşa şi fără să fie inundată?...

Neştiind la ce face referire şi simţindu-mă depăşit de aluzie, mi-am ferit privirea, prefăcându-mă că mă uit pe şirurile de cărţi.

-Mie aşa îmi place să-i spun, continuă Luc, fără să mai aştepte vreun răspuns de la mine. Hai, spune acum dacă recunoşti ceva din cărţile de aici.

N-am aşteptat să fiu invitat de două ori. Din trei paşi, eram în mijlocul camerei şi-am început să citesc la întâmplare titluri de cărţi. În secunda următoare am simţit cum începe să-mi crească pulsul. Toată acea cameră era îmbrăcată în cărţi româneşti, vechi şi noi, amestecate într-o dezordine practică. Cu cât mă învârteam pentru a contempla acea colecţie, descopeream încet logica aşezării aceleia ciudate, de o estetică modernistă. Biblioteca era aranjată cronologic şi stilistic. De lângă uşă, în partea dreaptă, începeau autori români din Evul Mediu precum Cantemir , Antim Iviranul sau Varlaam şi  urmau Văcăreştii, Gheorghe Asachi, Vasile Aaron, reprezentanţi ai curentului occidental. Nu lipseau romanticii Eliade Rădulescu, Grigore Alecsandrescu, C.A. Rosetti, lângă care se puteau observa Mihail Kogălniceanu, Russo, Bălcescu, pentru a mai tăia din elan. Umorul epocii era bine conturat cu Costache Negruzzi şi Anton Pan, romane şi eseuri de la jumătatea secolului nouăsprezece, dintre care am putut remarca pe B.P.Haşdeu şi Alexandru Odobescu. Urmau operele complete în ediţii de lux ale lui Eminescu, Caragiale, Alecsandri, Ion Slavici, Ion Creangă. Segmentul de bibliotecă rezervat sfârşitului de secol XIX şi început de secolului XX, cuprindea o mulţime de autori şi cărţi de care nici nu auzisem dar repere precum N. Iorga. M. Sadoveanu, I. Agârbiceanu, Octavian Goga, Gala Galaction mi-au redat orientarea în timp. Romancierii primei jumătăţi de secol XX, ce se remarcaseră prin descoperirea unei laturi arhaice a spiritului românesc şi a căror prezenţă este perfect justificată în biblioteca oricărui român, contrastau cu locul şi timpul în care mă aflam. Ce putea înţelege un canadian, din scrierile unora ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu? Şi dacă din proză ar mai înţelege câte ceva, din poezie n-ar avea nici o şansă. Un Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu sau Topârceanu rămâneau închişi ermetic pentru orice străin. Segmetul de teologie şi mistică conţinea operele esenţiale: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Galeriu. Epocii interbelice îi era rezervat cel mai generos spaţiu: Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica şi iarăşi o mulţime de autori din care nu-mi aduceam aminte să fi citit ceva. Cercul era închis de un segment plin de dicţionare explicative, dicţionare enciclopedice şi enciclopedii din cele mai vechi. Totul mi se părea ireal, halucinant. N-avea nici un sens. Cine ar fi putut strânge o asemenea bibliotecă? Zgomotul strident al une cărţi imense, închisă cu putere, m-a făcu să mă întorc instinctiv spre birou.

-De asta ce zici? mă întrebă Luc, arătându-mi cu privirea o carte imensă, legată în piele, ce se găsea pe birou.

Deschizând-o, am putut citi: G. Călinescu, ”Istoria Literaturii Române de la începuturi până în prezent”, Bucureşti, 1941.

-Acum înţelegi?...

-N-am ce să fac, trebuie să înţeleg... am răspuns intimidat. Şi totuşi, cum de-ai adunat atâtea cărţi? Mi se pare imposibil...

-Nu le-am adunat eu, le-am găsit aici aşa cum le vezi. Oricum, cred că îţi este clar de ce vreau să învăţ câte ceva...

Chiar atunci, mi-a trecut prin minte că poate sunt subiect pentru „Camera ascunsă”, cu toate c-ar fi fost costisitor episodul. Dar ideea era plauzibilă, aşa că am început să mă uit prin colţuri, pentru a descoperi obiectivul vreunei camere.

-Dacă mă ajuţi să înţeleg câte ceva, poţi să citeşti ce vrei dar aici! Nu vreau să împrumut cărţile astea dar poţi veni când vrei.

-Mda... Dacă mi-ai cere taxa de intrare şi tot aş veni! Iar de ajutat, o să te ajut, cu toate că... mai bine iţi traduc eu câte ceva, nu ar fi mai simplu?

-Nu ai tu timp să-mi traduci tot ce vreau, crede-mă! mi-a răspuns Luc zâmbind. Este mai simplu să mă înveţi câte ceva...

Pentru că era mult prea hotărât, i-am dat dreptate şi l-am asigurat în acelaşi timp, că voi face tot ce pot ca să-l ajut. Fără să-mi dau seama, mişcările aprobatoare s-au transformat în interiorul meu într-un soi de invidie amestecată cu multă curiozitate şi puţină suspiciune. „Băăăi, ce cărţi are băiatu` ăsta... O viaţă de anticar să ai şi tot nu faci o bibliotecă ca asta. Biblioteca hai să zicem că se mai face dar aranjarea care demonstrează un studiu sistematic, mai rar! Cine putea să facă aici aşa ceva? Trebuie să fi fost un român, altfel nu cred că este posibil.”

-Ia spune, am început eu investigaţiile timid, tu ai avut rude din Europa?

-Nu, îmi răspunse Luc scurt, fără să dea nici o importanţă întrebării.

-Atunci, ai avut prieteni sau cunoscuţi?

-Da, am o singură cunoştinţă şi aia plicticoasă şi foarte curioasă...

M-am oprit la timp să-l întreb despre cine vorbeşte, dându-mi seama că la mine făcea aluzie. „Dar mă rog, ce mă interesează pe mine care-i motivul ce-l face să vrea să înveţe o limbă cu o răspândire atât de mică? Unii învaţă chineza, alţi japoneza sau sanscrita şi asta numai ca să se distreze, sau ca să se menţină în formă. Poate că are şi el o idee fixă şi aşa se explică totul”

În timp ce mă gândeam ce întrebări să-i mai pun, pentru a risipi tăcerea stânjenitoare care se aşternus de câteva minute, îl văd pe Luc tresărind ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva. Închise cartea care o puse pe birou şi îmi spuse din fugă:

-Mama ei de treabă, am uitat să-mi iau telefonul cu mine! Trebuia să mă sune Profesorul Gueriano. Dacă a sunat şi nu m-a găsit, am dat-o-n bară!...

Auzindu-i paşii cum se depărtează am simţit un sentiment de libertate invadându-mă. Acum puteam să mă uit fără nici o restricţie peste tot. Primul lucru pe care l-am făcut, a fost să văd ce carte citea cu atâta interes Luc, de uitase de prezenţa mea.

De fapt nu era o carte, după cum am putut constata imediat. Era un album vechi de familie. Din primele pagini nimic nu mi-a atras atenţia. Erau poze color, în care toti râdeau cu gura până la urechi pe diferite fundaluri, unele chiar interesante. Încă două-trei pagini şi mă plictisisem deja, simţind că intram într-un spaţiu mult prea intim şi anost. Si totuşi, a mai fost un impuls de a continua cercetările „Hai măi, nu tu o fată frumoasă în tot albumul?” Aşa că am continuat să răsfoiesc superficial şi am ajuns la ultimele două pagini, care erau complet rupte din context. Toate cele câteva poze alb-negru îngrămădite pe acele pagini arătau unul şi acelaşi personaj, începând cu vârsta maturităţii. Una dintre fotografii, ceva mai clară, m-a făcut să mă uit mai cu atenţie la acel personaj atipic. Avea o figură distinsă, cu o privire critică, exigentă, chiar aspră, ce lăsa să transpară o stăpânire de sine ieşită din comun. Cu toate că nu era încruntat, ceva din fizionomia lui îmi dădea impresia de asprime. O barbă deasă dar bine întreţinută, puţin căruntă şi tunsă pentru a continua liniile feţei într-un unghi ascuţit nu lăsa să se vadă nimic din expresiile buzelor. După cum era îmbrăcat, părea că poza era făcuta undeva prin anii 1920-1930. Cămaşa albă cu guler înalt, jacheta fără mâneci, cu mulţi nasturi, cu buzunarul mic lateral din care ieşea lanţul unui ceas de epocă, pălăria... Toate îi dădeau un aer aristocratic distant. Pe a doua pagină însă, acelaşi personaj era de nerecunoscut. Cele câteva fotografii îl arătau complet schimbat. Nimic nu mai era la fel. Hainele nu mai păstrau nimic din luxul din perioada primelor fotografii dar asta nu ar fi fost nimic. Ce m-a impresionat a fost că până şi privirea îi era schimbată. În locul asprimii, acum era o scânteie de bucurie, topită în blândeţe. Ultima fotografie era neclară, îngălbenită şi tocită de vreme iar personajul era acum bătrân, îmbrăcat într-o haină neagră, încheiată până la gât. Poza părea un instantaneu, pentru că bătrânul îşi vedea de treaba lui, neluându-l în seamă pe fotograf sau chiar fugind de el. Pe această fotografie, în colţ, era scris cu creionul anul în care fusese făcută: 1980. Cum am văzut anul, am crezut că-i o greşeală, pentru că o poză alb negru, pe o hârtie aşa groasă în 1980 era puţin ciudat. Dar nu, anul era trecut foarte clar. Părea ciudat, pentru că în album erau poze polaroid din aceeaşi perioadă, ceea ce contrasta enorm.

Auzind paşii ce se apropiau de scări, am aşezat albumul pe birou, exact în poziţia în care fusese lăsat şi m-am îndreptat spre bibliotecă. Încă înainte de a-l putea vedea, l-am auzit pe Luc.

-Bineînţeles că m-a sunat! Nici nu se putea altfel! O dată uit telefonul şi atunci primesc cele mai importante apeluri... Îl bat la cap pe omul ăsta de două luni să mă ia în echipa lui de cercetare şi acum, când să-mi zică termenele şi condiţiile, nu dă de mine, pentru că eu las telefonul aiurea... Noroc că mi-am adus aminte la timp.

-Deci ai rezolvat, să înţeleg, l-am întrebat, ca să-l încurajez.

-Da, într-un fel am rezolvat, pentru că i-am dat imediat telefon şi l-am prins la birou, că altfel... Oricum şi tot n-am scăpat de câteva aluzii usturătoare. Îl ştii doar şi tu pe Profesorul Gueriano...

Văzând albumul pe birou, îl luă repede şi-l puse într-un sertar al biroului, pe care, lucru ciudat, îl închise apoi cu o cheie. Şi toate acestea, cu o grabă nedisimulată.

Uitând parcă de interesul lui pentru limbi străine, Luc îmi făcu semn să-l urmez.

-Hai bătrâne, că fac eu cinste de data asta. Hai pe afară, că nu-mi dă mie Gueriano telefon în fiecare zi, să mă întrebe de sănătate...

L-am urmat uitând de toate nedumeririle mele, cu invidie crescândă dar şi cu speranţa să aflu ce şi cum făcuse ca să se „infiltreze” în echipa profesorului. Drumul a fost cât se poate de previzibil. Am urcat pe Mont Royal, prin parc şi-am ajuns la un restaurant scump dar impecabil. Plin de bunăvoinţă, Luc a comandat bere, aşa că ne-am trezit cu două pahare şi o cană imensă plină cu bere, pe masă. Prima cană s-a golit de sete, după care alte două, pentru rezultate meritorii. Discuţia ce se pierduse în banalităţi cât urcasem pe munte, în faţa paharelor de bere a început să fie mai animată. Ca dovadă că era într-o excelentă dispoziţie, Luc îmi spuse brusc că nu a mai fumat de mult şi că, deoarece nu avea la el ţigări, o să se ducă să ceară una la vreo masă unde o să vadă că sunt ţigări aprinse. S-a controlat prin buzunare, a scos o monedă de doi dolari şi s-a ridicat brusc în picioare.

-Doi dolari este cam mult pentru o ţigară dar ce să-i faci, viciile... Şi fără să mai aştepte nici o încurajare, merse direct la o masă de alături, unde se fuma. După câteva momente, se întoarse bucuros cu o ţigară şi îmi arată moneda de doi dolari, zâmbind.

-N-au vrut bani... Băieţi finuţi.... He, he, he.

Bătu ţigara de masă, într-un gest reflex, după care o prinse între dinţi, de la jumătatea filtrului, ca şi cum ar fi vrut să muşte din ea. Rămânând cu ţigara între dinţi, începu să se caute prin buzunare şi negăsind ce căuta, mă întrebă speriat: „ai un foc?”.

-De unde să am? l-am întrebat mirat. Dar dacă ţi-au dat o ţigară pe gratis, n-o să-ţi ia o avere ca să ţi-o şi aprindă...

-Ai dreptate... Şi amuzat de situaţie, se îndreptă iarăşi spre cei care îi dăduseră ţigara.

Când se întoarse la masă, trase o data adânc din ţigară şi se lăsă să cadă de la înălţime pe scaun, ca şi cum ar fi fost moleşit de plăcerea ce i-o dădea fumul inhalat.

-Ia spune, când te duci pe acasă?

-După ce terminăm cu berea asta, bănuiesc.

-Nu mă, acasă, acasă....

-În România? Habar nu am, poate anul viitor.

-Şi o să rezişti până anul viitor? mă întrebă, aproape închizându-şi ochii, pentru a trage încă un fum.

-Trebuie să rezist, n-am ce face şi oricum, m-am obişnuit deja, îmi place aici...

-Ştii ce? Mi-am propus să vizitez şi eu Europa de Est dar asta după ce o să mă înveţi câte ceva. Măcar înjurăturile să le ştiu în română. Poate o să-mi iau şi bicicleta cu mine şi o să fac turul României pe bicicletă... Nu cred să fie scump... Toată chestia e de organizare... Dacă mai corup vreo câţiva, ca să mergem în gaşcă, o să fie şi mai interesant!

Ameţit de bere şi de ţigara primită cadou, Luc începuse să vorbească pentru sine, uitându-se undeva pe fereastră, cu seriozitatea infantilă adusă de conştientizarea ridicolului, pe care ţi-o dă începutul de beţie.

Simţind că era momentul să scot câte ceva de la el, am început uşor cu întrebările.

-Bănuiesc că ai găsit ceva prin biblioteca ta secretă... Ceva poze din România.

-Asta nu era greu de ghicit, la câte albume sunt acolo! Era şi greu să rămân indiferent, începu el cu entuziasm dar se opri, parcă să nu spună mai multe.

-Cine ştie ce albume vechi ai văzut tu! Poate că locurile acelea sunt transformate de mult, cine ştie ce fier-betoane au răsărit prin vederile tale din plină de natură....

-Este imposibil! făcu Luc revoltat. Nu poţi să strici o ţară nici dacă vrei, natura are echilibrul ei, are forţă trebuie să te lupţi cu ea iar omul nu e-n stare...

Observam că devenise incoerent şi îşi uitase vocaţia de fizician, ceea ce mă făcea să zâmbesc.

-În câţiva zeci de ani, se pot schimba multe, am insistat eu.

-Cel mai nou album este de prin anii `70. Ce putea să se schimbe de atunci aşa dramatic?

În loc de răspuns, am zâmbit cu superioritatea celui care deţine informaţii sigure.

-Şi chiar dacă locurile se mai schimbă, cultura rămâne, spiritul .... Înţelegi?

Luc începea să fie amuzant cu filosofia lui, ceea ce mă făcea să zâmbesc în continuare, lăsându-l să înţeleagă ce vrea. Iar el, luând zâmbetul meu ca pe o menţinere a superiorităţii, începu să se enerveze.

-Poţi să zici tu ce vrei dar focarele de cultură nu se sting niciodată. Se aprind greu dar nu se mai sting. Asta este! Vrei să spui că spiritul „Rugului Aprins” sau al „Reîntoarcerii”, se va stinge? Nu! Sunt lucruri mai presus de noi, sunt lucruri ce ne depăşesc, pe care nu le înţelegem şi pe care le căutăm o viaţă întreagă, chiar  dacă nu ne dăm seama... „Lumina”...

Se opri, lăsând să dispară toată concentrarea şi enervarea acumulate până atunci şi începu să se caute iarăşi prin buzunare.

-Unde am pus ăia doi dolari, i-ai văzut pe aici?

Îi văzu în clipa următoare pe masă, luă moneda şi se duse direct să mai ceară o ţigară.

Rămăsesem blocat de ceea ce auzisem iar acum încercam să recapitulez ideile, pentru a vedea dacă nu cumva berea îmi jucase feste. „Rugul Aprins”, asta a spus sigur! De unde să ştie el despre mişcarea asta? E imposibil... Pe de o parte spune că vrea să înveţe româna ca să înceapă să citească iar uneori am impresia ca ştie mai multe decât mine în anumite domenii...   „

-De-a dreptul simpatici, băieţii ăştia... A doua ţigară pe gratis, făcu Luc bucuros, aşezându-se pe scaun.

-Mi s-a părut mie sau ai spus ceva despre Rugul Aprins?

-Da, da, chiar despre Rugul Aprins am vorbit, ce te miri aşa?

-Mă mir, pentru că nici eu nu ştiu prea multe şi nu văd cum de ai aflat tu despre această mişcare care a apărut destul de demult...

-A început în anii 1945-1948, în sala bibliotecii mânãstirii Antim, unde s-au ţinut o serie de conferinţe, pe tema tehnicilor isihaste şi de aici vine şi referirea la Rugul Aprins. Vrei să-ţi spun şi cine a conferenţiat pe acolo? Dumitru Stãniloae, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu... Numele astea îţi spun ceva?

-Stai puţin, de unde ştii tu toate astea? l-am întrebat făcând în acelaşi timp semnul de „time-out”.

-Am să-ţi spun dar la timpul potrivit... Şi o să-ţi mai spun şi alte chestii interesante. Ai auzit de mişcarea „Reîntoarcerea”?

După un moment de prefăcută gândire, am răspuns destul de încet, „nu”

-Nici nu aveai de unde să ştii, a fost mult prea bine păstrat subiectul

Fără să mai spună nimic, se ridică în picioare şi aşteptă pe cineva, cu un zâmbet ceremonios pe buze. În clipa următoare apăru Nathalie care-l sărută şi pe Luc şi pe mine pe amândoi obrajii, în stilul ei caracteristic. Se aşeză pe scaunul pe care Luc îl şi pregătise. Fără nici o introducere, începu să ne povestească, încercând să-şi calmeze respiraţia.

-Trebuie neapărat să vă cer părerea. Ultima săptămână a fost complet bulversantă, ce să mai! Poate am luat-o eu razna, cine ştie... Să vedeţi cum a fost.

-Ce să fie? făcu Luc nedumerit.

-Taci şi ascultă! îl repezi Nathalie. Acum exact o săptămână, adică marţea trecută, am văzut în magazinul de unde-mi fac eu cumpărăturile, Metro-ul de pe Cote des Neiges, un tip super. Dacă ar fi fost numai atât, nu era nimic dar tipu` şi amabil pe deasupra! Eu îl întreb ceva, el îmi răspunde super detaliat, parcă făcându-i plăcere că îi acord atenţie. Prima zi, am zis că mi s-o fi părut mie, aşa că mi-am făcut de lucru şi a doua zi pe acolo. Şi el, iarăşi foarte drăguţ şi amabil... A treia zi, mi-am zis că dacă este iarăşi amabil, îl invit la o cafea, orice ar fi. Şi el iarăşi amabil! Fără să mai stau pe gânduri, l-am întrebat direct dacă vrea să ne întâlnim ca să bem o cafea şi să mai stăm de vorbă.

-Cum aşa măi, fată? L-ai invitat tu pe el la o cafea?, sări Luc indignat.

-Asta vroiam să vă întreb şi eu pe voi. Până aici vi se pare ceva anormal?

-Cum să nu fie ceva anormal?! Este incredibil! făcu Luc exasperat, trăind momentul la intensitate maximă. Aşa ceva nu se face! O fată nu ia iniţiativa niciodată, asta este o greşeală fatală! Fetele trebuie doar să cedeze, să fie reci şi distante, ăsta-i secretul succesului!

-Părerea ta care este, Tudore? mă întrebă Nathalie, tăindu-i vorba lui Luc.

-Eu cred că este firesc ceea ce ai făcut. Dacă aşa ai simţit tu, că-ţi place individul, atunci o simplă invitaţie la o cafea e absolut nevinovată, ba chiar denotă stăpânire de sine şi iniţiativă, curaj, încredere în tine.

-Deci tu nu găseşti nimic deplasat în asta?! făcu Nathalie surprinsă şi ea de răspunsul meu. Staţi să vedeţi ce a fost mai încolo, că nu s-a terminat aici. Vineri, dacă nu mă înşel, ne-am întâlnit la o cafea şi am stat de vorbă cel puţin trei ore şi să nu va imaginaţi că am stat şi ne-am uitat unul la celălalt, am vorbit într-una. Tipul e artist, mai exact pictor, de familie bună, cam boem în felul lui... Munceşte de patru ani pe la diferite magazine, cât să-şi câştige chiria şi mâncarea iar în restul timpului pictează. Mi s-a părut bărbatul ideal. Serios!

-Măi, femeie! o întrerupse Luc. Mi se pare că am băut noi şi te-ai îmbătat tu! Cum poţi să vezi într-un artist de genul ăsta, într-un „boem”, bărbatul ideal? Nouazeci la sută dintre artişti nu sunt zdraveni la cap...

-De unde ştii tu că nu sunt zdraveni? sări Nathalie.

-Este firesc. Dacă ar fi normali, ar face lucruri normale, ca noi toţi şi atunci nu ar mai avea nici o valoare. Ca să facă ceva interesant, ceva la care să căscăm noi gura, care să ne captiveze, trebuie să fie ceva strident, ciudat... Înţelegi?

-Spune cum vrei dar ăsta era drăguţ.

-Un nebun drăguţ, dacă vrei...

-Staţi că nu v-am spus tot. Până aici a fost totul normal, după mine. Vă imaginaţi că după o astfel de conversaţie cu povestiri şi amintiri, am zis că l-am prins. Când să plecăm, am făcut schimburi de e-mail-uri şi de telefoane, aşa că totul părea în regulă.

-Cum am ajuns acasă, ca o fată cu bun simţ ce sunt, m-am gândit să-i scriu băiatului un e-mail de mulţumire pentru că a onorat invitaţia. Aşa că, i-am scris trei rânduri, doar atât. Că a fost o întâlnire agreabilă, că mi-a făcut plăcere şi că-i mulţumesc că şi-a rupt din timpul lui preţios, bla, bla, bla, numai ca să-i scriu ceva. Şi ce credeţi? Nici un răspuns. Aştept eu o zi şi nimic. Mai aştept una, iarăşi nimic. Atunci îmi fac curaj şi mă duc la magazin. Vroiam să ştiu şi eu dacă nu cumva am greşit adresa sau poate că el mi-a scris şi eu nu am primit mesajul, ştiţi că se mai întâmplă şi cu mesajele de la şcoală câteodată... Îl văd, ne salutăm, el amabil. Îl întreb: „Ai primit mesajul meu? Pentru că mi se întâmplă uneori să...” Primesc un răspuns sec,.... „da”

-Şi? întrebă Luc puţin nedumerit.

-Şi gata! La un asemenea răspuns, ce ai mai fi vrut să zic?

Fără să-i pese de ceilalţi din jur, Luc începu să râdă zgomotos dar sincer, lăsându-se pe spătarul scaunului.

-Nu mai râde atâta şi spune-mi părerea ta, că poate voi bărbaţii vedeţi lucrurile altfel...

-Lucrurile sunt clare draga mea. L-ai speriat. Te-ai dus ca o disperată peste el iar el finuţ şi sensibil, simţind ca pierde teren, s-a retras.

-Eu mă gândeam la altceva. Poate o fi jucat teatru cu mine, poate a făcut experimente. Poate şi-a încercat doar şarmul sau poate o fi vreun dezaxat aşa cum spuneai şi tu!

Luc începu iarăşi să râdă şi nu se opri decât după minute bune.

-Părerea ta care este, Tudore?

-Eu zic că s-ar putea să fie altceva. Vezi tu, unii oameni nu pot să spună adevărul în faţă. Poate că sunt mai sensibili şi nu vor să rănească pe nimeni. În acelaşi timp, sensibilitatea lor şi bunul simţ îi face să nu refuze o invitaţie banală la o cafea dar în momentul în care simt că lucrurile evoluează, atunci se retrag fără să mai spună nimic, încercând să scape de stresul de a-i spune celuilalt că nu vrea să se apropie mai mult. Ştiu că este o prostie, pentru că mai mult rău fac dar se întâmpla. Şi ca să se încheie cercul vicios, în eventualitatea în care mai întâlneşti persoana respectivă, o să se poarte la fel de drăguţ cu tine, răscolindu-ţi toate amintirile şi dându-ţi iarăşi de gândit.

-Şi ce este de făcut acum? întrebă Nathalie puţin resemnată.

-Să-l uiţi cât mai repede, am răspuns eu sigur de mine. Altfel rişti să te chinui multă vreme. Cel mai simplu este să-l uiţi şi cu asta s-au dus toate problemele şi întrebările „existenţiale”. Dacă nu i-ai plăcut de la început, poţi să faci tu orice după aceea că nu-i mai schimbi decizia.

-Eu nu sunt de acord!, interveni Luc, care devenise serios între timp. Eu zic că nu-i pierdut nimic definitiv. E drept că nu trebuie să-l mai inviţi pe nicăieri dar aş zice că trebuie să te faci văzută. Mai plimbă-te şi tu prin magazin, mai dă nişte ture pe acolo, fii indiferentă şi asigură-te că o să te vadă. Trucul ăsta merge în majoritatea cazurilor. Bărbaţii trebuie să cucerească ceva. Dacă le cade cineva în braţe fără nici o luptă, atunci nu sunt interesaţi. Asculta-mă pe mine!

-Aa... Nu ştiu, am să mă mai gândesc, răspunse Nathalie dezorientată de părerile complet opuse pe care le primise.

Ultima cană cu bere a fost băută în cinstea viitoarelor cuceriri ale lui Nathalie în materie de bărbaţi, acţiune cu care s-a încheiat acea seară. Ne-am despărţit încă din vârful muntelui, eu coborând la sud, spre Sherbrooke iar Nathalie cu Luc mergând spre Universitate. Aerul rece cu miros de munte veritabil, aşa cum păstrasem acea senzaţie inconfundabilă,prin cine ştie ce denditra de neuron obosit, m-a trezit la realitatea crudă. A început treptat să mi se şteargă şi ultima urmă de zâmbet prelungit datorită analizării continue a problemei lui Nathalie. Coboram atent pe potecile strâmte, calculându-mi fiecare pas când, mi-a sunat iarăşi în urechi: „Rugul Aprins... Am să-ţi spun şi altele dar când o să fii pregătit...” Ceva nu merge, mi-am spus. Trebuie să fie tot o farsă de-a lor şi nu m-aş mira să aflu peste puţin timp că şi povestea Nathaliei nu a fost decât o încercare pentru mine, ca să vadă ce idei am. Ba, poate şi berile date de Luc au fost o încercare, numai că metodele iniţiatice din ziua de astăzi sunt ceva mai dure şi cu băuturi mai tari. Si totuşi, Luc ştia nişte lucruri care mie îmi erau aproape necunoscute. Să-mi dea atâtea detalii despre Rugul Aprins!... Nu!!! Ceva nu merge. Si personajul acela ciudat din albumul cu fotografii avea ceva misterios... Aceiaşi ochi, cu o expresie complet schimbată... Şi hainele... Haina neagră încheiată până la gât, cu mânecile lungi şi largi, ce ascundeau aproape în întregime mâinile... Croiala avea ceva cunoscut dar poza era neclară, făcută în mişcare. Era ceva ce mi se părea cunoscut dar nu puteam să-mi dau seama ce. Coboram din ce în ce mai încet, pentru a acorda atenţie căutărilor mele intracraniene. „Trebuie să cercetez printr-o arhivă veche, poate o să-mi dau seama ce fel de haină era şi aşa aflu pe unde se învârtea şi cu ce se ocupa personajul...” O luasem pe o scurtătură şi încercam să mă ţin bine de nişte rădăcini pentru a nu aluneca, părându-mi rău că o luasem pe acolo când, ca din senin, mi-a venit ideea: „să vezi că era o rasă monahală...” „Dar ce treabă să aibă acel personaj, cu rasa monahală tipic ortodoxă?” De mai bine de un minut, rămăsesem agăţat cu amândouă mâinile de o rădăcină de pe malul abrupt al unei râpe, încercând să-mi aduc mai bine aminte fotografia, ca să adun argumente pro sau contra ideii cu rasa monahală. Pentru că începuseră să mă doară mâinile, am hotărât să scap cu viaţă din acea expediţie improvizată, după care să mă gândesc în linişte. Miraculos, am ajuns acasă fără să-mi scrântesc vreo mână sau vreun picior dar după un duş călduţ, toate ideile mele s-au diluat într-o somnolenţă ce a avut până la urmă câştig de cauză. Dimineaţă, când somnul e cel mai plăcut, începe să sune telefonul pe care, dintr-o pură întâmplare, nu-l închisesem înainte să mă culc. Am oscilat între a răspunde şi a mă face că nu-s acasă,dar până la urmă am răspuns. La capătul celălalt al firului, Luc mă luă la întrebări, ca să nu apuc eu să-i spun câte ceva pentru că sunase la ora aceea.

-Bătrâne, ce mai faci? Cum te simţi? Ce program ai pentru astăzi?

-Dragă Luc, pe tine trebuia să te doară capul la ora asta, după cât ai băut aseară. Şi în loc să stai lungit în pat cu comprese reci pe frunte, tu dai telefoane...

-Dar tu n-ai văzut decât o parte din ce a fost aseară. După ce ai plecat tu, am vrut s-o conduc pe Nathalie acasă. Ne-am mai oprit să bem o cafea dar până la urmă, tot pe bere am dat-o. Când şi cum am ajuns acasă, nu ştiu prea bine dar am sunat-o şi pe Nathalie acum şi era bine... Şi cu toate astea sunt fresh iar tu încă dormi...

-Şi ce ai vrea să fac la ora asta? Nici nu este 8 dimineaţa!

-Am învăţat încă din generală că cel mai bine se învaţă dimineaţa. Deci, vreau să te întreb dacă ţi-ai pregătit lecţiile.

-Care lecţii?

-Nu te face că nu mai ştii. Ai spus că mă înveţi ceva română!

-Am spus dar nu am stabilit o dată exactă.

-Ai altceva de făcut mai bun în dimineaţa asta superbă?

-Bineînţeles, am o grămadă de treabă.

-Cum ar fi?

-Păi... Trebuie să mă apuc să lucrez la raportul pentru săptămâna viitoare.

-Ce vorbeşti? Săptămâna viitoare este săptămâna de lectură. Ai uitat?

Vestea mă învioră brusc. Asta însemna o mini vacanţă de care uitasem.

-Ai tu chef să te apuci de învăţat la ora asta?

-Este cea mai bună idee. Te aştept într-o oră la mine la bibliotecă. Să nu mănânci nimic, că găsim noi ceva pe aici. Asta aşa, ca să nu rămân dator...

-O oră? Bine... Dar dacă mai întârzii un sfert de oră, n-o să fie nici o problemă, nu?

-Dar nu mai mult!

Discuţia şi mai ales vestea la care nu mă aşteptam, îmi dăduseră ceva energie, aşa că am făcut încă un mic efort şi am deschis geamurile. Aerul proaspăt şi soarele de afară şi-au făcut imediat efectul încât, m-am îmbrăcat în fugă, mi-am luat aparatul de fotografiat şi o gramatica a limbii române pe care o aveam în bibliotecă şi am plecat spre casa provizorie a lui Luc. Am mers fără să mă grăbesc, admirând grădinile superbe din Westmount, făcând din când în când şi fotografii iar la ora fixată am ajuns în faţa bibliotecii. Luc m-a întâmpinat bucuros şi m-a condus în biblioteca secretă, unde aşezase deja în faţa biroului un scaun pentru profesor. Lucru ciudat, Luc a început să fie mai prudent cu mine, tratându-mă ca pe un adevărat „profesor”, care-i făcea o favoare că îşi pierdea timpul cu el. Aşezându-se pe locul elevului, la biroul pe care erau aranjate cu grijă nişte caiete şi câteva pixuri, creioane şi markere, mă privi cu o bunăvoinţă încurajatoare.

-Ei, dacă ai vrut să înveţi româna şi dacă nu te-ai orientat bine la profesori, asta te priveşte! Cât timp o să accepţi să te învăţ eu româna, respecţi regulile mele. Asta este prima condiţie. Mai precis, nu strâmbi din nas şi faci toate exerciţiile pe care ţi le dau. Nu se acceptă întârzieri sau scuze. Ca să citez dintr-un film vechi românesc, „toată lumea este liberă să facă ce vrea dar cum libertatea nu înseamnă anarhie, atunci trebuie instaurate nişte reguli precise”. Prin urmare, tu ai dreptul să faci numai ce-ţi dau eu voie.

Până aici eşti de acord?

-Sunt perfect de acord, făcu Luc, amuzat de începutul orelor.

-Atunci o să începem printr-un mic test, ca să vedem ce ştii şi în funcţie de asta, cu toate că am hotărât deja, o să stabilim metoda de predare. Mai precis, o să-ţi vorbesc doar româneşte, pentru ca tu să înveţi mult mai repede.

Am luat Istoria literaturii române, am deschis-o la întâmplare şi am început să-i dictez încet şi clar: „ Boierul, cu mâinile în buzunar, se plimbă mânios de colo colo. Ion, cu ochii în jos, îşi învârteşte căciula şi-şi adună în gând munca făcută, banii primiţi. Este o tăcere grea, apăsătoare, încărcate de nelinişte... Figura de măcelar a lui Costachi vătaful, se arătă în pervazul uşii”

Fără să forţez elevul, m-am oprit aici şi l-am aşteptat să termine de scris şi ultimele cuvinte. Curios, am luat foaia şi am început să verific rândurile scrise. În mare erau bine scrise, doar că diacriticele specific româneşti lipseau cu desăvârşire şi făcusem câteva acorduri. Cuvintele boier, măcelar şi vătaf erau deformate interesant dar cu un anumit sens probabil cu trimitere la alţi termeni cunoscuţi. Într-un cuvânt, eram impresionat.

-Păi bine bătrâne, am început eu direct în română dar tu te descurci admirabil.

-Nu chiar.

-De ce „nu chiar”? Se înţelege ce ai scris.

-Am greşeli.

-Este adevărat că faci greşeli dar este normal. Important este că înţelegi.

-În română uşor se scrie, replica Luc făcând eforturi să construiască o frază mai lungă.

-Să nu pierdem timpul şi să vedem exact cum stai şi cu gramatica. Ia scrie tu acolo nişte subiecte. Articolul hotărât şi nehotărât, genul substantivelor, adjectivul posesiv, numeralele cardinale, pronumele şi cred că este de ajuns. Nu te grăbi, ia-le pe rând şi spune la fiecare ce ştii.

-Dar e mult.

-Eu am timp, o să mă duc pe sus să mă uit după nişte cărţi iar tu ai... hai să spunem, o oră şi jumătate.

-Bine..., făcu Luc cu expresia unui om pedepsit pe nedrept.

Am urcat scările în vârful picioarelor ca să nu-l deranjez. „Aşa ore, mai zic şi eu! Acum am o oră şi jumătate de cercetări minuţioase prin bibliotecă, fără  să fiu deranjat de nimeni.” Când mă refeream la bibliotecă, mă gândeam numai la corpul de la demisol, pentru că la primul nivel nu aş fi urcat de bună voie, din cauza personajului acela dubios care mă dăduse afară fără nici o explicaţie şi care, de câte ori veneam pe acolo mă privea ca pe un impostor ce-i tulbura liniştea. Ajuns sus, m-am dus direct la biroul de la fereastră, pentru a-mi găsi un loc confortabil, unde să pot citi o oră şi jumătate. După ce am lăsat scaunul mai pe spate şi am privit câteva minute cerul pe fereastră, am început să caut o carte care să-mi captiveze atenţia în timpul cât mai rămăsese de aşteptat. Într-un raft nu departe de birou, am descoperit „La Dame de pique” de Pouchkine. Mi-am reluat poziţia confortabilă la birou şi m-am lăsat în voia cărţii. Câteva pagini citite şi confortul şi-a cerut tributul, aşa încât fără să mă gândesc prea mult mi-am descălţat pantofii şi mi-am lungit picioarele pe birou, în poziţia mea preferată pentru lecturi lungi. Si totuşi, pe un colţ al biroului, exact până acolo unde trebuiau să ajungă picioarele mele, se găsea un teanc de caiete vechi legate cu sfoară. La început am ignorat acel pachet, care îmi răpea cei câţiva centimetri care-mi mai erau necesari pentru a atinge starea perfectă dar după alte câteva pagini, am decis că un efort se impune. Am lăsat cartea deoparte şi am luat pachetul cu caiete pentru a-l pune altundeva. Erau caiete vechi, toate de acelaşi format, folosite dar bine păstrate. Cum eu mă dezobişnuisem să scriu demult pe caiete având mereu calculatorul lângă mine, am desfăcut funia cu care erau legate pentru a-mi aminti de vremurile din liceu când aveam şi eu caiete cam de acelaşi format. Ajunsesem în acea perioadă la mania de a-mi copia lecţiile de fizică şi matematică predate în clasă pe caiete îngrijite la detaliu, ferite de orice cută şi completate cu cel mai caligrafic scris posibil. Primul caiet era un fel de jurnal, din care nu înţelegeam mare lucru pentru că era scris într-o franceză veche, cu multe prescurtări ce mă împiedicau să prind sensul frazelor. Părea totuşi ceva tehnic, pentru că erau multe însemnări în dreptul orelor fixe, de parcă persoana ce completase jurnalul urmărea un program extrem de strict. Al doilea caiet era plin cu desene în creion, pe care sincer să fiu, nu le-am apreciat deloc. Al treilea avea un mic text scris pe copertă, cu caractere înflorate de cu greu se putea înţelege ceva. Era frumos dar nu avea nici o utilitate, odată ce nu se mai înţelegea ce era scris. Caietul era plin de exerciţii, din câte mi-am dat seama dintr-o simplă răsfoire, coloane sau fragmente ce se repetau, cu tăieturi şi adnotări. Le-am pus pe toate la loc dar nu în ordinea în care fuseseră, aşa că cel ce avea textul pe copertă a rămas ultimul. Si nici aşa nu l-aş fi băgat în seama, dacă n-ar fi trebuit să mă chinui să leg pachetul cu funia de cânepă ce-i aducea un iz arhaic. Atunci mi-am mai aruncat o dată ochii pe text şi ca şi prima dată, primul cuvânt era imposibil de descifrat, aşa că am trecut mai departe şi am început să ghicesc cuvinte fără nici o noimă, când mi-am dat seama că ceva suna cunoscut. Un cuvânt părea să sune româneşte, nu franţuzeşte. Dacă multe din cuvintele româneşti, prin asociere sau prin transformare datorită entuziasmului vorbitorului, pot căpăta accente franţuzeşti, „amăgitoare”, cuvântul pe care îl remarcasem, nu avea un corespondent asemănător în franceză. Aşa că, am reluat textul cu atenţie sporită, scriind fiecare cuvânt descifrat şi lăsând loc la celelalte pe care nu reuşeam să le înţeleg. După o muncă intensă, un text ciudat apăruse după transcrierea mea lizibilă: „Vrere-aş şi aş pofti ca să ştiu, precum mi se pare, O! Lume falnică, amăgitoare şi trecătoare. Cine te-a făcut? De când eşti? Şi cum te ţii?” Mai jos, două iniţiale DC. Inspirat de textul pe care tocmai îl descifrasem, puteam paria că exerciţiile din acel caiet au legătură cu limba română şi chiar aşa era. Începând cu acel caiet şi continuând cu alte paisprezece, se puteau observa atât munca precum şi progresele unei persoane extrem de ordonate. Toate exerciţiile repetate de două ori, chiar şi atunci când nu existau corecturi la prima încercare. Fiecare zi de studiu era împărţită în trei părţi echilibrate: gramatica, vocabular şi lectura. Începutul era făcut cu noţiuni banale de gramatică iar ultimul caiet conţinea analiza de sintaxă a frazei, lucruri ce mi se păreau exagerate. Micile texte destinate lecturii, care erau copiate în întregime în caiete, fuseseră abandonate în scurt timp, lăsând locul adnotărilor scurte şi făcând referire la cărţi întregi.

Acum începeau să se lege lucrurile. Cineva chiar învăţase limba româna în acea bibliotecă…

Auzind paşi pe scări, am pus caietele la locul lor şi pantofii în picioare iar când Luc a apărut în cadrul uşii, eu citeam din Pouchkine.

-Mi-a ajuns pe ziua de astăzi, începu Luc, în franceză, semn că se terminase cu lecţia de română. Oricum, ai şi tu ceva de corectat. Dar gata, pentru astăzi s-a terminat cu învăţatul.

Fără să vreau m-am oprit cu privirea pe teancul de caiete, tocmai când mă gândeam unde puteam merge în afară de Mont Royal.

-Sigur ai să mă întrebi ce-i cu caietele acelea, anticipă Luc.

-Par destul de vechi… Ai descoperit ceva interesant prin ele? am întrebat eu, mai mult ca să spun ceva, fără importanţă ce.

-Nu pot să cred că nu te-ai uitat puţin prin ele...., făcu Luc insinuant.

-M-am uitat puţin, din curiozitate…

-Atunci ţi-ai dat seama că cineva a învăţat aici serios.

-Da, aşa pare dar cum n-am văzut nici un nume sau vreo trimitere, nu am tras concluzia că persoana respectivă a scris toate acele caiete aici…

-Ba puteai să tragi concluzia foarte uşor, odată ce ai văzut şi biblioteca de la subsol…

-Cum nu mi-ai spus nimic despre cel care a alcătuit-o sau cum ai moştenit-o, am crezut că sunt lucruri mult prea personale, aşa că nu am avut nici o curiozitate. În realitate, minţeam pe faţă. Interesul pentru acea persoană obscură care se apucase de studiat româna şi strânsese o bibliotecă întreagă în acea limbă, mă făcea să uit până şi de proiectele mele în curs de realizare, care până atunci îmi acaparaseră toată atenţia.

-E o poveste lungă…

-Eu am timp… Săptămâna viitoare este săptămâna de lectură, am replicat eu amuzat.

-Ce-ar fi să-i chemăm şi pe ceilalţi din grupul nostru de studiu şi să luăm masa împreună. Am să va spun povestea lui Fortmann.

-Din partea mea nu-i nici o problemă, am spus imediat, cu o undă de părere de rău că o să mai fie şi alţii care o să cunoască acea persoană misterioasă.

Fără să mai aştepte nimic altceva, Luc a început să dea telefoane. În câteva minute, toată lumea era invitată şi curios, nimeni nu a refuzat invitaţia care se repetase la toţi ca o poezie: mâncăm ceva şi vă povestesc despre Fortmann…

Şi mai curios, toată lumea veni la timp, până şi Nathalie şi Reda, care întârziau mereu. Fără a se formaliza, Luc ne-a îngrămădit pe toţi într-o bucătărie mică de la primul nivel şi fără să ne întrebe ce preferam, a început să prepare ceva. După cât de repede se mişca, aveam impresia că toate fuseseră bine pregătite dinainte dar acesta era un amănunt absolut nesemnificativ. Fetele au încercat să se facă utile şi să-l ajute cu ceva pe Luc dar acesta a refuzat politicos. În lipsă de ocupaţie, Stephanie şi-a şi scos laptop-ul din geantă, motivând că trebuie să-şi verifice agenda. Această mişcare nu a rămas neobservată şi în scurt timp s-a declanşat o discuţie în privinţa timpului liber şi folosirea acestuia. Taberele erau clar definite şi complet inegale. Stephanie de o parte, susţinea că laptop-ul ei nu-i mănâncă niciodată timpul liber, ci doar o ajută să-şi rezolve mai repede problemele iar restul de partea cealaltă, motivând ca tehnologia ne ia şi ultimul strop de timp liber. Pentru mulţi dintre noi, discuţia era principială şi nu se referea la tehnologie în sine, ci la Stephanie şi modul ei de a ieşi în faţă. Doar Luc a rămas distant de toate aceste probleme, învârtind într-o oală pentru a nu se lipi orezul pe care-l pusese la fiert. Discuţiile în contradictoriu au luat sfârşit doar când Luc a umplut farfuriile iar în timpul mesei relaţiile s-au mai îmbunătăţit. Am putut observa asta chiar şi fără să vreau. Stephanie a cerut sarea iar Reda, instinctiv, i-a întins-o politicos, lucru de care şi-a dat şi el seama în momentul următor. Stephanie a răspuns, mişcată de gest şi aşa discuţia a revenit la tonuri mult mai calde. Fetele s-au simţit datoare să-l întrebe pe Luc cum a prăjit legumele şi cât ulei a pus, aşa că un alt timp s-a dus pe reţete. După strângerea farfuriilor, în mijlocul mesei şi-a făcut apariţia un platou plin cu fructe şi odată cu el, Luc a găsit momentul potrivit să-şi înceapă dezvăluirile.

De la primele cuvinte, mi-am dat seama că era un moment important pentru el dar şi pentru ceilalţi, care aşteptau de mult să facă legăturile între fragmentele de destăinuiri la care participaseră.

-De când am început să ne întâlnim în bibliotecă, v-am spus că într-o zi o să ştiţi tot adevărul. Chiar şi fără să ştiţi natura cercetărilor mele, voi m-aţi ajutat iar eu nu pot să uit tot efortul pe care l-aţi făcut. Spunând toate acesta, Luc îşi plimba recunoscător privirea peste fiecare în parte ca un adevărat lider.

-Vedeţi voi?! Toate cercetările mele în care m-aţi ajutat atât de mult şi mă refer aici la toate lecturile pe care le-am făcut împreună, la toate discuţiile şi analizele, fără voi n-aş fi putut să fac nimic şi poate că, în scurt timp, aş fi renunţat. Am făcut împreună sute de fişe de lectură, mai toate pe opere ale scriitorilor din Europa de Est şi cred că au fost lecturi agreabile. Dar adevărul este că, în spatele interesului meu pentru cultura Est Europeană, este ceva ce nu ştiţi încă. Nu snobismul m-a făcut să mă îndrept spre o cultură îndepărtată, diferită din multe puncte de vedere de a noastră, ci faptul că încerc să reconstitui viaţa şi scrierile Doctorului Fortmann.

-Bănuiesc că nu a auzit nimeni de el şi chiar nu este nevoie să încercaţi să-l identificaţi, pentru că este imposibil să cunoaşteţi ceva despre el. Auzind acestea, Stephanie se relaxă, puţin jenată de graba cu care începuse să caute conexiuni despre persoana doctorului.

-Doctorul Fortmann, aşa cum obişnuiau să-i spună părinţii mei, era un excelent arhitect, ce şi-a luat doctoratul în Franţa. Din câte am putut înţelege din sursele găsite, doctorul era considerat unul de-al casei, petrecându-şi mult timp prin biblioteca tatălui meu. Fusese coleg de liceu cu tatăl meu şi de atunci rămăseseră buni prieteni. Fortmann moştenise o avere destul de mare şi începuse să aibă o viaţă cât se poate de confortabilă, concentrându-se pe studiile sale iar în rest jucând golf sau stând prin cluburi selecte. Pentru a cunoaşte lumea, a optat pentru un doctorat în Europa iar faptul că nu a obţinut o bursă, nu l-a descurajat, pentru că banii nu erau o problemă. Acolo a stat exact trei ani, timp în care şi-a terminat doctoratul iar vacanţele şi le-a petrecut pe şantiere, încercând să capete experienţă şi ceva aventură. După primul an de doctorat, ajunge şi în România şi lucrează cu o echipă româno-franceză la restaurarea podului de fier«Dunărea», de la Cernavodă. Exact din acea vară, ceva se întâmplă cu doctorandul de atunci. Se întoarce în Franţa şi îşi termină doctoratul doar în trei ani, contrazicându-şi previziunile prin care spunea că o să facă un doctorat până la bătrâneţe, ca sănu se plictisească. Se întoarce în Montréal pentru o scurtă perioadă de timp iar aici devine din ce în ce mai retras, nelăsând pe nimeni să ghicească ce are de gând să facă.

- Uitaţi ce nota tatăl meu în jurnal şi spunând asta, Luc luă caietul pe care-l adusese cu el şi îl deschise la un semn.

« Luni, 14 iulie.Doctorul este de nerecunoscut. S-a întors de o săptămână în Montréal şi nici până acum nu a trecut pe la noi. În schimb, a avut grijă să-i avertzeze pe toţi cei pe care i-a întâlnit, să nu spună nimic despre el. Dacă nu l-aş cunoaşte, aş crede că nu este în toate minţile. Am întreţinut o corespondenţă interesantă atâţia ani, pentru ca acum să nu mă mai cunoască. Am să-i mai dau o săptămână ca să se dezmeticească şi dacă tot nu vine, atunci o să mă duc eu la el. Sau poate o fi luat vreun virus de pe acolo şi stă în casă, să nu complice lucrurile… Asta ar fi cea mai bună variantă pentru el… Adevărul este că şi curiozitatea mea e mare. Poate că omul este obosit după traversarea oceanului…»

« Marţi 15 iulie. Surpriză mare! Şi-a amintit doctorul de mine. A trecut să mă vadă şi am stat de vorbă, ca în vremurile bune. La prima vedere, Europa l-a schimbat. Acum este enervant de serios iar de câteva ori, am avut impresia că nici nu mă mai ascultă… Înainte de plecare, mi-a spus că în Europa a descoperit ceva care i-a schimbat viaţa şi că ar vrea să nu mă supăr pe el pentru cât de aerian este, pentru că acum are de lucru şi simte că acum este momentul. Bănuiesc că toate acestea mi le-a spus doar ca să-mi distragă atenţia de la subiectul principal. Printre altele, mi-a spus că am să primesc nişte cărţi pentru el, pe adresa mea şi că atunci când sosesc, să îl anunţ. Cică din motive de securitate… Dacă sunt motive de securitate la el, de ce să nu fie şi la mine? Mă rog, am s-o fac şi pe asta... La câte am făcut pentru el până acum, nişte pachete cu cărţi nu mai înseamnă nimic.»

Luc închise caietul şi continuă cu aceeaşi voce gravă. Aşa au început să sosească pachete cu cărţi şi bănuiesc că acum vă este clar de unde anume…

-Din Europa, după cum ai spus, răspunse Stephanie ca la şcoala, aşteptând laude.

-Asta se înţelege dar de unde mai exact? Şi pentru că nimeni nu reuşea să ghicească, Luc adăugă: din Bucureşti. Si pentru că pachetele veneau unul după altul, doctorul nu a mai reuşit să le ia niciodată şi atunci l-a rugat pe tata să îi dea o cameră unde să le depoziteze. Aşa a apărut biblioteca de la subsol…

Chiar dacă nu a fost încântat de idee la început, tata a acceptat. Mai mult, începuse să-i fie teamă pentru sănătatea doctorului, pe care aşa, putea să-l aibă sub supraveghere. Pachetele au încetat să mai vină, odată cu începutul războiului dar deja biblioteca era plină. Cinci ani de zile, cât a durat războiul, doctorul a stat aproape numai în biblioteca de la subsol, neglijând complet orice alte activităţi, studiind sistematic toate materialele pe care le primise şi aţi văzut că nu sunt puţine. La terminarea războiului, a anunţat că el va pleca în Europa să-şi caute de lucru. Era o ipoteză mult prea absurdă pentru ca să fie crezut dar cum pachetele de cărţi nu trecuseră complet neobservate, se auzeau zvonuri că ar fi fost simpatizant comunist şi c-ar vrea să plece să construiască socialismul în Rusia sau în Europa de Est. Din cauza asta, tata a avut nişte mici probleme cu serviciile de contraspionaj dar lucrurile s-au liniştit după plecarea doctorului, complet pe neaşteptate. Cu toate acestea, surprizele nu s-au terminat aici. Semnele de viaţă pe care le-a dat doctorul au fost din ce în ce mai captivante. Practic, totul sau aproape totul s-a redus la o corespondenţă conjuncturală, ce a dezvăluit lucruri cel puţin neobişnuite... De pildă, tatăl meu primeşte o scrisoare pe data de 30 octombrie 1969, prin care doctorul îl felicita pentru băiatul care i s-a născut. Să vă citesc din jurnal, pentru că sunt simpatice comentariile. «Mare surpriză, mare! Primit scrisoare de la doctorul crezut mort şi îngropat… După ce am parcurs textul scrisorii, am început să cred iarăşi, că nu mai este în toate minţile sau că a greşit destinatarul. Începe scrisoarea prin a mă felicita pentru naşterea fiului meu. De unde o fi având el informaţiile acestea, de care nici eu nu ştiu? Şi doar am fost cuminte în ultima vreme, nu mă pot bănui de ieşiri imorale… Cert este că s-a ramolit de tot, dacă începe să încurce aşa de tare lucrurile…

………

Încerc eu să fiu vesel dar scrisoarea, aşa ciudată cum este, a reuşit să îmi aducă aminte că nu vom avea niciodată copii. Fanny nu poate să aibă copii, măcar atâta trebuia să reţină idiotul! Dar ce vină are el, dacă-i plecat la o distanţă aşa mare şi nu mai are veşti de la noi. Nici nu ştiu unde aş putea să-i scriu, să-i temperez bucuria…»

Scrisoarea a fost recitită însă cu alţi ochi, exact peste un an, când pe 30 octombrie mă năşteam eu… Pură întâmplare sau nu, doctorul avusese dreptate, numai că se înşelase în privinţa anului… De aici încolo încep să apară scrisori din ce în ce mai ciudate. Tot ce se putea şti, era ca veneau de undeva din România iar scrisul era cel ordonat al doctorului care, parcă făcând un experiment, încerca să se convingă de adevărul cunoştinţelor sale.

Un exemplu ar fi…, şi negăsind exact ce căuta, Luc începu să răsfoiască grăbit caietul cu însemnări, oprindu-se din când în când să citească un pasaj ce părea a fi cel căutat. Găsindu-l într-un sfârşit, îşi regăsi şi calmul şi-şi continua expunerea încurajat de liniştea cu nuanţe iniţiatice, care se aşternuse.

-Într-o altă notă de jurnal, după primirea unei scrisori, tatăl meu nota: « Dacă până acum scrisorile doctorului m-au amuzat, ultima pe care am primit-o, m-a făcut să cred că o modalitate extrasenzorială de a comunica este posibilă. Altfel nu îmi pot explica faptul că doctorul are acces la lucruri numai de mine ştiute. De aproape două săptămâni, am nişte dureri în partea dreaptă, sub coastă şi am început să cred că moştenesc genetic boala a tatălui meu. La vârsta mea, numai un chist la rinichi nu mi-ar trebui! Am de gând să fac nişte analize complete, pentru a vedea exact ce se întâmplă cu mine dar deocamdată nu am apucat să vorbesc cu nimeni. Nu i-am spus nimic nici lui Fanny. De unde a putut afla doctorul? Ar fi o posibilitate, totuşi… Să fi vorbit prin somn, să fie microfoane prin cameră şi să i se facă doctorului, în fiecare dimineaţă, un raport complet al discursurilor mele nocturne… he, he, he…» Astfel de relatări primite de la doctor, cu trimiteri la lucruri cunoscute numai de tatăl meu, îl fac să creadă, din ce în ce mai mult, că doctorul îl folosea ca pe un cobai, sau că vroia să-i transmită ceva prin aceste scrisori. Mai mult, se poate observa o diversificare a mediilor de cercetare - dacă le putem spune aşa - ale doctorului. Peste doar doi ani, doctorul începe să-i relateze tatălui meu în scrisori lungi, pline de detalii, visele pe care le-a avut, nu doctorul, ci tatăl meu!… Voi înţelegeţi ceva de aici? Eu nu, făcu Luc, nelăsând timp să i se răspundă. Tatăl meu a încetat să se mai întrebe cum făcea doctorul să afle toate acele amănunte, doar o întrebare îl măcina: de ce îi scria doctorul toate acestea, fără să-i dea o adresă unde să-i poată confirma toate rezultatele? Ultima scrisoare a venit cu puţin înainte de accidentul părinţilor mei… Atunci doctorul îi anunţa că în curând se vor vedea şi că probabil nu o să-l recunoască. Neînţelegând ce vrea să spună, tatăl meu îşi începea nota de jurnal: « Iar i-au dat cu rest calculele doctorului... De data asta n-a nimerit-o! Mi-ar plăcea  să i-o spun dar eu nu am de gând să trec oceanul prea curând…» Peste doar două zile a avut loc accidentul …

După câteva momente de tăcere, în care nimeni nu avu curaj să spună nimic, Luc îşi reveni şi aducând din camera alăturată albumul gros de fotografii, deschise la ultimele pagini şi indicând fotografiile doctorului, i-l întinse lui Reda, care stătea în dreapta lui. Când a ajuns albumul şi la mine, am putut vedea fotografiile acelea alb-negru ale personajului ce îmi atrăsese atenţia de prima dată. Fără să vreau, mi-am adus aminte de fotografia unde doctorul era în mişcare, cu haina a cărei croială mi se părea cunoscută şi am avut intenţia să lămuresc misterul, numai că m-am oprit la timp, nevăzând-o. Am căutat-o la pagina următoare şi cu o pagina înainte dar poza nu mai era acolo. Luc observând căutările mele, adăugă nişte comentarii generale asupra pozelor, fapt ce mă făcu să cred că nu bănuia că mă uitasem în lipsa lui în album. Am dat albumul mai departe şi am rămas cu întrebarea ce devenea din ce în ce mai presantă: de ce a scos tocmai acea poză din album? Ne mai păstrează vreo surpriză? Sau pur şi simplu nu vrea să spună totul, din alte motive? Cum era imposibil să-i pun aceste întrebări, m-am resemnat cu gândul că poate vor veni ocazii când voi putea aduce vorba şi despre fotografia care lipsea.

Când albumul a ajuns şi la Stephanie, aceasta a privit pozele cu neîncredere, parcă nevenindu-i să creadă tot ce auzise. Fără să ridice ochii din album, începu să vorbească rar, adresându-i-se lui Luc în special dar şi nouă, celorlalţi.

-Care ziceai că sunt sursele tale? De unde ştii toată această poveste?

Fără să se grăbească, Luc răspunse cu un calm rău prevestitor.

-Sursa principală au fost jurnalele tatălui meu iar după aceea, biblioteca întreagă…

-Deci nu ai avut prima sursă, adică scrisorile trimise de doctor ?!

-Nu, scrisorile încă nu le-am găsit dar bănuiesc că va veni şi ziua când o să dau peste ele. Tatăl meu nu putea să le arunce, sigur le-a păstrat pe undeva. Dar, chiar şi aşa, crezi că n-aş putea avea încredere în jurnalul tatălui meu?

-Nu zic că nu poţi avea încredere dar te-ai putea afla în faţa unor interpretări conjuncturale sau puţin hazardate, ceea ce ar putea să-ţi distorsioneze percepţia evenimentelor.

-Până la urmă unde vrei să ajungi? întrebă Luc la fel de calm.

-Aş vrea să ştiu ce vom face de aici înainte, răspunse Stephanie cu siguranţa celui ce a reputat o primă victorie. Până acum lucrurile au fost destul de clare, era un mister pe care trebuia sa-l elucidăm. A trebuit să constituim un grup suficient de unit şi de pregătit pentru a răscoli prin literatura unei părţi de lume şi toate acestea pentru a prinde un fir care, se pare ca astăzi, după ce ai adus şi ultimele date, este cât se poate de bine conturat. De aici în colo ce vom face? Nu pot să spun că mie îmi pare rău pentru tot ce am făcut până acum, pentru că a trebuit să citesc lucruri pe care altfel nu le-aş fi atins. Au fost lecturi interesante, fără nici o îndoială, au fost multe lucruri de învăţat dar acum, singurul lucru pe care mai poţi să-l faci pentru a obţine nişte răspunsuri clare, este să te duci după doctorul Fortmann în Europa.

-Logică impecabilă, inteveni Luc zâmbind. Asta o să şi facem.

-Tu n-ai văzut cât de greu ne-a fost să ne adunăm toţi de fiecare dată? interveni Isabelle. Cum poţi să crezi că o să fim în stare să facem toţi o călătorie până în Europa? Unde mai pui că mai şi costă şi nu puţin…

-Da dar poate o să descoperim ceva interesant, se apăra Luc.

-Interesant poate pentru tine, replică Stephanie. Pentru noi, ce noutăţi pot să mai apară ?

-Voi chiar nu va daţi seama că doctorul a găsit ceva ce l-a schimbat complet?

-Să găsesc acel ceva şi să nu mai vreau să vin acasă, să rămân prin Europa de Est?! Nu, mulţumesc! Eu una nu mă simt atrasă de o excursie fără un scop clar, adaugă Stephanie dup�