Transparenţa uitării
« Prima pagină
eşti atât de curată, pierduto
că mă uit prin sângele tău
ca printr-un cristal de bohemia
şlefuit în somn
 
orice imagine concretă despre tine
se holografiază în jur
lăsând o ninsoare atomică
peste lucruri
 
deodată coboară noaptea
şi îmi dansezi în pupile
ca o cerboaică
atrasă de rut
 
te întinzi pe somieră
soaţă de faraon
înaintea ceremonialului
zeificării
 
încăperea începe să alunece
asemeni unei goelette
pe smaragdul din
marea sargasselor
 
între noi
o sabie cu două tăişuri
desparte aerul
de aer
 
contopirea noastră, pierduto
are transparenţa a două păsări subţiri
scufundate
într-un fiord neştiut