vine o vreme în
care toate mor în jur
mor pur şi simplu
şi povestea se
termină
o vreme când arborii nu mai au verdele de altădată
şi degeaba mai cauţi cuvinte liniştitoare
pentru a le reaşeza în templu
printre
drumuri scâlciate şi orizonturi totdeauna tulburi
fiinţe omeneşti cu lumânări şi confeti în mână
mişcare şi nemişcare somn şi frânturi de zgomote
/în fiecare cutiuţă cu gânduri
zboară câte o umbră
şi nimeni nu ştie ce se află dincolo
dincolo de marginea de mangal a fricii/
vine o vreme când tristeţea şi oboseala
se întipăresc adânc pe chip şi nimeni
nu întreabă de ce
căci fiecare la rândul său
urlă gâtuit în gaterul alb de oase
o vreme când înţelegi că a plimba un hoit
de la un capăt la celălalt al vieţii
se dovedeşte cea mai absurdă întâmplare statistică
vine o vreme când nu mai ai chef să dai nici o explicaţie
nu mai ai chef să trimiţi nici o scrisoare
nici
lumii nici lui dumnezeu
cuvintele-s putrede-n
mâini
ca rădăcinile de sălcii fulgerate
