era
ca un fel de primăvară peste
ochii subţiri ai pământului dar
şerpii de întuneric răsăreau
din iarba vânătă
sâsâind obscenităţi
la adresa
www.omenire.com
lângă poarta erei atomice
stăteau Dumnezeu şi cu
Sfântul Petru
judecând turmele de
crisalide
stadiul larvar a ceea ce
ar fi putut fi odată sufletele
noastre comune
era ca un fel de primăvară peste
epiderma zgâriată a timpului dar
şerpii de întuneric
mâncau antrax cu napalm
pe pâine
şi vomitau neutroni
cu care biciuiau apoi
ochii plânşi ai planetei-mamă
niagară de
lacrimi
atunci am îngenuncheat
în iarba cea vânătă
şi fierbinte ca
un ou de pasăre phoenix
undeva
în adâncul găurii negre
căreia obişnuiam
să-i spun odată inimă
sufletul mi se zbătea
hăituit
căutându-mi în zadar
marginile
şi plângând în hohote peste
întrebările lumii
dar nu mai era deloc primăvară
iar eu muream
departe tare departe
pe malul unei ierni
de plutoniu
învelit într-un linţoliu
de vise
ce folos ce folos ce folos
că mă porecliseră
homo sapiens
poate mai bine aş fi fost
piatră
sau strigăt
sau cale lactee
şi totuşi a fost doar un vis
cu şerpi atomici
şi cu şopârle chimice
care muşcau cu sete
din primăvara
ce nu avea să mai vină
niciodată
