Ies puii rândunicii pe prichiciul solar.
Aerul din osul piciorului păsării este tot o ispită şi nimeni nu îşi mai aduce
aminte de vechiul, negustorescul galantar alb ca de var.
In jurul stolului norii transpiră sub pleoape deşi nu-i nici zi şi nici noapte.
Ce poveste, ce basm am scris peste noapte, un şirde cuvinte în care tânărul
moare şi bătrânul se preface numai că tace.
Bob cu bob mercuru-l adun în aripi şi grade telurice.
Seismul topeşte calota cu gheţuri polare şi pasărea nu mai are scăpare.
Tu stai la un capăt zbor, Precistă, eu, la celălat, pe postul unui cleşte de
rufe, siguranţă pentru seninul pe care nimeni nu ţi-l ia de pe frunte.
Stăm ca păstorii de turmă, cu tâmpla pe braţ şi carnea pe lava ce fierbe sub
roca ce urlă.
Din groapă în groapă, din hău în alt hău, sârguincioasă execut exchibiţii în
numele Tău.
Golită-i toată covata în care, ca peste un leagăn, în pâine mă apleci spre
iertare.
Fac parte din stol deşi zbor doar în somn, ca rindeaua-n talaşul ce creşte
pădurea cu păsări ce cântă de zor.
