NU CEREAM NIMIC
« Prima pagină
nu ceream nimic...stăteam doar
două siluete păgâne
ţinându-ne de mâini
la umbra
copacului fără de
sfârşit

nu ceream nimic...nici foşnetul
frunzelor nici mlădierea
ierbii nici parfumul
petalelor răvăşite
de vântul
sprinţar

nu ceream nimic...şi dintr-o dată
peste creştetele noastre albe
a început să plouă
cu amintiri

se strică vremea...am mai apucat să
spunem şi ne-am ascuns amândoi
în marsupiul ţărânei-mamă
care ne aştepta cu dor
încă de la
primul ţipăt