Braţele tale
« Prima pagină
ce moarte frumoasă e liniştea aceasta!
 
şi cât de albe sunt braţele tale
înveşmântate cu dragoste!
ele vor a mă însoţi pretutindeni
 
dar eu nu mă pot întoarce spre a-ţi aşeza acolo
un rondou de lună cu sânii dezveliţi
 
nici măcar câteva lucruri mărunte
nu pot pune alături
armele mele pieptarele mele
încălţările mele cutiuţa cu tutun ceasul cu lănţug
amuletele cărţile
nu-mi pot lua nici măcar amintirile ultimei respiraţii
 
în linişte
umbra mea nu mai are stăpân
acum când peste case pluteşte lenevos
un fum albăstrui
cianotic şi ezitant ca o hidră flămândă
 
liniştea e înţelegerea simplă a faptului
că peste tot şi întotdeauna se lasă seara
când îţi îndeşi degetele pe gât
şi vomezi toate obişnuinţele toate numele
toate cuvintele
 
când rămâi indecent de alb
în uşa odăiţei şi priveşti inert la steaua aceea
căzătoare
şi fugi cu tine în gând pe marginea râpei
şi te recunoşti drept sinucigaş incorigibil
 
şi totuşi
consolator trofeu
braţele tale liniştite
înveşmântate cu dragoste
şi moartea asta frumoasă
pretutindeni... pretutindeni...