Biografie

 

Ovidiu Bufnilă este un prozator român de science-fiction. S-a născut pe 15 august 1957 la Tg. Ocna, judeţul Bacău. A absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi, promoţia 1991.
 
 
Activitate publicistică:
 
Ovidiu Bufnilă publică eseuri despre imagine şi  fictiune si fictiuni în reviste şi publicaţi din România şi străinătate:
Cronica, Tribuna, Magazin, Magazin Internaţional, România literară, Cronica Română, Ateneu, Convorbiri literare, String, Nautilius, Paradox, Helion, Ziarul de duminică, Contrapunct, Opinia studenţească, Dialog, Jurnalul SF, Supernova, Univers, Fantastic Magazin, Vatra, Arc, ArtPanorama, Jurnalul de Imagine, Ziarul de Bacău, Ing, Deşteptarea, Ştiinţă şi tehnică, Ultima Oră, Monitorul de Bacău, Telegraf, Libertatea, Luceafărul, Manager Club, Jurnalul de Imagine, Orientări, Ficţiuni Omnibooks, Calende, Agora, Argus, Taj Mahal (India), The Blooter (USA), Curierul Naţional, etc.

 

Antologii la editurile:
 
Nemira, ALL, Mediatech, Dacia, Junimea, Ştiinţă şi Tehnică, Albatros, etc.

 

Publică în reviste digitale în:
 
USA, Rusia, Anglia, Argentina, Italia, Australia, India, Danemarca, România, Olanda, Franţa, Marea Britanie, Lituania, Ungaria, Brazilia, Canada, China, etc.
 
 
 
Premii:
 
Premiul pentru eseu de imagine, Festivalul Mihai Sadoveanu, Piatra Neamţ, 1985
Premiul pentru proză SF, România literară, 1983
Premiul pentru cel mai bun roman românesc SF, Jazzonia, 1993
Premiul pentru cea mai bună povestire SF din România, Mandhala, 2001
Premiul pentru scenariu SF, Pataggonia, 2001 acordat de editura Vivien din New York şi Asociaţia bedefililor din România
Premiul Sigma 2002 pentru excelenţă în SF
Premiul Sigma 2002 pentru cel mai bun roman românesc SF, Cruciada lui Moreaugarin
Premiul de onoare pentru eseul despre filozofia războiului modern, 2002, revista BetterKarma, SUA, acordat de cititorii americani
Premiul special pentru literatură, revista Clouds, New York, 2002
Premiul III la Concursul International de Decriptare Moon Radio, Marea Britanie, 2003
Marele Premiu pentru întreaga activitate jurnalistica la Galele Jurnalimului "Constantin Baran", Bacău
etc.
 
 
 
Film:
 
Bariera, 1994, primul film SF al Televiziunii Române după ficţionalul cu acelaşi nume
 
 
 
Ediţii speciale:
 
număr special Bufnilă, Jurnalul SF, 1994
număr special Bufnilă, Imparţial, 1999
număr special Bufnilă, revista Fantasya, 2000
 
 
 
 
 
Cărţi publicate:
 
Jazzonia, roman, ed.Plumb, 1992
 
Moartea purpurie, povestiri, ed. Brâncuşi, 1995
 
Cruciada lui Moreaugarin, roman, ed.Pygmalion, 2001
 
Cadavre de lux, roman, fundaţia Noesis, www.noesis.ro
 
Inelul magic, povestiri, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro
 
Câmpuri magnetice, roman, ed. Liternet, 2002, www.liternet.ro
 
Meduza, roman, Proscris, 2003
 
Norii, ed. Liternet, 2005, www.liternet.ro

 

Referinţe:

în lucrări de profil publicate de editurile Omnibooks şi Karmat Press
în Dicţionare Literare publicate de editurile Nemira, Parelela 45, Odeon
în siteuri cu speific literar din Brazilia, Canada, USA, etc.
au scris despre Ovidiu Bufnilă critici literari, scriitori sau filozofi sau oameni de ştiinţă sau artişti precum: Alex. Ştefănescu, Dan Culcer (Franţa), Iulia Cojocariu (Franţa), Şerban C. Mihailescu, Dan Silviu Boierescu, Nicolae Oprea, George Bălăiţă, Ştefan Bălan (USA), Florentin Smarandache (USA), Sandu Florea (USA), Bogdan Bucheru (USA), Robert David, Mircea Opriţă, Lucian Ionică, Cătălin-Badea Gheracostea, Liviu Radu, Cătălin Ionescu, Horia Nicola Ursu, Delia Oprea (ed. Liternet), etc.
 
 
 

Apariţii publice:

invitat în numeroase emisiuni de radio şi televiziune de la Televiziunea şi Radiodifuziunea Română la televiziuni şi posturi locale de radio
interviuri în numeroase publicaţii de la String la Fantasya, etc.
 
 

 

 

 

 

Fotografii reprezentative

 

 

Linkuri despre autor:
 
Blog personal
SferaOnline
Rețeaua Ning
Centrul Cultural Pitești
NordLitera
The Writers Voice
Ziarul Strada Mare - blog
 
 
 
 
 

 

  

Ovidiu Bufnilă

 

Fălci însângerate
 
Când am atacat marile matrice informationale din Glebaa Glabaa, prinzându-le între falcile mele însângerate, am construit un monstru acvatic multifunctional, un multiplicant, un proteic. Am procedat la nivelarea corporalitatilor intermediare si am pus la cale stadii evolutive desi, la drept vorbind, evolutia este si ea o iluzie.
      Iluzie este si fictiunea, ea fiind aparenta. Iar aparenta are o geometrie variabila care nu rezista falcilor mele însângerate.
      Actiunile mele au fost criticate vehement de globurile virtuale Tongo Tangolo care doreau sa mentina un anumit echilibru gramatical între structurile narative ale universului oceanic tocmai pentru a guverna printr-un limbaj unic. Chiar au încercat globalizari virtuale carora le-am gasit însa o rezolvare eleganta. Globurile virtuale nu erau destul de rapide, sfericitatea lor obosindu-le si nepermitându-le sa lupte cu multiplicarile si intrigile puse la cale de monstrul acvatic pervers.
      Perversitatea este cea mai fascinanta constructie gramaticala potrivit careia lucreaza si exolomonitii din Guna Pora si quatrimolii din Restaque si clipotimii din lumile Bangola Bonge si însusi universul oceanic.
      Gramaticile evenimentelor mari s-au dovedit însa neputincioase în fata constructiilor mele iluzorii. Pungile magnetice Bandarro s-au lasat amagite de tesaturile mele si au pornit un razboi neinspirat împotriva fiintelor fabuloase din Guaribo. Mari dungi luminoase si cutremure strasnice au naruit imperialele din Guaribo si au înmormântat republicanii verosi din cartierele nordice. Iar toate aceste aparente construite de monstrul acvatic au ratacit pungile magnetice în virtualitatile amagitoare ale universului oceanic.
      Am simtit cum aceasta structura gigantica, acest aparent pervers, încearca sa ma excluda, sa ma marginalizeze, sa-mi induca vecinatati magnetice rotitoare care sa ma destructureze. Universul oceanic este nimic altceva decât un fiind plin de sine care-si construieste propriile jgheaburi, propriile gauri de vierme, propriile depozite de virtualitate acvatica folosindu-se de fiintele fabuloase ale lumilor sale ca de niste iluzorii puncte energetice.
      Dar matricea informationala care sunt nu se lasa înselata. Senzorii mei îmi dau de veste ca universul oceanic este un construct fals care se foloseste de Pânzele Hatias în mod grosolan. Nu sunt structurile lui. Le-a furat cum s-ar spune si le foloseste neîncetat.
      Dar tocmai învaluitorul acesta impresionant m-a atras din aparentele perverse din care m-am extras odata cu un set de gramatici si limbaje care, iata, îmi sunt de ajutor în aceasta calatorie fascinanta.
      Cum e sa fii un fiind?
      Martorii torinezi vorbesc adeseori în soapta despre darul ubicuitatii pe care l-ar avea necunoscutul intrigant. Ei privesc în mod corect lucrurile dar nu pot patrunde natura calatoriei confundând-o cu un maiestuos orgasm.
      Arhivarii din Adamville vorbesc despre haos si ordine dar nu pot vedea dincolo de fractalizarile de ordin virtual.
      Dar oare ghindomii din Guasalaa, farongarii din Plesbo, cuatrilorii din Hadesmas pot gândi aparenta ca pe ceva care nu este? Sunt de ajuns gramaticile lor pentru acest teribil efort de interpretare?
      Chiar si monstrul acvatic vorbeste despre aparenta de parca ar accepta un martor.
      În lipsa unui martor ar putea fi aparenta? Un eveniment mare, ar spune ratacitii din Bulbona, ar necesita cu obstinatie cel putin un martor pentru a fi categorisit ca eveniment mare. Dar daca martorul nu are competenta gramaticala potrivita?
      Monstrul acvatic meu ma lasa sa înteleg ca în lumile solare de dincolo de Pânâzele Hatias, martorii selectati prin strategicile câmpurilor magnetice nu au o competenta gramaticala potrivita.
      Dar ale cui sunt aceste fiinte fabuloase?
      Cine le revendica?
      Imaginarul absorbant din Prudella Qonto nu vrea sa stie de aceste fiinte fabuloase el având o admiratie nemarginita fata de universul oceanic care îl accepta în corpul sau din ratiuni care scapa globurilor virtuale.
      Depozitele imaginare din Watalaa Wangam nu vor sa riste. Nici ele nu revendica fiintele fabuloase si nici nu vor sa stie de gramaticile si limbajele de fanta îngusta folosite dincolo de Pânzele Hatias. Nu sunt indicii ca pliurile imaginare din îndepartatele arhipelaguri virtuale Kombabo si-ar revendica fiintele fabuloase.
      E o tacere suspecta în acesta privinta.
      Înfasurarile aparente ale universului oceanic sunt pline de capcane gramaticale si tocmai de aceea îmi devine din ce în ce mai clar ca universul oceanic foloseste gaurile de vierme si gaurile negre pentru a împiedica exercitiul gramatical al oricarei structuri narative fie ea fabuloasa sau virtuala.
      Calatorind în ubicuul meu înteleg însa ca sunt gramatici pe care universul oceanic le accepta din motive de neînteles. Poate ca asta îl ajuta su supravietuiasca sau sa se ascunda desi în ubicuitatile sale nu am descoperit un urmaritor.
      Globurile virtuale au habar de urmaritori. Ele spun pline de malitie, când catadicsesc sa ia forme fabuloase, ca urmaritorii sunt niste structuri informationale vagaboande dar ar fi prea putin, prea banal în raport cu tulburatoarea existenta a aparentelor. Mi-am exprimat si eu dezacordul. Ar fi inoperant sa reducem universul oceanic la un submodel. Membranele magnetice ar putea dovedi ca înfasurarile exemplare sunt de trebuinta gramaticilor de profunzime care sporesc exercitiul la nivelele de energie joasa.
      Pritoritii din Kankaro s-au gândit cândva ca necunoscutul intrigant ar putea fi o astfel de membrana care, rupta de ubicuul ei, umbla de colo, colo cautându-si un suport acceptabil.
      Pentru ideile lor au fost ucisi cu pietre de multimile furibunde din Takla Makan iar fungiborii din haurile magnetice Rataparan i-au resetat.
      Totul s-a sfarâmat însa între falcile mele însângerate.
      Nu m-am lasat pacalit pentru ca si alte structuri narative ale universului oceanic reseteaza fiinte fabuloase sau evenimente mari traind cu speranta ca ar putea detecta defectele de structura ale universului oceanic. Asta nu înseamna ca asemenea acte sunt echivalente cu revendicarea paternitatii acestor fiinte fabuloase.
      Eu, monstrul acvatic reorganizez fictiunile pe potriva mea, terciund între falcile mele însângerate gloria deaarta a scriitorilor, cenaclurile lesinate si prosteala concursurilor litearare care vorbesc despre desertaciune si nu despre superbia aparentei.
 
 
Submarinul roşu
 
Arkai tăia valurile, vânjos şi nebun. Era un filosof. Poate ultimul filozof al lumii. în urmărirea lui pornise temutul submarin roşu. Arkai, stai că trag! i-a strigat submarinul roşu supărat că textele lui Arkai treziseră conştiinţele. Nici să nu te gândeşti să pui mâna pe mine, a strigat Arkai înotând voiniceşte dincolo de bariera de corali care cântau de mama focului în bătaia soarelui. Arkai, nu te prosti, n-ai scăpare! Directorul Naţiunilor Unite nu-ţi mai ia apărarea în şedinţa din careul magic. Eşti declarat 'persona viciosa! Sistemul tău fiziologic a fost pus la popreală. Ai răsturnat toate valorile, aiuritule! - Vezi-ţi de drum, submarinule roşu! a răcnit Arkai urcându-se în spinarea unei balene Bombo şi îndreptându-se spre Polul Nord. Balenele Bombo nu se temeau de submarinul roşu. Balenele Bombo erau nişte mutanţi de toată splendoarea. în bătaia lunii arătau ca nişte munţi, în lumina zorilor păreau nişte fregate de sticlă. Ele citiseră în câmpul subluminic toate textele lui Arkai şi-l iubeau nespus. Pentru că Arkai răsturnase toate lucrurile cu susul în jos. Anume, că Universul nu era univers, ci o respiraţie. Că muzica era o fiinţă de sex feminin şi că fiinţele obişnuite erau note pe partitura Universului. Arkai spusese ceva şi despre identitate. Identitatea era stăpâna lumii şi nu Omogenitatea. Acum, Omogenitatea îi trimisese pe cap submarinul roşu să-l torpileze. Submarinul se hrănea cu plancton şi păzea cu străşnicie cuceririle Omogenităţii. - Arkai, predă-te! urlă tunător submarinul roşu învârtindu-şi ameninţător elicea prin valurile înspumate. O să te fac tăiţei, o să fac din tine o supă filozofică, pe cuvânt dacă mint! Arkai a pus balena Bombo să facă o voltă şi apoi s-a dus la fund unde s-a întâlnit cu Gorbaciov, cu Ala Bana Bortocala şi cu Hitler şi cu Crasai Banger, vânătorul de fluturi, care tocmai discutau aprins despre posibilitatea ca Lumea Virtuală să fie folosită pentru stoparea entropiei universale. Arkai i-a salutat râzând şi, mişeleşte, a lăsat tor­pila submarinului roşu să se înfingă drept în scăfârlia lui Hitler. Cioca­nul de apă a spulberat simandicoasa adunare şi a aruncat balena Bombo drept pe Everest. Mii de credincioşi aflaţi în pelerinaj au crezut că văd aievea Arca şi s-au aruncat în genunchi. Numai Herman Borman, grămătic al naziştilor reformaţi, l-a recunoscut pe Arkai şi şi-a scos revolverul vrând să-l împuşte pe loc. Balena Bombo s-a răstur­nat în ea însăşi transformându-se în ceaţă, iar Arkai a scăpat viu şi nevătămat, gata, gata să pună la punct un nou sistem filozofic care să de-a peste cap întreaga gândire politică a sfârşitului de secol. Sub­marinul roşu s-a încăpăţânat să urce în munţi folosind apa gheţarilor topiţi, a sfredelit o stâncă şi-a pornit-o de nebun după Arkai ameninţându-l în fel şi chip. Arkai! Arkai! Ce-i cu dorinţa ta aiurită de a suci minţile Sclavilor De Lux care muncesc pe ruptelea în marile lagăre planetare, vino înapoi derbedeule, filozofule de operetă. Arkai, Arkai, hai să negociem! Negocierile au început în deşertul Sahara. Subma­rinul roşu s-a bălăcit într-o băltoacă şi i-a propus lui Arkai postul de Manipulator Mondial OfiJal. Arkai a mai cerut şi o druşcă do votcă, dar submarinul roşu n-a vrut nici în ruptul capului zicând că ultima duşcă de votcă de pe Pământ o ţine pentru el şi numai pentru el. Ne­gocierile au loc şi astăzi. Dacă te opreşti din lucru, dragă Sclavule De Lux, poţi să-i auzi pe Arkai şi pe submarinul roşu cum se ceartă şi cum se mai ameninţă şi nu ajung la nici un rezultat.

 

Armele zeilor
 
În urmă cu o mie de ani, în Insulele Katai, principele era încă dorit de mii de femei, era încă pizmuit de baronii de sticlă care conspirau împotriva împărăţiilor şi era încă ascultat cu evlavie de savanţii de pe muntele Asahor, acolo unde s-a arătat pentru prima oară chipul Mântuitorului. Acum însă, odihnindu-se pe o piatră căzută din cer la sfârşitul toamnei, nu departe de ţărmul mării, principele trăgea să moară. Singur. Aerul e greu. Cerul parcă-i de fontă. Rar trece căte o lumină rătăcită care-şi caută un corp pe măsură, tânjind să fie şi ea, pentru o clipă, fie o antilopă, fie zâmbetul unei femei, fie dangătul clopotelor franciscane din Balkoon. Trece un călugăr care se îndreaptă către Insulele Katai. Nici nu se uită la principe, nu-i pasă. Are obrajii bine înroşiţi şi tocmai a ieşit din iatacul iubovnicelor dezmăţate care ar fi trebui să-i aştepte neprihănite pe cavalerii porniţi către Soare-Apune, are burdihanul plin cu vin de Madella, rubiniu şi cu buchet ameţitor. Fii bun, o picătură de apă, cerşeşte principele târându-se în urma călugărului. Colbul drumului se ridică de sub sandalele mânăstireşti şi umple barba princepelui înecându-l. Călugărul se pierde în scânteierea unei raze de soare bolnavă şi nebună. Trece un armurier grăbit să ducă o comandă unui vajnic mânuitor de lance, apoi trec nişte fete zburdalnice, trec nişte ghicitori în stele, trec nişte curveturi sulemenite foarte şi foarte gălăgioase. Principele se sprijină în toiag adulmecându-le, dorindu-şi coapsele lor fragede, închipuindu-se adormit în poala lor, mângâiat de sfârcurile mari, zemoase. Trece un cronicar şi-l loveşte cu ură. Trece un fântânar de stele din Copa, oraşul mincinoşilor, şi-l loveşte şi el pe principe cu ură. Trece un trompetist şi-l loveşte şi el hohotind dispreţuitor. Principele descoperă încet, încet că dincolo de programele pe care le instrucţionase cândva în Reţeaua clădită de supuşii lui, se rostuiau şi alte instrucţiuni pe care, iata, nu le aflase vreodată în registrul său de navigaţie. Îşi imaginase că lumile sunt construite numai pentru navigatori ambiţioşi, gata oricând să înfrunte stihiile vârtejurilor virtuale. O lacrimă i se prelinse pe bărbie. De unde veneau oare toate aceste fiinţe atât de nepăsătoare, atât de rele, de unde veneau aceste construcţii hidoase? De dincolo de stânci îşi făcură apariţia cinci beţivi hăhălind şi aruncând cu structuri organice în păsările mării. Structurile se ancorau de aripile luminoase, pătrundeau adânc în trupurile păsărilor. Văzduhul se umple de sânge iar timpul se vălureşte amestecând momentele trecute, prezente şi viitoare. Principele îşi resetă programele. Beţivii se apropie de el. Gata să-l calce în picioare. Vruuuum! Corpurile beţivilor explodează în jerbe multicolore, nisipul se umple de fluide sărate şi liliachii. Undeva, în vâltoarea de evenimente izbite de viruşii principelui, călugărul cade în genunchi. Limba i se umflă. Pielea-i plezneşte.  Mulţimile din Katai se vânzolesc pe plajă aclamându-şi princepele. Principele le îmbrăţişează cu privirea, maiestuos. Halebardierii strâng resturile programelor, toarnă sângele rămas în nişte cupe de argint care zumzăie bântuite de curenţi electrici. Principele face un semn august. Mulţimile îngenunchează. Femeile plâng zgâriindu-se pe sâni. Savanţii se mansturbează speriaţi într-un colţ, pe sub arcadele de platină şi sticlă de Caraba, oraşul pustiirilor. Principele rearanjează evenimentele din Reţea şi, plin de înţelepciune, îi ucide pe toţi rătăciţii care, în neştire, preamăriseră domnia vulgului şi lipsirea de principii, aşteptând să găsească armele zeilor în propria lor rătăcire.
 
Big Bang Boo
 
Masa lui Jelly Fish era încarcata cu o multime de bunatati marine care, toate, se întreceau sa-si sumeteasca nebuna de Pax 6 în fel si chip.
      Pax 6, gagiilor, e gena vazului si toata tevatura despre care va vorbesc are o oarecare tangenta cu teleologia.
      Poanta e ca Jelly Fish era privit de întreaga sa masa de bucate. Gongorzolla de la Arsenalul Lunar i-a atras atentia asupra acestui lucru. Pentru Jelly Fish care fusese serios încercat în Razboaiele de Imagine de la sfârsitul Mileniului, toata povestea capata dintr-odata greutatea unui miracol. Defazându-se în pliurile temporale ale evenimentului-prânz, Jelly Fish încerca sa-si modifice imaginea valurind-o.
      Gongorzolla s-a plâns câtiva ani mai încolo unui vânator de balene de sticla din Kamceaikan ca încercarea lui Jelly Fish i-a produs o serie de neajunsuri, simultaneitatile sale având serios de suferit.
      Prânzul la care bunatatile marine l-au privit pe Jelly Fish ca o totalitate respectabila, ca o singura fiinta, a devenit celebru în toate galaxille valurite ale universului plin de universuri. Multi colectionari s-au înghesuit la târgurile verii de pe asteroidul Mandha sa cumpere momentul digital pe care niste maestrii ai licitatiilor l-au numit sugestiv Marele Prânz al Întregii Privirii .
      Niste filozofi din arhipelagurile Purpurii si-au manifestat serioase îndoieli încercând sa demonstreze ca fiintele sincrone, nascute sub presiunea câmpurilor magnetice aidoma unor structuri vii exemplare, sunt doar inventia unor rataciti.
      - Nu voi încerca sa demosntrez contrariul, i-a scris Jelly Fish unei femei necunoscute care se virtualiza din când în când în siajul sau. Pur si simplu nu am chef, nu am deloc chef. Când vei primi acest mesaj, eu ma voi fi valurit înspre momentele digitale nordice iar tu probabil ca-ti vei fi schimbat epiderma. Mi-ar placea sa facem un pic de sex în maniera traditionala fara sa ne fugarim prin momente digitale pacalitoare si pline de vârtejuri virtuale. În sfârsit, pur si simplu îmi pregateam un prânz pe cinste când m-am simtit privit. Nu era, as vrea sa stii, o privire obisnuita, ci un întreg concert Pax 6! Ma întreb cum au reusit toate genele Pax ale bunatatilor marine sa se sincronizeze pentru a ma focaliza si mai ales as vrea sa stiu de ce au facut-o. Intentia nu mai trebuie demonstrata.
      - Crezi ca e în mod clar o intentie? întreba femeia virtuala luând diverse forme pentru a-l amuza pe Jelly Fish. Poate ca regimul tau de navigatie îti joaca feste. Poate ca o furtuna magnetica ti-a bulversat momentul digital. Sau poate ca proximitatea mea a facut ca totul sa devina haotic în existenta ta. Ar fi interesant ca, valurindu-ne unul într-altul, sa descoperim mai multe scenarii. Poate ca acest faimos prânz la care l-ai invitat pe preotul Gongorzolla nici n-a avut loc în realitate si poate ca e doar în imaginarul cuiva, al unui tridimensional, de exemplu. De ce l-ai invitat pe Gongorzolla? Ce ai sperat?
      Jelly Fish nu se astepta la o asemenea îndrazneala. De obicei, femeile virtuale care se unduiau fantomatic în siajul sau erau discrete în privinta existentei sale valuritoare. Dialogurile cu ele se învârteau în jurul sexului si atât.
      - As vrea sa-ti dau un nume, sopti Jelly Fish încercând sa stabilizeze momentul digital si construind pe loc o realitate adiacenta. O faleza. O terasa. Un ocean. Un chelner. O masa în doi. Şampanie.
      - Elsatra e numele meu, spuse femeia virtuala acceptând sa ia o forma oarecare dintr-un pliu pe care Jellz Fish îl localizase deja în periferiile sale magnetice. Elsatra!
      - Elsatra, începu Jelly Fish cuprins de emotie, l-am invitat pe Gongorzolla pentru ca aveam de gând sa-i pun câteva întrebari despre Dumnezeu.
      - Ah, facu Elsatra lasându-si buclele aurii sa se reverse printre picioarele mesei. Ce pasionant, Dumnezeu! O sa-ti spun un mic secret, am inventat un Dumnezeu pentru barbatii din constelatiile primare. Oh, nu, nu protesta! striga Elsatra ridicând cupa de sampanie. Recunosc, m-am jucat într-un mod periculos. Am fost curioasa însa sa vad pâna unde pot împinge lucrurile. Am înteles astfel ca din motive stranii, credinta se valureste si ca în anumite bifurcatii, valurile de credinta vin unele peste altele nascând o multime de mituri dar si confuzii de sens.
      - Elsatra, sunt lucruri diferite si...
      O orechestra de dixieland îsi facu aparitia dintr-un moment anterior acestui fictional si, pus pe sotii, umplu întreaga faleza de ritmuri îndracite. Dirijorul îsi smulse pe rând cele sapte masti, se transforma din girafa în pian electric, apoi lua înfatisari hazlii pentru ca lumea sa se destinda. Jelly Fish încerca sa modifice momentul digital dar nu reusi pentru ca orchestra de dixieland parea sa fie o constructie virtuala autonoma generata de prezenta unor atractori pe care el înca nu-i identificase. Hei, hei, striga el usor enervat, tocmai vorbeam despre Dumnezeu, va rog sa luati o pauza. Numai ca trombonistul îl lua peste picior si slobozi o nota grava în bataie de joc, mititelule, suntem într-o zona neutra, nu ne pasa de prânzul tau fabulos, nu ne pasa de femeia ta digitala si nici de povestile tale siropoase despre Dumnezeu!
      Jelly Fish se lasa pagubas. În fond, preotul Gongorzolla se pierduse în imensitatea oceanului digital fiind luat de un SMS trimis la întâmplare de un smecher de haecker din Orasul Sticlelor si Vibratiilor.
      - Chiar asa!? striga dirijorul protapindu-se în fata mesei ale carei unghiuri se înmuiasera deja sub presiunea câmpurilor magnetice. Îti citesc gândurile, Jelly Fish, te scanez periferie cu periferie! Sa stii ca si noi ne-am întâlnit cu acest Gongorzolla! Ştii ce ne-a cerut sa-i cântam?
      - Ce? Ce? striga Elsatra batând vesela din palme si facând sa sara scântei în toate partile. Vreau sa stiu! Vreau sa stiu!
      - Nu te grabi, cucoana! Nu e de joaca! Gongorzolla ne-a cerut sa-i cântam Big Bang Boo! Întelegeti?
      - Şi?
      - Pai nu stiti?
      - Ce sa stim?! striga Jelly Fish blestemându-se ca nu se înrolase în Serviciile Speciale pe vremea când înca mai cautau multiplicanti aidoma lui si ca toata viata se ocupase de studiul sistemelor disipative într-un amarât de institut de cercetari specializat în domeniilor imagologiilor.
      - Big Bang Boo e o parola. O melodie-parola care schimba codurile universului plin de universuri. Începe cam asa.....
      Jelly Fish nu avut timp sa reactioneze. Elsatra se topi prin vazduh. Periferiile lui se volatilizara. cerul se crapa. Jelly Fish încerca sa-si încheie exietnta într-o cheie anecdotica dar trombonistul îl dezactiva cu un Si bemol.
      - Hei, sefu', pe asta l-am ras. Am stabilizat câmpurile magnetice. Nu mai avem fluctuatii. Şi acum ce facem?
      Dumnezeu se întoarse spre trombonist si-l dezactiva. Apoi se strecura în corporalitatea unei gene Pax 6 si începu sa priveasca plin de curiozitate, de pe o masa încarcata cu fructe exotice si aflata nu departe de loja arbitrilor, cursa de cai din Nottigham.

 
 

 

Cruciada lui Moraugarin
Ibhib, tunarul din Longville, m-a stârnit din bârlog. Vreme de-o săptămână încheiată s-a foit prin catacombele din Beauburg. A-ntrebat de mine în stânga şi-n dreapta. S-a dat în stambă luându-se la harţă cu nişte oameni-lilieci. I-a chirfosit şi le-a băut sângele. Pehlivanul! Pe urmă a mai zăbovit pe malurile fluviului subteran şi s-a zbânţuit cu sirena aia oacheşă, Brunhila. A muşcat-o de ţâţe de-a băgat-o-n draci şi ea a ţipat într-una de-au crăpat bolţile galeriilor pe unde hălăduiau morţii. O învăţase meserie Jean Limbosu', pot să jur. Sigur că l-am urmărit pe tunar cu monitoarele mele. N-aveam eu încredere în pungaşi ca el, nu se schimbase prea mult. Parcă-i crescuse burta. Parcă-i plutea o ceaţă pe ochi. Solzii-i străluceau însă ca-n vremurile bune şi încheieturile-i lucrau la fir. Cum l-am auzit zăngănindu-şi fiarele, am atins iute făcliile. Am oprit motoarele. Mi-am scos puşcociu' din piept. M-am pus la pândă. Stai locului! am strigat ameninţător pregătindu-mi plumbii. Ibhib a rânjit, dezvelindu-şi săpăligile de-argint şi-a croncănit nu ştiu ce. Nu i-am dat crezare. Îi fremătau nările, îi tresalta pieptul. Îşi rotea iute ochişorii. Parc-or fi avut ceva pe suflet. Mişelul! I s-a crăpat umăru' şi-a ieşit gura unui tun. Ce să mai aştept?! Am slobozit o salvă. S-au cutremurat pereţii. Bubuitura s-a rostogolit la suprafaţă, pierzându-se prin străzile tubulare din Beauburg. Iar tunaru? Ha, ha, ha! Mama lui de ticălos! Mi-a făcut figura aia a lui tare de tot. A prins plumbii-ntre săpăligile lui de argint şi mi i-a scuipat drept în scăfârlie, l-am întins lăboiul meu păros iar Ibhib a ţâşnit din întuneric şi m-a luat în braţe mugind de bucurie. Mi-au troznit oasele. Era verde, golănoiul! Bazar! N-ai prins mucegai pe-acilea? m-a întrebat Ibhib bătând din buzele-i cărnoase, pline de salivă. Dar tu, pramatie?! Am fost la Trafalgar! Aha! Am tras o scatolceală de zile mari! Lasă gargara! Zi-mi ce vânt te-aduce. Care-i şpilu,? Păi, cum stai cu galbenii?! plescăi tunaru, scărpinându-se după urechea-i clăpăugă. Unul n-am! Aha! Ai o treabă pentru mine?! Am, golănoiule! Dă-i drumu'. Mor de curiozitate, am zis eu repede scoţând un clondir cu zeamă de praf de puşcă. Mi-a trimis vorbă Moreaugarin. Omu, are o treabă babană de tot. Ai auzit de diamantele de lumină veche?! Am auzit ceva, ceva, am minţit eu fără să clipesc. Moreaugarin zice că le-ar avea nişte pelerini care vin de dincolo de orizontul cosmic! Mi-a povestit şi mie un drac-de-mare, am minţit eu iar fără să-mi tremure glasul. Poveste veche, mă, Bazar. Pelerinii sunt fiinţe sonore născute din sunetu' primar al Universului. Într-o bună zi au furat Cetatea Vălurit Ideală a oamenilor. Au dus-o hăt. Au plimbat-o prin întreg Universu' până când diamantele de lumină veche au început să pălească. Aşa că pelerinii s-au întors din drum. Au ridicat cetatea pe Venus şi diamantele au început să sclipească din nou. Numai că civilizaţia venusiană a fost distrusă prin trădare, sperjur şi crimă. Venusienii n-au rezistat tentaţiei. Au vrut să devină nemuritori şi s-au bătut pe viaţă şi pe moarte pentru diamantele de lumină veche. Şi-au lepădat credinţa. Şi-au lapidat preoţii şi şi-au lăsat lăcaşurile de cult în paragină. Pelerinii i-au amăgit în fel şi chip şi i-au împins să se războiască între ei. Şi pelerinii?! Şi-au schimbat planurile. Au coborât prin găurile de vierme şi-au încercat să ridice cetatea pe Terraria. Copia imperfectă a Pământului?! Cum zici. Au reuşit? am întrebat eu mort de curiozitate. Nu. Câmpul gravitaţional al planetei era instabil. Aşezările îşi schimbau neîncetat poziţia geografică din cauza unor vârtejuri temporale foarte puternice. O grămadă de gunoaie aruncate de pe Pământ ajungeau pe plajele terrariene. Din amalgamul ăla puturos se năşteau tot felul de fiinţe imposibile care schimbau tot timpul indicele de entropie ssss al planetei! Tunarule, mă ia de cap! Stai aşa! Termin îndată! Pelerinii...Vin pe Pământ! Asta-i şpilu', Bazar! Pe Pământ. Diamantele de lumină veche vor fi la nasul nostru! Şi noi o să punem lăboiu, pe ele, tunarule! Te-ai prins! Da, voi aveţi încredere în Moreaugarin?! M-am gândit. Eu zic să mergem pe mâna lui şi-apoi să-i facem de petrecanie până nu scurtează el de scăfârlie! M-am dus cu el. Ce-aveam de pierdut? Au venit şi Totora, circaru, şi Gargarelli, filozofu', şi Plotor, măcelaru' de pe Venus, şi Vlasko, trompetistu' şi Brulla, ăla care avea un papagal vorbitor. Mare veselie. Ne-am strâns toată trupa. Apoi, în zori, am pornit-o spre Moreaugarin. În buza oceanului ne aştepta. Într-un castel părăsit, la margine de Adamville. Ne cam ghiorţăiau maţele de foame când am ajuns. Mai, mai să-i spargem porţile Lu' Moreaugarin. Ticălosul s-a purtat frumos cu noi. Era blând ca un mieluşel. Vorbă-dulce. În ochi, miere. Trucuri. Baliverne. Ne-a ţinut un discurs. Avea stuchit la limbă. Se cocoţase pe o maşinărie de-a lui nărăvaşă. Aia scotea nori de pucioasă. Nu puteai şti ce-i. Scarebeu? Caracatiţă mecanică? Demon de plastic, sticlă şi oţel? O himeră?! Maşinăria avea sfere roşii, scânteietoare. Tije argintii pline de ţepi. Prisme multicolore să poţi citi în ele trecutul, prezentul şi viitorul. Un uriaş dinam Fulton. Tubulaturi gonflabile, şerpuitoare. Mingi de foc. Un piston de-o tonă. Un girofar nemţesc. Un berbece de oţel. Schele lucitoare, alunecoase. Păsărele ameţitoare. Şerpi de celofan şi holograme unduitoare. Îngrămădiri organice din care se năşteau tot felul de drăcovenii. O piramidă străvezie, străvezie din care ţâşneau fulgere albastre. O rampă de lansare ruginită. Un supercalculator Mettrycks. Şi-o butelie Van der Wraff. Moreaugarin se tot plimba ţanţoş pe puntea de comandă, îşi scutura coama argintie, îşi legăna trompele liliachii, scotea vălătuci de fum şi striga nebunul în draci: Bine aţi venit tigrii meii! Leii mei! Bravii mei luptători! Am auzit că v-aţi acoperit de glorie la Trafalgar! Bravo, tigrilor! Aţi luptat cu aceleaşi forţe obscure cu care mă războiesc şi eu de-un sfert de veac! Vor să-mi smulgă Secretul Originar! Nu-i vom lăsa! Nu! Nu! Nu! Aşa vă vreau tigrilor! Vom face curăţenie! Vom reorganiza întregul Univers! Balonările? Scuipatul? Vânturile! Vărsăturile' Le vom trece prin foc şi pară! Vom salva spiritul, tigrilor! Uraaa! Vom elibera Cetatea Ideala şi vom reîntrona spiritul pur între zidurile ei! Vom lustrui diamantele de lumină veche pentru ca sclipirea lor să revigoreze spiritul! Erau frumoase vorbele lui. De-a dreptul înălţătoare. Dar noi voiam să ştim care ne era partea. În rest, vorbe bine meşteşugite dar nu pentru noi. I-am spus-o de la obraz lu' Moreaugarin. S-a mâniat. Ne-a făcut cu ou şi cu oţet. Ne-a strigat furios: să nu mă dezamăgiţi, tigrilor! Voi sunteţi floarea războaielor siderale! Voi sunteţi cavalerii mei! Ei, cam mult spus, cavaleri. A, nişte soldăţoi hârşiţi prin lupte, da, eram. Ne ţineam armele bine ascunse-n trup. Ai fi zis că suntem aşa nişte îngeri. Trecători obişnuiţi. Iar noi? Fioroşii fioroşilor. Durii durilor. Înfricoşători de-a dreptul. Auzi, Moreaugarin, zici c-o s-o pornim în cruciadă, nu-i aşa?! Da' cu diamantele de lumină veche cum rămâne?! întrebă cu jumătate de gură Brulla, ăla care avea un papagal vorbitor. Aaaaa! Tigrule! Te scurmă nemurirea-n piept! O să fiţi nemuritori. O să facem harcea-parcea veacurile! V-o promit! Vom fi stăpânii Universului! Vom fi principiul lui unu care se multiplică, noi vom fi Mandhala, noi vom fi oul filozofal! Nu te-aprinde, Moreaugarin a strigat Ibhib, tunaru' din Longviile, sărind de pe un picior pe celălalt. Noi vrem să ne ştim partea. Sunetu' galbenului, ăla ne e drag nouă! Vorba asta e! Ce câştig avem noi dacă-i căsăpim până la unu, pe şmecherii de pelerini?! am întrebat eu vrând să mă aflu-n treabă, să nu stau de-o parte. Oh! Cum de-a picurat Universu' o scânteie de spirit într-un hârdău ca tine, Bazar! a răcnit Moreaugarin luându-mă binişor peste picior. Uită-te la tine! Sărmane! Eşti plin de puroi pe dinăuntru! Plin de bube! O să te cauterizăm! O să te ard cu fieru' înroşit, soldătoiule! Vrei galbeni? O să-ţi dau galbeni! Vrei femei? O să ai din plin! Arme periculoase? O să ai cele mai periculoase arme din Univers! Dar gloria, Bazar?! Gloria? Noi vom elibera Cetatea Ideală! Şi ne vom acoperi de glorie! O să-i deschidem porţile şi ne vom acoperi de glorie! În genunchi, tigrilor! Am căzut cu toţii-n praf, ruşinaţi. Moreaugarin apăsă o pedală de-a lui şi-azvârli prin văzduh o rază verde, verde. Sfârâia văzduhul, se preschimba în curcubeie. Uite-aşa ne-a îmbrobodit Moreaugarin! Eram în puterea lui. N-aveam scăpare. Ar fi putut să ne gâtuie. Ar fi putut să ne crape ţestovanu'. Să ne soarbă fluidul vital. Să ne preschimbe spiritu'. Gata, gata să ne sfărâme pieptu', să ne pipăie inimioara, s-o facă să cânte apăsând-o uşor cu unghia. Ar fi fost în stare, smintitul! Iar noi? Eram ca vrăjiţi. Căzusem în laţ. Nu mai aveam scăpare în nici un fel. Ne-am urcat pe puntea maşinăriei lui şi-am pornit să cutreierăm Universul în lung şi-n lat până am ajuns în apele oceanului Atlantic. În Cornu' Africii am scufundat corăbiile unor piraţi şi-am hăcuit o haită de calmari care-şi făceau mendrele pe-acolo de-o sută şi ceva de ani. Ne-am aprovizionat la Gibraltar şi ne-am făcut de cap cu nişte arăboaice focoase şi ţâţoase. Am minţit lumea că ne-am duce să pescuim balene-de-sticlă în îndepărtatul Nord. Cine să ne creadă pe cuvânt?! Americanii, ruşii şi patagonezii mirosiseră ei ceva. Chiar şi genovezii se băgaseră pe fir. Şi arienii ascunşi bine de tot în jungla braziliană, şi unii de prin Tibet. Şi-au trimis agenţi secreţi pe urma noastră. Ăia aveau arme ascunse-n joben şi mituiau toţi boschetarii să-i ciugulească de vreun secret, ceva. Ne-au luat urma o escadrilă de avioane-fantomă, un submarin nuclear şi un aerostat plin ochi cu infanterişti. Ne-au ţintit dintr-un satelit militar şi-au pus o bacterie să ne înfulce pielicica şi să ne lase fără de urechi. Sărmanii! Le-am râs în nas. Ne-am crăpat pieptu' şi-am scos artileria grea iar Moreaugarin i-a măturat pe toţi cu raza lui cea verde. Ne-a aţinut calea şi-o caracatiţă venită de pe Terraria în căutare de hrană şi o hoardă de dansatori de saraban cărora li se urase cu binele, i-am tras în ţeapă şi i-am prăjit niţel iar caracatiţa am tăiat-o felii, felii, am azvârlit-o în canţarole şi-am înfulecat-o pe înserate stropind-o din belşug cu zeamă de praf de puşcă. Hei, se zăreşte ceva?! ne striga Moreaugarin de dimineaţă şi până seara nelăsându-ne să soilim deloc în gabie. Ape pustii! Vine anaforu'! Atenţie la artimon! Cârma banda! Ţine astea cu nădejde, Plotooor! Trage vela, soldăţoiule! Molaaaa! Leagă sartu'! Aruncă sonda! Ţine straiu'! Vino la tachet! Uite-aşa roboteam pe punte. O vreme am navigat fără cărbuni încercând să-i păstrăm pentru lupta cea mare. Coşurile străluceau în soare şi-aşteptau, nebunele, să se înroşească, puf, puf, puf. O barcăăă! a urlat într-o bună zi, ca scos din minţi, Vlasko, trompetistu'. Ne-am bulucit la parapetu' oţelit. Am scrutat întinderile. Am strigat maşiniştilor să oprească vântu' care ţâşnea din tuburile de la prova umflându-ne pânzele. Un semn ceresc, ne-a zis Moreaugarin baleind apele cu raza lui cea verde. Un călugăăăr! a răcnit Plotor, măcelaru, izbucnind în plâns ca un copil. Călugărul abia sufla. Avea o barbă aspră şi-ncâlcită. Nu mâncase de zile întregi. Căra cu el în barcă o instalaţie bizară. Am cercetat-o fără glas. Naufragiatu' ne-a spus pe şoptite: cutreier mările şi oceanele de ani de zile pătruns de-un tainic gând. Vreau să înregistrez vocea Domnului. L-am implorat adeseori să-mi spună un cuvânt măcar. Unul, doar. Am plăci cu mine şi-un patefon. Nu-mi pierd speranţa. Dacă-mi veţi da ceva merinde am să mă rog pentru cruciada voastră, fiilor! Hait, mi-am zis, călugăraşu' a mirosit ce hram purtăm. Dar cum oare?! Viaţa în pustia de ape să-l fi învăţat să citească-n sufţetu' fiinţelor?! Ne-am luat cu vorba. L-am omenit. A mâncat cu poftă. Ne-a desluşit cum funcţiona instalaţia lui. Aşa şi pe dincolo. O cam scălda. Cruciaţii mei, ţut! Chiar şi Moreaugarin stătea gură-cască de parcă se prostise cumva. Călugăraşu tot îi dădea 'nainte să ne pună un vals, un tango sau conga. Să ne mai descreţim frunţile întunecate de gânduri războinice. Dar de unde să fi ştiut călugăraşu' meu că noi aveam arme-n trup, înfipte adânc, departe de lumina ochiului. Suntem obosiţi frânţi, m-am băgat eu în vorbă, privindu-i drept în ochi pe călugăraş. S-o lăsăm pe mâine seară, preacucernice! Ce-ai zice de-un pat moale, din alge şi flori de mare! S-a învoit călugăraşu'. I-au sticlit ochişorii. A murmurat ceva în barbă. Lasă-i, oricum n-aveam somn. L-am simţit pe la miezu' nopţii. S-a strecurat tiptil pe punte, la lumina lunii. S-a dus la pupa. S-a tot moşmondit acolo. Eu eram numa' ochi şi urechi. L-am văzut zărit scoţând patefonu' şi alegând dintre plăci una de argint. Nu era patefon, vezi bine! Nici instalaţie de înregistrat vocea Domnului! Am ţâşnit ca o pisică din locul meu, dintre butoaiele cu ulei de măsline. Golănoii mei dormeau duşi. Sforăitu' lu' Moreaugarinse auzea până dincolo de Cercul Polar. Preacucernice, nu te-a prins somnu-n gheare?! Ah, tu erai, băiete? a susurat călugăraşu, meu fâsticit. A ieşit pe punte. Am ieşit pe punte. Mi s-a părut c-aud. un glas. Poate că-i Domnul, mi-am zis. S-a îndurat de mine! E cântecu' balenelor, preacucernice. Aha! Balenele-s mai mult ca sigur, de sticlăă. Tainică lucrare cântecul ăsta al lor, fiule! Aşa o fi, precucernice, am mârâit eu pipăindu-mi pieptu'. Şi-n ce mănăstire ziceai c-ai fost?! Poate pe Ascabia... N-am apucat să-mi sfârşesc vorba. Călugăraşu' a pus placa de argint în arma lui şi-o muzică îngerească s-a revărsat peste ape. Am simţit cum mă podideşte sângele pe nas şi pe gură. M-am prăbuşit lat pe punte. Cât pe-aci să mă rostogolesc în valuri. Sunetele se transformaseră în săgeţi otrăvitoare. îmi sângerau ţurloaiele, făţălia şi lăboiul meu cel păros. M-am ridicat cu greu. Mi se umflase scăfârlia gata, gata să-mi pleznească dracu'. M-am aruncat 'nainte. Mi-am crăpat pieptu' şi-am tras o salvă de plumbi ucigaşi. Trădareeee! a urlat Ibhib, tunaru', năvălind pe punte numa' în izmene. Piraţiiii! răcni Gargarelli, filozofu', aruncând prin văzduh iatagane de foc. Duşmanuuu, băăă! urlă Plotor sfâşiind totul în jur cu ghearele lui de oţel. Nici urmă de câlugăraş. Moreaugarin m-a strâns în braţe. A pus la cale o ceremonie. Falcerii lui au cântat la trombon şi tobe. Moreaugarin m-a decorat. Mi-a prins de piept o medalie făcută din foile unui roman poliţist pe care-l ştiam pe de rost. M-a pupat pe obraji. M-a înălţat în rang. M-a făcut contraamiral. Târziu, în noapte, trăgând din trabuc ca nişte barosani, am stat la taclale. Golănoii sforăiau. Luna-şi ridicase poalele-n cap. Sufla un vânticel cald. Moreaugarin mi-a zis: Contraamirale, crezi în cruciada asta?! ...? Nu simţi deja diamantele de lumină veche arzându-ţi măruntaiele?! Simţi sclipirea Cetăţii Ideale? Sufletul tău nu tânjea după lumina veche, de început de Univers? Cum o să te simţi când milioane de oameni vor năvăli prin porţile deschise, plângând de fericire că s-au regăsit?! N-am zis nimic. Navigam prin ape tulburi. Poate că deja pelerinii, puşi în gardă de călugăraş, ridicaseră pe ziduri cratere bolborositoare şi asteroizi de foc, să ne stâlcească, să ne-arunce-n hăul sideral! Ce-o să faci cu diamantul tău? mă zgândări Moreaugarin aruncând vălătuci liliachii din trabucul său argintiu. O să-l înghiţi ca să devii nemuritor? Nu ţi se pare a fi deşertăciune? Ce-o să faci tu cu nemurirea? Prin câte războaie o să-ţi mai freci pielicica?! Are vreun rost? Nu e mai ameţitor să trăieşti o singură dată? Să arzi ca o torţă-ntr-o clipită?! Parşivul! Cum mai încerca să mă ducă cu zăhărelul. Cum îmi mai scormonea el prin sufleţel. Simţeam eu unde bate. Vedeam eu care e lucrarea lui! Voia să-i dau diamantu' meu. Hulpavnicul! Mi-a râs în nas: Şi de ce n-aş fi şi eu nemuritor?! Vrei să te cuprindă plictisu', Bazar?! Nemurirea e pentru spiritele alese! Ele au a devenit principiul lui unu care se multiplică! Ţi-ar place să nu fii soidăţoi în carne şi oase ci un principiu care ordonează Universul în Marele Joc? Vrei să te cununi cu Absolutul în dauna cărnii?! Şi-atunci? Vinde-l, Bazart! Îl cumpăr eu! Auzi pramatia! Cum mă mai îmbrobodea! Nu-i stătea în gând Iu' Moreaugarin să elibereze Cetatea Vălurit Ideală pentru oameni, cum ne mai minţise, ticălosu'! Am strivit trabucu' sub bocanc şi m-am dus să mă culc. M-am perpelit toată noaptea. N-am avut somn. Am visat bazaconii. În zori ne-am potrivit orologiu'. Am făcut un salt în timp. Ne-am zăngănit armurile. Ne-am încolonat pe punte. Am îngenuncheat. Ne-am făcut semnul crucii. Ne-am pregătit de luptă. Ibhib, tunam', m-a tras de-o parte. Mi-a arătat o pungă doldora de galbeni. Mi-a şoptit: Bazar, băiatule! Lasă dracu' nemurirea! Ce-ţi pasă. Uite, noi i-am vândut partea noastră Iu' Moreaugarin. Ce te mai codeşti? Uite cu ce de bănet m-am procopsit! I-am tras una peste ceafă. L-am muşcat de urechile-i clăpăuge. Ce parşiv, tunaru'. Gata, gata să mă vândă de neînceput lu' Moreaugarin. Om mai vedea, tunarule! Ceţuri grele s-au coborât pe punte. S-a revărsat un şuvoi de foc peste noi. Ne-au lovit stele rotitoare. Un şarpe de oţel a şfichiuit văzduhu'. Pelerinii-şi tot schimbau forma. Ibhib i-a lovit cu tunul. Vlasko, trompetistu', i-a măcelărit transformându-şi sunetele în bombarde. Moreaugarin urla, prefăcutul: Pentru Cetatea Ideală, înainteeee! Aşa tigrii mei! Să eliberăm zidurile de lumină vecheee! Cum o mai scrântea! Cum mai minţea! Văzduhu' pârâi. Trozni. Gemu. Apele-ngheţate-ncepură să fiarbă zgomotos. Se prăbuşi o banchiză. Soarele se subţie. Undeva, în înalt, spânzura o stea râncedă. Uraaaaa! ţipă Ibhib, tunaru', luându-o pe urmele lu' Moreaugarin. Pe ei! ne îndemnă Plotor, măcelaru', prostindu-se şi el. Într-un târziu s-a lăsat liniştea. Peste întinderile albite de zăpezi, pluti o vreme un fum purpuriu. Curgea sânge din cer. Fulgui vreme de câteva ceasuri. Ne-am strâns la poalele Cetăţii Ideale şi ne-am curăţat armurile. Nişte păsăroi de pradă ciugulesc hoiturile pelerinilor. Moreaugarin se cocoţă pe o bombardă încă fierbinte vrând să ne ţină un nou discurs. Era tot cu ochii după mine acum că se sfârşise lupta şi trebuia să-mi dea partea mea, un diamant de lumină veche. Golănoilor nici nu le păsa de tărăşenia asta. Se puseseră pe băut zeamă din praf de puşcă şi lălăiau cântecele porcoase. Moreaugarin strigă cu o voce gâtuit: Vă mulţumesc, tigrilor. Cavalerii mei! Cetatea Vălurit Ideală va fi... Văzând că nu-l ascultă nimeni, se lăsă păgubaş. Îşi scoase pumnalul şi începu să râcâie zidurile mângâind cu evlavie diamantele de lumină veche. M-am ţinut după el. S-a răstit la mine furios: Ce vrei?! Ce să fi vrut? Partea mea, vezi bine. El nici n-a vrut s-audă, a-nceput să urle: ani de zile am dorit nemurirea! Am căutat-o în iubirea unei femei! În van! Agatha nu era nemuritoare! Madam Brizard şi-a bătut joc de mine! Ai auzit de ea, soldăţoiule?! Nu, am zis eu ruşindu-mă un pic. Ce ştii tu? Eu am adus Mandhala! Ştii de ce? Nu, am recunoscut eu bâţâindu-mă. Eşti un prefăcut, Bazar. Am cunoscut-o pe maică-ta. La fel era! Şi toţi cei din Adamville erau nişte prefăcuţi! Floarea spiritului?! Nicidecum! Nişte ticăloşi! Potlogari! Gargaragii! Leneşi şi corupţi! Se-avântau după gloria deşartă! Înjurau guvernul dar ajunşi în scaun ministerial s-ar fi căpătuit pe ruptelea! Îi judeci, Moreaugarin? Ai dreptu' ăsta să judeci oamenii?! Prostule! N-ai să ştii niciodată... Vrei să mai faci un experiment, ceva!L-am întrebat pipăindu-mi pieptul. S-a prins, ticălosu'. Dar a râs în hohote. Să-i ucid, mi-a zis. S-o fac repede, repede, mi-a zis. Hai, nu te codi! Tu eşti începutul şi sfârşitul! Taci! Hai, Bazar! Asta e menirea ta! Trage, soldăţoiule! Încă o vorbă şi te fac harcea-parcea, l-am ameninţat în van dându-mă un pas 'napoi. Curaj, Bazar! Fă-o! Se juca cu mine. Voia să mă chirfosească cu raza lui cea verde. Voia să dea o lecţie soldăţoilor. Să nu-i mai poarte careva sâmbetele. Să-i conducă aşa cum avea el chef. Mi-a strigat: Poţi s-o faci! Hat, mă aşteaptă Absolutul! Eu sunt principiul lui unu care se multiplică! Uite-aşa striga Moreaugarin! I se zbătea o pleoapă. Îi fierbea sângele în vine. Începu să scoată diamantele şi să le strângă cu o mână tremurândă. M-am repezit şi-am înfulecat unul. Moreaugarin a izbucnit în hohote de plâns. S-a repezit să mă strângă de gât. Am slobozit o salvă de s-au cutremurat întinderile. Moreaugarin a făcut un pas înapoi ştergându-şi sângele de pe buze. Am închis ochii şi-am slobozit în pumni de plumbi fierbinţi. Moreaugarin s-a prăbuşit. S-a zvârcolit preţ de câteva clipe mustind de sânge. S-a rostogolit de pe punte înroşind spuma valurilor. L-a luat o pală de vânt şi l-a risipit printre gheţuri. S-a spart în mii de cioburi. Cum coboram pe pasarelă, l-am zărit pe unul ieşind din nisip. A venit la mine şi, vorbind în dodii, mi-a spus de parcă ne­am fi cunoscut de când lumea: Moreaugarin, cerul e roşu, o să fie vânt.