-
Pe Adrian îl ştiu de ceva vreme, de
pe atunci când şi pe mine muza Alexandra mă biciuia cu dragostea ei şi
scriam în neştire. Această tristeţe, coroborată cu pasiunea pentru sport, eu
cu rugbyul
şi el cu fotbalul, ne-a adus de
câteva ori faţă în faţă, în lumea virtuală. Acolo am avut chiar ocazia de a
face un text împreună, Gând oximoron, publicat de altfel în primul meu
volum.
- Am
apreciat mereu oamenii care atunci când suferă îşi descoperă latura
creativă. A fi liric, cum de altfel descria Cioran cu atâta acurateţe, a fi
liric este un dar de la Dumnezeu dar este şi un supliciu. Iar la o vârstă,
cu toţii avem această tendinţă de a ne exterioriza prin scris, chiar dacă nu
toţi ajungem să paşim pe urmele marilor scriitori.
-
Adrian va rămâne însă poetul Georgianei. La fel cum şi eu voi rămâne poetul
Alexandrei, al Ioanei şi al tuturor femeilor pe care
le-am iubit sau le voi iubi. Dragostea lui Adrian triumfă prin scris. Aş fi
vrut ca el să ajungă mai mult decât poetul Georgianei, însă drumul este lung
şi foarte greu. El nu are încă puterea autocenzurei, este prea legat
sentimental de acele clipe, orice amănunt i se pare poezie, orice
banalitate, orice nimic. Însă cine sunt eu să judec ceea ce simte un om? La
această rubrică a prietenilor mei, îl vom citi pe Adrian şi vom lua o lecţie
de iubire.