Meditaţia sufletului
« Prima pagină
Uneori,
în momente de singurătate
mă privesc în oglindă
şi mă întreb: cine sunt eu?
...iar atunci o căldură nepământeană
îmi invadează fiinţa,
devin o statuie ce priveşte mut
infinite răspunsuri
cernite din iubirea divină...
e ca şi cum văd toţi oamenii
vii şi nevii într-o luminoasă spirală,
ce se încolăceşte pe
mii de universuri...
e ca şi cum timpul şi spaţiul
se lipesc şi devin ceva inefabil,
e ca şi cum am existat dintotdeauna,
e ca şi cum viaţa e doar un vis
în care m-am înecat...
....şi ajung într-un punct unde toate
se sfârşesc şi toate încep...
şi simt iubirea divină
cum mă înconjoară din toate părţile fiinţei mele,
mă scaldă în lumina ce-mi aminteşte
de naşterea sufletului meu...
şi parcă pentru o clipă îmi doresc să nu mă fi născut niciodată
din acel pântec nemuritor...
Uneori,
singurătatea este puntea
către dialogul uluitor
cu soarele etern şi divin
din care m-am desprins,
iar lacrimile aprinse, meditaţia, stângacea creaţie, iubirea
sunt doar un strop din mulţumirea faţă de El.