bărbatul
acela cu ochii negri
obişnuia să-şi
lase bicicleta
rezemată de gardul cimitirului
îşi făcea cruce cu gesturi largi
chema din taina nopţii liliecii
păşea încet printre cei morţi
ascunzându-şi chipul de Lună
pe drumul către cireş ocolea
crucea aceea albă neobişnuit de
rece
de care mă feream în copilărie
crezând cã-i o mamă vitregă
poate i se făcea poftă de cireşe
viaţa scuipându-i sâmburii dragi
în adânc
uneori se oprea îşi acoperea faţa
cu mâinile frământa pământul
murmura
cuvinte într-o limbă necunoscută
bărbatul acela cu ochii negri
de la o vreme nu a mai venit poate
că am crescut şi mi s-a făcut
frică
de moarte uneori privesc peste gard
îmi ţin dorinţele la piept aştept
să aud un scârţâit de bicicletă
