Să fie oare o lege a schimbării,
guvernându-mi ciclul vieţii, tacit şi sigur, indiferent de sentimentele mele
şi parcă foarte răspunzătoare de tumultul lor?
Nu găsesc farmecul acestei
schimbări dureroase şi eliberatoare totodată.
Azi, de ce încep neaşteptat să
renunţ la visele de ieri? Poate nu neapărat să renunţ, ci să mi se pară
inutile şi demne de încropit în peretele gros şi nemişcat al amintirilor.
Odată cu depărtarea de ele se deschid noi uşi. Noi uşi ce freamătă după paşii
mei, parcă predestinaţi să le topească potecile. Mi-e greu să păşesc şi să
renunţ la visele de ieri. Mi-e greu şi totodată cred că dincolo de acele uşi
se află un alt capitol din marea carte a vieţii mele. Simt cât de reală şi
necesară este această lege a schimbării.
Mă las dusă de val şi de
inspiraţia ce vine de dincolo de cuvinte şi forme, de dincolo de paşii
singurătăţii sufletului meu. Şi cred că arta este ceva intim. Atât de intim
încât în esenţa ei se întâlnesc două entităţi: micul creator şi Marele
Creator. Privitorii zgârie prin şlefuirea cuvintelor, dialogul inefabil dintre
suflet şi Dumnezeu.
