D.H. Silvian



Nu demult

Prin zile de Paris odată m-am plimbat. Am stat un an și am avut timp să mă gândesc. Am învăţat să privesc, să cer, să vreau. Mă găseam înconjurat de oameni într-o mansardă, adăpostit ca într-un jurnal de mulţi citit, sau plutind în alb și negru pe un vapor ca într-o corabie de nebuni. Era un violonist și-a lui femeie, și ea o violonistă. Aveau și-un băieţaș, soare și lumină pentru toţi. Era frumușel și printre toate, ca o mascotă a speranţei. “Să fii sănătos !” tata îi spunea și el răspundea “Ba tu să fii, că eu m-am făcut deja bine !” Și, ce îi plăcea să mai mănânce. Și-ai mei bunici adorau să-i pregătească. L-au și tuns, de i-au speriat părinţii. Iar acum e mare și-o avea și el flăcău cu bucle, și o fi uitat de supe și tunsoare și pereţii tapisaţi. Era și-un cuplu de bătrâni ce cancerul îi plimba de colo, colo, dar care fără nicio frică nu lăsau viaţa să-i înfrânte, nici de nu aparţineau, nici de nu înţelegeau. Au fost și madame, ce cu un deget în sus, lexiconul îl preamăreau și lecţii de dicţie ne tot dădeau. Au fost mulţi trecători, aventurieri cu soarta-n portbagaj. Au venit și-au mai plecat și alţii, însă doi și plini de ei, în retină mi-au rămas. Sau să fi fost al lor Larousse, ce mereu ei îl studiau, că mi s-a imprimat ? Ne împărtășeam trecuturi și viziuni de bine. Ne pregăteam de drumuri noi și ne păcăleam la umbrele istoriei. Culorile erau disco, costumele retro. Un televizor ce mergea pe un canal și găsit într-un canal ne era averea. Cu mărinimie și mândrie o împărţeam și-o lăsam în moștenire. Sticlele aveau un preţ, la fel și școala. Uneori o făceam pe emisari, învăţând pe nătăfleţi că venim în trecere dintr-o ţară cu muzică și Feţi Frumoși, și Cosânzene. Învăţam și noi, multe lucruri bune, multe mai puţin, dar multe. Aflam că ceapa și usturoiul și brânza se cumpără pe dolari, că în autobuz te urci prin faţă și cobori prin spate, că punctul e virgulă și virgula punct, că după cum se plângea un concetăţean, totul e invers. Aflam de civilizaţie și ignoranţă, de mirajul libertăţii, de nimicnicie, de dor și aspiraţii, dar simţeam că se poate și știam deja ce nu se mai poate. Porţile erau deschise, anii optzeci începeau. Se anunţa deceniul “eu”. Nimic nu mai oprea, nici lipsa, nici frica, nici lenea, nici a ta și nici a mea.


Noi hrănim drumul

Am citit că drumul ne mână pașii. Pașii, călcatul, amprenta greutăţii corpului lăsată în scoarţa cărării, adică a drumului care ne cară. Dar fără pașii noștri nu ar fi nici un călcat, nici o urmă, nici un semn. Nu s-ar ști dacă am fost sau nu, nu s-ar pomeni, nu s-ar povesti. Și, nu mult după, drumul ar dispărea. Drumul este hrănit de greul nostru. Cu cât greul mai mare, cu atât drumul mai tare. Lipsa de pași, inexistenţa urmelor lăsate aduce praful, și nimic nu mai indică direcţia, nici cea cunoscută, nici cea căutată. Drumul ar sista să existe. Drumul nu ne face, nu ne mână, nu drumul ne dă, drumul există doar pentru că este călcat în picioare.

Înţeleg

Pa^hhprcă recunosc strada. Am mai trecut pe aici, ne jucam cu cercul, pe ea, când eram mici.
Eram noi mici ?
Mititei, niște prichindei.
Mititei !? Ăia îi mâncam.
Încă îi mai mâncăm.
Deci, nu s-a schimbat nimic.
Oho, s-au schimbat multe, mai-mai de recunoști.
Și copacii, tot așa de pufoși ?
Mai ceva, iar câinii, chiar fioroși. Mă, și tencuiala cade, și nu pare să deranjeze, dar cu degetul n-ai voie ca s-o arăţi. E scris undeva în cărţi.
Cozi mai sunt, la coadă se mai stă ?
Nu, că acum toţi au, și nimic nu se mai dă.
Dar cu aglomeraţia cum e, pe stradă cine trece ?
Sunt mulţi turiști, cu buletin și maneliști. Se cântă, se dansează, chiar când se șofează, și la colţuri, fire atârnă, agăţate de o bârnă. Fire de toate, pentru toţi, multicolore, la margini nu chiar inodore. Prin ele se comunică, și repede, căci suntem repeziţi. Am fi dorit să fim, chiar auziţi, dar cine mai aude de atâtea claxoane și tâmplele ce ne bat cu toane !? Și trec mulţi, cruce se face și toţi vor să fie lăsaţi în pace.
Și, statui mai sînt ?
Nu, nu multe, acum doar sunt. Unele noi, unele mutate și altele de soartă furate.
Tot așa de majestoase ?
Ba, unele chiar mai frumoase, dar le crapă ăștia cu plăcile lor și cu rotile, nu le dau multe zile. Nici n-ai nevoie de anarhiști, acum toţi sunt niște spărgători profesioniști. Așa se calcă-n gropi acum, înainte și prin fum, cu ardoare și speranţă de mai bun. Strada e veselă cât e lumină, patina e veche, dar e fină. Afișele-s mari, întineresc ridurile bătrâne, firmele acoperă defectele păgâne. Se deschid vechile taverne, dar unele mai mult se-nchid, pe bănci se spun multe baliverne, se repară pietrele din drum și mereu se varsă scrum. Strada e vioaie, mișcă, iar spre seară, în întuneric pișcă. De-ţi place să fii pișcat, nu sta, mergi, că ai de apucat. Și unii încearcă, și apucă. Și au palate, unele-s cu aur, sau altele de nepăsare poleite, toate însă cu garduri, de invidie ferite. Și toţi au livadă şi grădină-n miniatură, pentru o zacuscă sau o murătură, după cum a ieșit din zar, propriul aprozar. De apari pe-aici, nu o lua pe scurtătură, c-ai s-ajungi și tu pe arătură. Sau invers.
Păi, pe-aicea văd eu, nu-i de mers ! Ești sigur că aici noi ne jucam ? Așa, e strada noastră acum ?
Nu mai e a noastră, au luat-o alţii și ne-au lăsat cu toţii-n drum.
A, înţeleg ! Ne-a fript trecutul, ne arde pentru mâine, prezentul e prea cald… de aia, atâta scrum.

Pe lună plină, cândva demult

Sînt domnule camere la Carmen…
Chiar sînt ?!
Da domnule, care nici nu se compară cu ale mele.
Du-te dom’le ! Hai las-o ! Și s-a dus.
Iar un altu’ pe pârâul îngheţat, pescuiește
pe lună plină cu lanterna sub un pod.
Oare ce o fi luat ?
Ba nu pescuiește nimic, ăsta caută, că a pierdut ceva.
Și ce fel de mâncare de pește e și asta ?
Vă rog domnule, tovarășe, aici e magazin
de brânzeturi, dincolo e pescărie. O fi, și-i comedie.
Și nu-i mai lăsaţi doamnă să se uite atâta în vitrină,
aici e Shop, se vinde totul pe valută.
La frumos ne putem uita, doar matale ești o slută.
Păi preparate, un escalop cu ciuperci…
Bine domnule, dar de mâncare n-ai ?
N-am că nu se-aduce, dar cine știe să apuce
răbdare are și stă, căci în curând vine și se dă.
Hai, las-o că e șlagăr vechi !
Stai sau du-te ! Și ne-am dus.
Și din când în când, tot așa în gând, încă îl aud
Și chiar de erau bune, chiar de erau rele…
Erau domnule camere la Carmen
care nici nu se comparau cu ale mele !


Cota apelor

Spune-mi dacă mai ţii minte “Cotele apelor” ?
Ca să știu în ce ape mă scald.


Trofee

Capul dat pe spate, lacrimile dăruite, strigătul înăbușit de timiditate, respiraţia ce-mi aburea minţile, freamătul ce mi le înnebunea, udul pielii cu care mă acopereai, laptele pe care mă lăsai să ţi-l gust, mierea dintr-al tău must... toate-mi sunt trofee, semne de victorie, amintiri, cinstiri, ridicate și așezate acolo unde-aș vrea să-ţi fiu... la ale tale picioare, val înspumat din mare.

Până la os

Un pumn am ridicat spre cer,
Dar nu am prins decât un nor.
L-am coborât, și pumnul și norul,
Și printre degete speranţă mi s-a scurs.
Deci din asta sunt făcuţi…
Din apă și zgomot și visuri de mai mult,
Și toate curg și eu le-ascult.
Nu asta mă învăţaseră,
Și m-am întrebat, dacă am ajuns
Sau dacă sunt doar dus
De lanţ, plimbat ca pe un urs.
Printre stele, printre privirile de fier,
Spre cer, un pumn am ridicat în sus,
Dar tare frică-mi este
Să nu prind din nou ceva,
Sau poate să nu pierd ce-i pus.
Rămân în genunchi, că-s ros
Și nu mai e mult până la os.

La început

Ce bune-s cuvintele de-nceput,
Și câteodată, cam des, sunt tot ce ai avut.
Bunul te-mbată, ești rege pentr-o zi,
Ca apoi, bufon să-mi fii pentru câteva mii.
Cum puteai s-o greșești așa prostește ?
Asta e ! Naiba dă și Domnul ferește.

Gladiatorii te salută

Nu suntem cârpe în bătaia de joc a vântului,
Suntem doar prea mici pentru un război atât de mare.
Săpăm să ne ascundem în tranșee,
Într-o cutie fără cheie,
Dar în groapa în care ai ales să te înfunzi,
Atenţie, că ăia mici sunt tari, nu dinozaurii,
Microscopici de nu-i vezi, sunt înfipţi balaurii.
Și-s aici să stea și-și adoră dimensiunea.
“Sic transit gloria mundi !”
“Astfel, trece slava lumii !”
Cu cei mai mari, viermii se înfruptă,
Lor nu le pasă de învingători, sau de e luptă.
Proștii dau în gropi, fără poveste, fără veste,
Creduli și foarte supuși, ai amarului miei,
Strigă de milenii, unii grași și alţii chei,
“Morituri te salutant !”
“Cei ce sunt pe cale să moară, vă salută !”
Și vor toţi câte o sută,
La salariu, la mărire,
Căci au gustat de-ajuns din preamărire.
Nu le mai pasă de vaca-i stearpă,
Poftesc pe loc și-s mulţi cântând din harpă,
Mai vor și lapte, zilnic, pentru picnic,
Și toţi, răstigniţi de-a lungul drumului, ţi-au spus-o
“Ai s-o duci așa cum ai tot dus-o !”

Manifest

Am învăţat să văd, să aud. Am învăţat că timpul trece și că trebuie să mai treacă, am învăţat ce și nu e joacă. Am învăţat să fiu sănătos. Am învăţat când să vin și când să plec. Am învăţat să trec. Am învăţat ce sunt și de vulnerabilitatea din călcâi. Am învăţat că este necesar ca masca de oxigen să mi-o pun mie mai întâi. Am învăţat de voi, de lucruri noi, am învăţat cine sunt absolvenţi și că aţi graduat repetenţi. Am învăţat și am vrut. Am vrut ce logic era. Am vrut ce mi-a trecut prin gând, să învăţ să cânt. Dar asta nu se învaţă. De îl ai, e un cadou pe viaţă, însă eu nu l-am primit. Păstrez regretul, și îl scuip din când în când, doar așa ca să știe lumea că exist și că mai sunt. Nu critic, eu acuz. Nu mai am chef să scuz, nu mai am nici loc să cresc, trebuie să mă opresc. Vă las, vă dau, îţi dau, îţi las un manifest contra prostiei, contra superstiţiilor, contra celor care seamănă și cultivă negativismul, contra crizei intelectuale, spirituale și culturale, și a lipsei de bun-simţ.

Definiţie

DEFINIŢIE, definiţii, s.f. Enunţul prin care se exprimă operaţia de determinare a însușirilor proprii unui lucru, unei noţiuni; prin care se exprimă natura lucrului; modul necesar pentru explicarea totalităţii notelor caracteristice.

PLAIURI MIORITICE = loc sfânt, altar, loc de sacrificiu și de sacrificaţi; loc unde oile, nevestele și mamele își plâng stăpânul; loc unde complexul de inferioritate oferă un spaţiu propice celui de superioritate; loc unde diminutivul se împletește cu superlativul formând o coloană a infinitului; o ondulaţie cu alternanţe între deal și vale, adică la voi ca și la noi, la deal e greu cu cei pe care îi duci în spate, și la vale e ușor să te rostogolești, împins de șutul dat de aceiași pe care i-ai dus acolo sus; univers spiritual specific, solidar acestui orizont spaţial profund; un dar, adeseori primit în fund.

Paradoxuri și absurdităţi

Îţi cade tencuiala în cap de delăsare, dar rușinea constă în a o arăta cu degetul.

Când am anunţat că voi publica un album de fotografii intitulat “Fire”, respectiv o colecţie de poze cu firele ce atârnă tăiate sau suspendate de fiecare clădire și la fiecare colţ, mi s-a cerut să o fac într-o lumină pozitivă și nu rușinoasă.

Au vrut să știe dacă nu îmi este rușine că fotografiez lucruri crăpate. Iar eu am vrut să știu de ce sunt atâtea, dar mi-a fost rușine să întreb.

O cruce

Nu îmi place să mă ierte alţii pentru păcatele pe care le fac. Nu îmi cer scuze, pentru că n-am niciuna. Nu mă justific, pentru că recunosc că nu este just. Nu îmi fac reproșuri, pentru a nu avea remușcări. Nu cer să fiu pedepsit, pentru că pedeapsa o știu. Nu mă pocăiesc, doar cioplesc.

“La noi, la voi”

E ușor să spui că nu există, să afirmi că toţi avem o mamă, și că “la noi, la voi” e doar o scuză, e ușor să crezi, dar mai greu s-o vezi. “La noi, la voi”, este atunci când noi suntem voi, iar voi uitaţi că aţi fost noi. Sau... noi și voi, voi și noi, sunt doar ei, și miei și zei. Cei care singuri au decis să reevalueze, să remodeleze și să reinventeze. Războiul nu i-a pustiit, nu i-a obligat să reconstruiască și nici să pună vieţile participanţilor on hold. Bunul simţ le-a ghidat dezvoltarea, procesul evoluţiei le-a fost lege. Au avut privilegiul oamenilor ce vor. Și acum, cer să fie, nu la voi și nici ca noi. Se mulţumesc cu titlul de “cei”, c-așa-i la ei.

Tristeţea lucrurilor bune

Faptul că îţi plac lucrurile bune, nu te face un om bun și nici nu înseamnă că ești responsabil pentru ele. Nu tu le-ai făcut, lucrurile nu există pentru că doar le-ai vrut.

Cămașa frumoasă pe care o porţi, când îţi aduce un compliment, nu reprezintă nici glorie și nici o măreaţă înfăptuire. Tu doar ai ales-o. Totuși, felicitări pentru că ai avut cu ce să o plătești.

Pare trist ?! Nu totul este trist. Doar pare. Când recunoști tristeţea, deschizi o ușă spre fericire, iar bucuria te așteaptă. Un om bun o știe, și se roagă, copleșită de lucruri bune ca lumea să fie.

De sânge

Pe albul pernei tale mi-ai lăsat câteva picături de sânge. Erai prea bătrână ca să mai sângerezi și nu într-atât de tânără ca să fii fecioară. Erai ce am vrut ca să se întâmple, erai ce aveam nevoie ca să uit. Și, în setea momentului, poate că ţi-am spus-o, poate că te-am zgâriat cu vorbele mele, sau poate că ai plâns... lacrimi de sânge.

Împreună în Europa

Să fim uniţi prin ce ne desparte
Împreună să rămânem, fără chifle sau carte
Am făcut-o ca s-avem noi ce desface
Și frunzele să rupem din ramura de pace

E utopie, pictată cu doar singuri să nu fim
Împreună am încercat, ca s-arătăm ce știm
Iar acum, așa devreme și nu prea târziu
Spargem sticle și-avem nevoie de-un geamgiu

Din mijloc de stradă să strigăm
Împreună ne-am adunat din nou să vă rugăm
Sperând în ce nu-i încă inventat
Din zilele ce ei ni le-au furat

Cu-n picior aici și unul mai departe
Printre vechi și nou și dorinţă de-avea parte
Așa ne ridicăm noi împreună crăcănaţi
Și strigăm după “miroase de cârnaţi”.

Afecţiuni cardiace

Am auzit sunetul inimii când crapă.
I-am simţit vuietul tăcerii în timpane,
Un tunet surd și apăsător,
O liniște, cumplit asurzitoare.

Golul lăsat în inimă nu e decât o fereastră,
Larg deschisă, la care poţi atârna flori,
Sau prin care poţi arunca chiștoace de ţigară.
Depinde în ce cartier locuiești.