Balada lui Esenin Serghei
« Prima pagină
"Dozvidania, drug moi, dozvidania !"
 
 
Cu  privirea lui albastrã
–  cuib de tainice scântei  –
a venit la masa noastrã
domnul Esenin Serghei
 
Un vârtej de nea de aur
se zbãtea sub cuşma-i spartã
prin nãmeţi şi prin coclaur
rãtãcea din poartã-n poartã
 
Cu-ncãlţãrile-i crâmpeie
vagabondul fãrã leac
cãuta un loc sã steie
o secundã cât un veac
 
L-am poftit, ne-a dat bineţe
cât pe ce, sleit, sã cadã
peste cerul albei feţe
zburau lacrimi de zãpadã
 
"Dincotro venişi, poete
din ce vreme, din ce astrã ?"
el, cu şoaptele încete
ningea blând la masa noastrã
 
Şi, clãtind din cap arare
pune cuşma la pãmânt :
„Mulţãmesc de întrebare,
vin din stepe de cuvânt ... 
 
Rãtãcii sã aflu unde
ard în vodcã guri de zei
pe sub cerul lumii scunde
printre şuţi şi derbedei
 
Vrui sã fiu zugrav de vise
peste-o iarnã cât o erã
dar aceasta, pare-mi-se
nu se crede, nu se sperã !
 
Nu se cere nici la Domnul
nici la diavol nu se cere
cãci, de ne cuprinde somnul
totul trece, totul piere
 
Unde piere,-i greu a ştire
frunzã nu-i, din cer sã fugã
pe cãrãri de cimitire
unde-i numai har şi rugã
 
Nu-i nici chiciurã de şoapte
nici se-nfige-n piept ca vântul
care sfâşie în noapte
întreg cerul, tot pãmântul
 
Nu e mânã de iubitã
odihnind pe fruntea  rece
cea visatã sau trãitã
cea venitã ca sã plece
 
Nu-i nimic din toate-aceste
nici tu viaţã,  nici tu moarte
nici ce-a fost şi nici ce este
fie-aici, fie departe     
 
Nici se naşte ca să piară
nici nu are cer şi soartă
şi nici trup flămând de fiarã
din nãmeţi cu coama spartã
 
Nu-s nici volburi de-oseminte
risipite-n vânt de iele
ci-s doar umbre,  doar cuvinte
şi-s doar viscole de stele
 
Şi nu-i nimeni sã le şteargã
urma albã de dihãnii
care-aleargã şi aleargã
prin văzduhul lumii sãnii...”
 
Atât spuse, scurs de viaţã
se-ndreptã cãtre fereastrã
lung, o flacãrã de gheaţã
sticli-n stepa lui albastrã
 
Iar apoi, cu lungi suspine
despletindu-şi paşii grei
a plecat, ningând spre sine
domnul Esenin Serghei ...